Holocaustul — A avut loc în realitate?

În mod surprinzător, există o minoritate de oameni care pretind că Holocaustul nu a existat aşa cum a fost el descris în istoria modernă. În cartea sa Did Six Million Really Die? The Truth at Last (Şase milioane de morţi? În sfîrşit adevărul), Richard Harwood scrie: „Afirmaţia potrivit căreia şase milioane de evrei ar fi murit în cursul celui de-al doilea război mondial, ca victime ale politicii oficiale de exterminare adoptate de Germania, este total lipsită de fundament“.

Iată nişte cuvinte care ridică un oarecare număr de întrebări: Au ordonat naziştii exterminarea evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial? Este adevărat că patru pînă la şase milioane de evrei au murit în lagărele de concentrare? Au existat în realitate camerele de gazare? Sau toate acestea nu sînt decît o denaturare a istoriei Germaniei?

Istoricii revizionişti pretind că aceste evenimente nu ar fi avut loc. După spusele lor, nu ar fi murit decît cel mult cîteva mii de evrei, însă majoritatea celorlalţi au fost evacuaţi în alte ţări.

Această controversă a fost scoasă în evidenţă recent, în Canada, unde a constituit obiectul unui proces. Potrivit cu Globe and Mail din Toronto, un emigrant german a fost învinuit în faţa instanţei pentru că negase Holocaustul şi „publicase în deplină cunoştinţă de cauză informaţii false, care puteau să atenteze la toleranţa socială sau rasială“. El a fost condamnat la 15 luni închisoare iar publicarea tezelor sale revizioniste a fost interzisă.

În Republica Federală Germania, a fost modificată în 1985 o lege împotriva defăimării, pentru a le permite, chiar şi ne-evreilor, să depună plîngere împotriva „oricărei persoane care insultă, defăimează, calomniază sau denigrează pe cei care ‘şi-au pierdut viaţa ca victime ale naţional-socialismului sau ale oricărui alt regim tiranic sau despotic’“. Potrivit cu Hamburger Abendblatt, această lege „face pasibilă de condamnare negarea uciderii evreilor în lagărele de concentrare ale dictaturii naziste“.

Dincolo de Rin, negarea Holocaustului este adesea numită „minciuna de la Auschwitz“. La Auschwitz (în prezent Oswiȩcim), în Polonia, se găsea odiosul lagăr de concentrare unde naziştii au comis execuţii în masă. Potrivit presei vest-germane, extremiştii de dreapta încearcă să ascundă sau să conteste aceste evenimente, de unde şi expresia de „minciuna de la Auschwitz“.

Emigrare sau exterminare

Existenţa în zilele noastre a milioane de evrei de origine europeană dovedeşte că naziştii nu au reuşit să distrugă populaţia evreiască din Europa. De fapt, numeroşi evrei au scăpat din lagărele de concentrare şi de la tentativa de exterminare. Acest fapt este confirmat de istoricul William Shirer în cartea sa 20th Century Journey — The Nightmare Years 1930–1940: „Nu toţi evreii din Austria au murit în lagărele sau închisorile naziste. Multora dintre ei li s-a îngăduit să-şi răscumpere întoarcerea în ţara lor, în general cu preţul averii lor. (...) Aproape jumătate din cei 180 000 de evrei din Viena şi-au plătit în acest fel libertatea, înainte de începerea Holocaustului“. Acest trafic s-a derulat mai ales în timpul anilor ’30.

A fost creat chiar şi Serviciul de emigrare a evreilor, condus de Reinhard Heydrich. Dar, aşa cum explică Shirer, „mai tîrziu, acesta va deveni un organism nu de emigrare, ci de exterminare, avînd misiunea să organizeze asasinarea a peste patru milioane de evrei“. Această „soluţie finală“ a fost condusă de Adolf Eichmann, care a fost mai tîrziu executat în Israel pentru crimele de război.

Naziştii dispuneau pe lîngă lagărele de concentrare şi de alte mijloace pentru a-i elimina pe cei pe care îi considerau drept fiinţe de rasă inferioară, sub-umană. Înfricoşătoarele Einsatzgruppen (Grupuri speciale de acţiune) urmau îndeaproape armata invadatoare, „unicul lor obiectiv fiind masacrarea sistematică a evreilor. (...) Alipite de trupele din prima linie, pentru ca nimeni să nu le scape din plasă, Einsatzgruppen au ucis cu brutalitate, au împuns cu baioneta, au ars, au torturat, au bătut pînă au omorît sau au îngropat de vii aproximativ o jumătate de milion de evrei în cursul primelor şase luni de campanie“. — Hitler’s Samurai—The Waffen-SS in Action (Samuraii lui Hitler — Waffen-SS în acţiune) de Bruce Quarrie.

Vi se pare greu de crezut aceste cifre? În medie, acestea reprezintă mai puţin de un asasinat pe zi pentru fiecare din cei 3 000 de membri ai acestor unităţi speciale. Atunci cînd aceste grupuri speciale de acţiune au intrat pe teritoriul sovietic, un bilanţ incomplet se referea la „peste 900 000 de morţi, care nu reprezentau totuşi, decît două treimi din evreii care au fost victimele operaţiunilor mobile“. — The Destruction of the European Jews (Distrugerea evreilor europeni) de Raul Hilberg.

Declaraţia unui comandant

Ce mărturii furnizaseră chiar autorii execuţiilor săvîrşite în lagăre? Rudolf Höss, fostul comandant al Auschwitz-ului, s-a plîns în aceşti termeni: „Credeţi-mă, nu era întotdeauna plăcut să vezi munţi de cadavre şi să simţi în permanenţă mirosul acesta de ars“. Totodată, el s-a arătat „neplăcut surprins că evreii aparţinînd unor detaşamente speciale (Sonderkommandos) erau dispuşi ca, pentru a-şi prelungi puţin viaţa, să participe la gazarea celor de aceeaşi rasă cu ei“. (The Face of the Third Reich, de Joachim Fest, pag. 285.) Scriitorul Joachim Fest adaugă: „Höss îşi dezvăluie o faţetă a aroganţei sale de expert perfecţionist atunci cînd spune că ‘potrivit voinţei lui Himmler /conducătorul SS/, Auschwitz-ul era destinat să devină cel mai mare lagăr de exterminare din toată istoria omenirii’, sau cînd, cu satisfacţia unui planificator care şi-a atins ţinta, subliniază că în lagărul său de concentrare, camerele de gazare aveau o capacitate de zece ori mai mare decît a celor de la Treblinka“.

În autobiografia sa, Rudolf Höss a scris: „În mod conştient, eram o rotiţă a imensei maşini de exterminare a celui de-al Treilea Reich“. „La invitaţia lui Himmler, numeroşi membri superiori ai partidului şi ofiţeri SS veneau la Auschwitz ca să asiste la exterminarea evreilor. Toţi erau profund impresionaţi de ceea ce vedeau“.a

Totuşi, ei erau afectaţi, se pare, de contrastul dintre expresia „soluţia finală a problemei evreilor“ şi realitatea înspăimîntătoare a camerelor de gazare. Cînd a fost întrebat cum a putut suporta această situaţie, Höss a mărturisit: „Îmi repetam mereu că trebuia să înfrîng toate emoţiile, fiind pus în faţa durei obligaţii, de a executa cu o hotărîre de fier ordinele Führer-ului“.

Astfel, Höss, această sadică paiaţă, a recunoscut în mod voluntar că Holocaustul a fost o realitate şi că el a participat la aceasta în calitate de comandant al Auschwitz-ului.

În cartea Valori şi violenţă la Auschwitz (engl.) publicată iniţial în limba poloneză, o notă a traducătoarei Catherine Leach, arată că execuţiile în masă, tortura şi munca epuizantă din lagărele de concentrare au curmat viaţa a 3 200 000 de evrei polonezi. După opinia ei, „Holocaustul evreilor europeni s-a derulat pe teritoriul Poloniei“.

Moarte prin înecare

În lagăre, moartea putea surveni în diferite moduri: subalimentaţie, boală, un glonţ în ceafă, gazare, bătaie, spînzurare, decapitare, înec. Această ultimă metodă era de o cruzime rafinată.

Iată ce spune despre aceasta scriitorul Terrence Des Pres: „Fapt este că prizonierii erau supuşi în mod sistematic mizeriei. Ei erau lăsaţi în mod deliberat în contact cu excrementele. (...) În lagărele naziste, prizonierii se bălăceau literalmente în propriile lor dejecţii, şi nu era un lucru neobişnuit ca unii să moară înecaţi în excrementele lor. La Buchenwald, de exemplu, latrinele constau din gropi lungi de 8 metri, late de 4 metri. (...) Aceste gropi pline întotdeauna pînă la refuz, erau golite seara de prizonieri care nu dispuneau decît de nişte găleţi mici. Un martor ocular îşi aminteşte: „Locul era alunecos şi sumbru. În fiecare seară, din cei treizeci de oameni însărcinaţi cu această corvoadă, vreo zece în medie cădeau în gropi. Ceilalţi nu aveau dreptul să-i salveze. Cînd munca era terminată şi groapa era goală, atunci, şi numai atunci puteau scoate corpurile“.

Am putea cita numeroase alte mărturii care atestă faptul că exterminarea a devenit o parte integrantă a politicii naziste, pe măsură ce au fost ocupate ţările din Europa. O infinitate de lucrări au fost consacrate acestui subiect; relatările martorilor oculari şi fotografiile sînt înspăimîntătoare. Totuşi, rămîne încă o problemă, şi anume: Evreii au fost oare singurele victime ale Holocaustului? Cînd naziştii au invadat Polonia, au căutat ei să-i distrugă numai pe evrei?

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 5]

„Dacă prizonierii ar fi fost expediaţi direct în camerele de gazare de la Auschwitz, ar fi fost scutiţi de multă suferinţă şi mizerie“. — Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz

[Text generic pe pagina 6]

‘Credeţi-mă, nu era întotdeauna plăcut să vezi munţi de cadavre şi să simţi în permanenţă mirosul acesta de ars’ — Rudolf Höss

[Text generic pe pagina 8]

„Soseau tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi, pe care nu aveam mijloace cu care să-i ucidem. (...) Camerele de gazare aveau o capacitate prea mică pentru toţi“. — Franz Suchomel, Ofiţer SS.

[Chenarul de la pagina 6]

Recompensă pentru dovezi

„În urma unei decizii a justiţiei, avocatul unui supravieţuitor de la Auschwitz a obţinut dreptul ca să-i fie oferită clientului său suma de 50 000 dolari, sumă care reprezintă recompensa ce se oferă oricărei persoane care aduce ‘dovezi’ că naziştii îi gazau pe evrei în lagărele de concentrare.

„Robert Wenke, judecătorul curţii de apel /din Los Angeles/ a aprobat decizia potrivit căreia Institutul de revizuire a istoriei este obligat să-l recompenseze pe Mel Mermelstein, supravieţuitor de la Auschwitz. (...)

„Potrivit avocatului, Institutul, care declară că Holocaustul nu a existat niciodată, va trebui, pe de altă parte, să plătească 100 000 de dolari în mod suplimentar lui M. Mermelstein, pentru prejudiciul moral cauzat prin oferirea recompensei. (...)

„/Aşa cum spune Gloria Allred, avocata lui Mermelstein/, ‘această victorie judiciară, constituie un avertisment foarte clar dat tuturor celor din lume care încearcă să denatureze istoria şi să le cauzeze suferinţe evreilor: supravieţuitorii Holocaustului vor folosi metodele pe care le oferă Legea pentru a se proteja şi a face cunoscut adevărul despre trecutul lor’“. — New York Times, 25 iulie 1985.

[Chenarul de la pagina 7]

Sachsenhausen — „Un lagăr de detenţie“?

Sachsenhausen a fost în realitate un lagăr de exterminare sau un simplu „lagăr de detenţie“?

Iată răspunsul lui Max Liebster, evreu deportat, care a supravieţuit Holocaustului:

„Mărturia mea se bazează pe ceea ce am trăit şi am văzut în acest lagăr. Nu am nevoie de nici un document confidenţial pentru a şti cu ce se aseamănă Sachsenhausen-ul. Sigur, mass-media şi guvernul nazist pretindeau că era vorba de un Schutzhaftlager, adică de un ‘lagăr de detenţie’, dar faptele următoare vorbesc de la sine:

„În ianuarie 1940, în timp ce eram transferat din Pforzheim la închisoarea din Karlsruhe, agenţii Gestapoului (poliţia secretă a Statului) mi-au adus la cunoştinţă că eram în drum spre un lagăr de exterminare. M-au înjurat, urlînd: ‘Du Stinkjude wirst dort verecken, kommst nicht mehr zurück!’ (Tu, evreu împuţit, vei crăpa ca un animal. N-o să te mai întorci niciodată!)

„Tratamentul grosolan pe care ne-au făcut să-l îndurăm la sosirea noastră la Sachsenhausen, depăşeşte orice capacitate de înţelegere. Evreii erau grupaţi într-un lagăr separat, în interiorul incintei principale. Dintre toţi prizonierii, ei trăiau în cele mai rele condiţii. De exemplu, ei nu dispuneau de paturi pentru a dormi, ci doar de saltele de paie puse direct pe pămînt. Barăcile erau atît de arhipline, încît eram obligaţi să dormim aşezaţi ca sardelele unul cu picioarele la capul celuilalt. Dimineaţa îi găseam pe cei ce muriseră peste noapte, lipiţi de cei vii. Evreii nu aveau dreptul la îngrijiri medicale.

„Am aflat că tatăl meu se găsea cu trei barăci mai departe. L-am descoperit întins pe spate în spatele unei grămezi de saltele de paie, cu picioarele în apă şi cu mîinile îngheţate. La moartea sa, am fost obligat să-l transport eu însumi pe umeri pînă la crematoriu. Acolo, am văzut îngrămădite atît de multe cadavre, încît abia reuşeau să le ardă.

„Mii de prizonieri au murit la Sachsenhausen din cauza tratamentului inuman. Pentru un mare număr dintre ei, ar fi fost mai acceptabil să moară în camerele de gazare de la Auschwitz“.

[Chenarul de la pagina 8]

„Nu trebuie să rămînă nici o urmă“

„În momentul în care a fost deschisă ultima groapă comună, mi-am recunoscut întreaga mea familie. Mama şi cele trei surori ale mele cu copiii lor. Erau toate acolo jos. (...) Stătuseră în pămînt patru luni şi (...) era iarnă“. Şeful Gestapoului din Vilna ne-a spus: ‘Există nouăzeci de mii de persoane culcate acolo şi nu trebuie să rămînă absolut nici o urmă din acestea’“. — Mărturia celor doi supravieţuitori evrei: Motke Zaïdl şi Itzhak Dugin.

„Chiar în momentul în care treceam noi, ei deschideau uşile de la camera de gazare (...) În fiecare zi erau aleşi o sută de evrei pentru a tîrî cadavrele spre gropile comune. Seara, ucrainienii îi împingeau pe aceşti evrei în camerele de gazare sau îi împuşcau. În fiecare zi. (...) Soseau tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi, pe care nu aveam mijloace cu care să-i ucidem. (...) Camerele de gazare aveau capacitate prea mică pentru toţi“. — Franz Suchomel, ofiţer SS (Unterscharführer); primele sale impresii despre lagărul de exterminare de la Treblinka.

(Aceste citate sînt extrase din interviurile filmului documentar Shoah.)