Ţările fostei Iugoslavii
REGIUNEA din sud-estul Europei cunoscută cândva sub numele de Iugoslavia se învecinează la vest cu Italia, iar la sud cu Grecia şi Turcia. Remarcându-se printr-o fascinantă diversitate, aceste meleaguri sunt un adevărat mozaic de culturi, limbi şi religii. Mulţi oameni însă nu pot să uite conflictele şi războaiele care au avut loc aici de-a lungul timpului. De la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, în 1914, până la recentele epurări etnice, această regiune din Peninsula Balcanică s-a bucurat rareori de linişte. Republicile care alcătuiau Iugoslavia au luptat pentru dobândirea independenţei. Astfel, Iugoslavia s-a destrămat în câteva ţări: Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia.
Pe fundalul luptelor politice, etnice şi religioase se conturează o impresionantă istorie a iubirii, a unităţii şi a încrederii. Este istoria Martorilor lui Iehova din fosta Iugoslavie. Ei au învins prejudecăţile şi ura ce au zguduit Balcanii. Unitatea de care se bucură fraţii noştri, în pofida diferenţelor culturale, se datorează loialităţii lor faţă de un guvern superior guvernelor omeneşti: Regatul lui Dumnezeu.
ÎNCEPUTURILE
Cum şi-a început poporul lui Iehova activitatea în această zonă? Un tânăr frizer pe nume Franz Brand din Vojvodina, o regiune situată în nordul Iugoslaviei, a plecat să muncească în Austria. Aici a aflat adevărul, iar în 1925, când s-a întors în Iugoslavia, le-a împărtăşit şi altora cunoştinţele sale biblice. Franz s-a alăturat unui mic grup de persoane care citeau şi analizau volumele Studii în Scripturi, auxiliare de studiere a Bibliei, pe care le primiseră de la nişte rude din Statele Unite.
Membrii grupului au înţeles că trebuiau să predice. De aceea, au fost traduse în sârbă două broşuri care explicau învăţăturile biblice. Din păcate, înainte ca broşurile să fie distribuite, grupul a fost vizitat de un frate cu răspundere care se ridicase împotriva organizaţiei şi formase o sectă. El i-a convins pe toţi, cu excepţia lui Franz, să i se alăture şi să-i părăsească pe Studenţii în Biblie.
Ulterior, Franz s-a mutat în Slovenia, la Maribor, şi s-a angajat ca frizer. El i-a depus mărturie lui Richard Tautz, proprietarul frizeriei, care a acceptat adevărul. Cunoscuţi ca „frizerii credincioşi“, Franz şi Richard le predicau clienţilor, care îi ascultau de voie, de nevoie. Cine ar fi îndrăznit să se mişte sau să vorbească în timp ce era bărbierit cu briciul?! Unul dintre clienţi era Ðuro Džamonja, un politician, iar altul, Rudolf Kalle, proprietarul unui atelier de reparat maşini de scris. Amândoi au făcut progrese rapide şi, în scurt timp, s-au botezat. Ðuro a renunţat la politică şi a ajutat la înfiinţarea Societăţii „Farul Studenţilor în Biblie din Regatul Iugoslaviei“. Astfel, fraţii au putut să predice şi să ţină întruniri în mod liber.
„FOTO-DRAMA“, UN STIMULENT PENTRU PUBLIC
În 1931, Filiala din Elveţia a Martorilor lui Iehova a trimis doi fraţi pentru a prezenta „Foto-Drama Creaţiunii“ în marile oraşe din Iugoslavia. De fiecare dată, sălile erau arhipline, iar oamenii ascultau cu atenţie introducerea pe care o făcea fratele Ðuro. Peste tot, „Foto-Drama“ a stârnit interesul faţă de adevărurile biblice. Între timp, fraţii din Maribor ţineau întruniri în slovenă şi germană, iar cei din Zagreb şi din împrejurimi se întruneau pentru a discuta pe marginea publicaţiilor traduse în croată.
Ulterior, fraţii au decis să traducă Turnul de veghe în slovenă şi în croată, o sarcină deloc uşoară în acele zile de început. După ce era tradusă, întreaga revistă era copiată de o soră la maşina de scris, obţinându-se cu ajutorul indigoului doar 20 de exemplare o dată. Mai târziu, când s-a făcut rost de un şapirograf, se puteau obţine 200 de exemplare o dată.
Având la ei aceste reviste, fraţii şi surorile mergeau cu trenul în diverse zone ale Iugoslaviei ca să predice. Uneori, fraţii din Slovenia închiriau un camion şi angajau un şofer care nu era Martor. Acesta îi ducea în zona în care voiau să predice şi îi aştepta toată ziua, până îşi terminau lucrarea. În acea vreme, proclamatorii Regatului aveau puţină experienţă, astfel că uneori erau lipsiţi de tact. Cu toate acestea, Iehova le-a binecuvântat eforturile, ajutându-i să-i găsească pe „cei cu o dispoziţie corectă pentru viaţa veşnică“ (Fap. 13:48).
Franc Sagmeister îşi aminteşte: „Am auzit adevărul în 1931 de la unchiul Franc Gradič şi soţia lui, Terezija. Unchiul Franc a fost printre primii vestitori din Slovenia. Deşi se împotrivise cu înverşunare oricărei religii, Franc a început să citească Biblia cu viu interes. Acest lucru m-a impresionat foarte mult, aşa că am început să studiez şi eu Scripturile împreună cu el. Deşi familia mea nu era de acord cu mine, îmi doream să le împărtăşesc şi altora cunoştinţele nou-dobândite. Când preotul a aflat, m-a chemat imediat la el. Mi-a cerut să-i dau Biblia, spunându-mi că nu aveam voie să am o Biblie, întrucât nu eram în stare s-o înţeleg. Eu însă am refuzat. Mai târziu, după ce a murit tata, preotul m-a oprit pe stradă şi mi-a reproşat furios că nu plătisem nici măcar o slujbă pentru pomenirea tatălui meu. I-am spus atunci că aş plăti şi o sută, ba chiar o mie de slujbe, dacă aş şti că asta l-ar ajuta pe tata.
«Îl ajută! Bineînţeles că-l ajută!», mi-a răspuns atunci preotul.
«Păi, dacă este în rai, n-are nevoie de slujba dumneavoastră, iar dacă este în iad, cu atât mai puţin!», i-am zis eu.
«Dar dacă e în purgatoriu?», a întrebat preotul.
«Domnule preot, ştiţi bine că am multe proprietăţi. Sunt gata să merg chiar acum la notar şi să le trec pe numele dumneavoastră dacă îmi dovediţi cu Biblia că omul are un suflet nemuritor, că iadul şi purgatoriul există şi că Dumnezeu este o Trinitate.»
Preotul s-a uitat urât la mine, şi-a aprins o ţigară şi a plecat“.
PRIMII PIONIERI
În anii ’30, lumina adevărului a început să fie răspândită în Iugoslavia de surori şi fraţi plini de zel. De exemplu, Grete Staudinger, Katarina Konečnik şi Karolina Stropnik, din Maribor (Slovenia), îşi luau „concediu de pionierat“. Mai la sud, în Mostar, un oraş mare din Herţegovina, un dirijor pe nume Alfred Tuček a recunoscut „sunetul“ adevărului şi apoi a început pionieratul. Dušan Mikić, un tânăr de 23 de ani din Zagreb (Croaţia), a primit broşura Unde sunt morţii?, a făcut şi el progrese rapide, s-a botezat, apoi a devenit pionier. În scurt timp, numărul pionierilor a crescut odată cu venirea unor surori şi fraţi zeloşi din Germania.
În timp ce adevărul prindea rădăcini în Iugoslavia, lucrarea din Germania a fost interzisă. Filiala din Elveţia a trimis în Iugoslavia în jur de 20 de pionieri cu experienţă şi spirit de sacrificiu, printre care Martin Poetzinger, Alfred Schmidt, Vinko şi Josephine Platajs, precum şi Willi şi Elisabeth Wilke. Deşi nu ştiau slovenă, sârbă sau croată, ei foloseau fişe de mărturie ce conţineau un scurt mesaj pe care li le dădeau locatarilor să le citească. Aceşti pionieri curajoşi au deschis calea spre progrese ulterioare.
DIFICULTĂŢILE PIONIERATULUI
Zelul lor pentru Iehova şi iubirea faţă de semeni i-a ajutat pe pionieri să învingă problemele create de necunoaşterea limbii şi de lipsa banilor. În plus, deplasarea dintr-un loc în altul se făcea cu dificultate. Pentru ei era ceva obişnuit să meargă pe jos 40 de kilometri ca să ajungă în sate îndepărtate, chiar dacă uneori vremea era urâtă, iar drumurile erau rele. O pionieră îşi aminteşte că mergea desculţă de la un sat la altul ca să nu-şi strice singura pereche de pantofi pe care o avea. Martin Poetzinger, care mai târziu a devenit membru al Corpului de Guvernare, povestea cu plăcere cum obişnuia să meargă din sat în sat cu rucsacul plin de literatură, predicându-le vestea bună localnicilor.
Problema transportului a fost întrucâtva rezolvată când un frate din Elveţia le-a donat acestor pionieri fideli nişte biciclete, care au fost folosite zeci de ani în lucrare.
Deşi iugoslavii erau renumiţi pentru ospitalitatea lor, pionierii noştri au îndurat multe persecuţii din cauza opoziţiei religioase. Preoţii aveau o mare influenţă asupra enoriaşilor, îndeosebi în satele mai mici. În unele cazuri, preoţii îi puneau pe copii să arunce cu pietre după pionieri. De asemenea, clerul a incitat autorităţile să-i hărţuiască pe pionieri, să le confişte literatura şi să-i aresteze.
Odată, în timp ce predica într-un sat izolat din Croaţia, Willi Wilke a auzit multă gălăgie în centrul satului. El, soţia lui şi Grete Staudinger, o altă pionieră, veniseră în acel sat ca să ofere broşura Domnitorul drept, pe a cărei copertă era înfăţişat Isus Cristos. Willi povesteşte: „Am fost îngrozit când am văzut că soţia mea era înconjurată de vreo douăzeci de oameni furioşi, înarmaţi cu seceri. Puţin mai departe, alţi săteni ardeau broşurile noastre“.
Cei trei pionieri nu înţelegeau de ce erau atât de furioşi aceşti oameni cumsecade, iar sora Wilke nu ştia limba lor suficient de bine ca să afle motivul. Prin urmare, Grete, care vorbea cursiv germana şi limbile locale, s-a apropiat şi i-a întrebat: „Oameni buni, ce s-a întâmplat?“.
„Nu-l vrem pe regele Petru!“, i-au răspuns toţi într-un glas.
„Nici noi!“, le-a răspuns Grete.
Surprinşi, oamenii au arătat spre imaginea de pe coperta broşurii şi au întrebat: „Atunci de ce-l susţineţi?“.
Abia atunci a înţeles Grete ce se întâmplase. Cu un an înainte, în 1934, Alexandru I, regele Iugoslaviei, fusese asasinat, iar Petru, fiul său, avea să-i succeadă la tron. Totuşi, acei săteni croaţi nu voiau un rege sârb, ci îşi doreau autonomia. Ei crezuseră că imaginea de pe coperta broşurii, care îl reprezenta pe Isus Cristos, era de fapt a regelui Petru.
Neînţelegerea a fost rezolvată, apoi pionierii au depus o mărturie temeinică despre Regele Isus Cristos. Unii dintre cei care îşi arseseră broşurile au cerut altele. Cei trei pionieri au plecat fericiţi din sat, simţind mâna ocrotitoare a lui Iehova.
Pionierii trebuiau, de asemenea, să fie atenţi la obiceiurile locale. Când predicau în satele preponderent musulmane din Bosnia, trebuiau să aibă grijă să nu-i ofenseze pe localnici. De pildă, faptul de a privi în ochi o femeie musulmană căsătorită putea provoca o reacţie negativă din partea soţului ei.
Pe atunci, în ţară existau foarte puţine congregaţii şi grupuri. De aceea, după o zi întreagă de predicare în vreun sat izolat, pionierii găseau cu greu un loc în care să înnopteze. Pentru că aveau puţini bani, nu-şi permiteau să închirieze o cameră. Josephine Platajs îşi aminteşte: „Într-un sat, oamenii n-au vrut să ne găzduiască pentru că se temeau de preotul lor catolic. Când ne-am pregătit de plecare, se lăsase deja întunericul. Pe marginea drumului am văzut un copac mare, sub care erau frunze uscate — un loc numai bun de înnoptat! Ne-am folosit geanta cu haine drept pernă, iar soţul meu şi-a legat bicicleta de gleznă cu o sfoară. A doua zi dimineaţă, când ne-am trezit, am observat că în apropiere era şi o fântână, aşa că aveam cu ce să ne spălăm. Iehova ne-a ocrotit şi, totodată, s-a îngrijit de necesităţile noastre fizice“.
Aceşti pionieri au simţit grija lui Iehova chiar şi în lucruri mărunte. Preocuparea lor principală era răspândirea veştii bune, nu căutarea confortului personal.
VESTEA BUNĂ AJUNGE ÎN MACEDONIA
Alfred şi Frida Tuček, amândoi pionieri, au călătorit din Slovenia în Bulgaria. Ei au dus mesajul despre Regat şi în Macedonia. În oraşul Strumica i-au depus mărturie lui Dimitar Jovanovič, patronul unui magazin, şi i-au lăsat cu împrumut nişte publicaţii. După o lună, când s-au întors din Bulgaria, au trecut din nou pe la el. Aflând că nu citise literatura, l-au rugat să le-o înapoieze pentru a le-o da altor oameni, care aveau s-o preţuiască. Dimitar a devenit curios şi i-a rugat pe pionieri să-i mai lase publicaţiile. După ce le-a citit, şi-a dat seama că a găsit adevărul. Astfel, el a devenit primul Martor botezat din Macedonia.
Apoi, Dimitar le-a vorbit despre adevăr lui Aleksa şi lui Kosta Arsov, doi fraţi de corp. După puţin timp, în Macedonia erau trei Martori. Echipaţi cu reviste, cu un fonograf şi cu discuri pe care erau înregistrate cuvântări, ei au început să predice. Una dintre reviste a ajuns la un pastor metodist, care i-a dat-o lui Tušo Carčev, un tânăr capabil din biserica sa. Acesta a fost încântat de cele citite şi l-a rugat pe pastor să-i mai aducă reviste. Nu peste mult timp, tânărul a aflat că nu este corect să se ceară bani în schimbul veştii bune. Bucuros, i-a spus acest lucru pastorului, care n-a mai vrut să-i aducă reviste. Tânărul însă a găsit într-o revistă adresa Filialei din Maribor şi a cerut printr-o scrisoare să-i fie trimise şi alte reviste. Filiala i-a rugat pe Dimitar, Aleksa şi Kosta să-l viziteze pe Tušo. La scurt timp, în Macedonia s-a format un mic grup.
În 1935, Filiala din Maribor (Slovenia) s-a mutat la Belgrad (Serbia). Franz Brand şi Rudolf Kalle au fost numiţi coordonatorii filialei.
LUCRAREA ESTE INTERZISĂ
Zelul fraţilor noştri din acele zile nu a trecut neobservat. O broşură publicată în 1933 de Biserica Catolică descria lucrarea Martorilor în cele mai mici detalii, afirmând că în scurtă vreme avea să fie oprită. Dar cât de greşită s-a dovedit a fi această previziune!
În nordul Iugoslaviei, clericii erau iritaţi de activitatea micului grup de pionieri zeloşi. Furia lor a crescut când tribunalele n-au permis limitarea activităţii de predicare a Regatului. Nu după mult timp însă, un preot iezuit din Slovenia a devenit ministru de interne. Unul dintre primele sale ordine prevedea desfiinţarea Societăţii „Farul Studenţilor în Biblie“, iar în august 1936, lucrarea de predicare a fost oficial interzisă. Autorităţile au pus sechestru pe Sălile Regatului şi au confiscat literatura. Din fericire, congregaţiile au fost prevenite, aşa că autorităţile au găsit puţină literatură. Totuşi, pentru ca activitatea să poată continua, în Belgrad s-a înfiinţat o mică editură denumită „Kula stražara“ (Turnul de veghe), iar întrunirile s-au ţinut în case particulare.
Odată cu interdicţia, autorităţile şi-au intensificat eforturile de a opri lucrarea de predicare. Ţinta principală au fost slujitorii cu timp integral, fapt care a îngreunat şi mai mult situaţia fraţilor vorbitori de limbă germană. În urma interzicerii lucrării de predicare în alte ţări europene, mulţi pionieri veniseră în Iugoslavia. Acum însă lucrarea de predicare era interzisă şi aici. Deşi pionierii au fost arestaţi şi închişi, zelul lor a rămas acelaşi. „Uneori se obţinea cu greu permisiunea de a primi vizite în închisoare, dar Iehova nu ne-a uitat niciodată“, a spus o soră. „Odată, un frate a venit să ne viziteze. Pentru că nu i s-a dat voie să ne vadă, el i-a vorbit directorului închisorii atât de tare, încât l-am auzit şi noi. Vocea lui a fost o mare încurajare pentru noi.“
În acele vremuri tulburi îţi trebuia mult curaj să traduci şi să distribui broşura Judecătorul Rutherford dezvăluie coloana a cincea. Broşura demasca rolul Bisericii Romano-Catolice în susţinerea guvernului nazist. Această publicaţie a fost tradusă în sârbă, în croată şi în slovenă şi au fost tipărite câte 20 000 de exemplare în fiecare limbă. Broşura a fost interzisă încă de la început, iar publicarea ei a dus la expulzarea pionierilor străini. Procurorul general i-a pus sub acuzaţie pe editorii broşurii, care riscau o pedeapsă cu închisoarea de 10 până la 15 ani. În pofida riscului la care se expuneau, puţinii vestitori din Iugoslavia au distribuit imediat cele 60 000 de exemplare ale broşurii.
„În acele timpuri, oamenii erau însetaţi după învăţăturile Bibliei şi citeau cu multă plăcere materialele noastre“, a relatat Lina Babić. Ea a aflat adevărul spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi a păstrat apoi o legătură strânsă cu surorile şi cu fraţii fideli. „Pentru că trebuia să fim mereu prudenţi, îmi copiam literatura într-un caiet. Astfel, dacă eram percheziţionată, părea că nu aveam decât nişte însemnări personale.“
‘ORI TOLSTOI, ORI IEHOVA!’
În timp ce omenirea era în pragul războiului, într-una din cele mai mari congregaţii din Iugoslavia s-a produs o dezbinare. Unii fraţi au început să promoveze ideile scriitorului şi filozofului rus Lev Tolstoi. Fost membru al Bisericii Ortodoxe Ruse, Tolstoi a ajuns la concluzia că toate bisericile creştine erau corupte şi că denaturaseră complet creştinismul. Ca urmare, unii fraţi au început să aibă îndoieli cu privire la toate organizaţiile religioase şi să fie nemulţumiţi de organizaţia lui Iehova. Abuzând de încrederea ce i se acorda, fratele care se afla în fruntea congregaţiei din Zagreb a reuşit să-i convingă pe cei mai mulţi vestitori să accepte ideile lui Tolstoi. Influenţa pe care acest frate a exercitat-o a fost atât de puternică, încât cea mai mare parte a congregaţiei, adică peste 60 de persoane, au adoptat o rezoluţie prin care declarau public că nu mai împărtăşeau învăţăturile organizaţiei lui Iehova.
Când a auzit acest lucru, Rudolf Kalle a venit imediat de la Belgrad la Zagreb pentru a se întâlni cu toţi membrii congregaţiei. El le-a vorbit acestora despre adevărurile biblice dezvăluite de Iehova prin clasa sclavului fidel şi prevăzător (Mat. 24:45–47). Apoi i-a întrebat: „Cine v-a învăţat aceste adevăruri? Tolstoi sau organizaţia lui Iehova?“. Fratele Rudolf a citat Iosua 24:15, apoi i-a rugat pe cei care voiau să rămână în poporul lui Iehova să ridice mâna. Numai doi au făcut aceasta.
„Nici nu pot să descriu durerea pe care am simţit-o“, a spus Rudolf.
Părea că tot ce se realizase până atunci în congregaţie era pe punctul de a se nărui.
Apoi Rudolf i-a invitat pe cei doi fraţi fideli să urce pe podium şi a spus: „Doar noi trei rămânem! Acum, doar noi reprezentăm poporul lui Iehova în acest oraş. Îi rog pe toţi ceilalţi să părăsească sala şi să-şi urmeze propriul drum. Lăsaţi-ne, vă rog! Noi vrem să-i slujim Dumnezeului nostru, Iehova. Plecaţi să-i slujiţi lui Tolstoi al vostru! Nu vrem să mai avem de-a face cu voi“.
Pentru câteva clipe s-a aşternut o linişte de mormânt. Apoi, cei prezenţi au început să ridice mâna unul câte unul şi să spună: „Şi eu vreau să-i slujesc lui Iehova!“. În final, au plecat doar servul de congregaţie apostat şi câţiva adepţi ai săi. Acest test al loialităţii i-a întărit pe slujitorii fideli ai lui Iehova, pregătindu-i pentru încercările mult mai grele care urmau să apară în scurtă vreme.
PROBLEMELE CREATE DE RĂZBOI
La 6 aprilie 1941, armata germană a invadat Iugoslavia. Clădirea filialei a fost grav avariată de raidurile aeriene care s-au abătut asupra Belgradului. Iugoslavia a fost dezmembrată de trupele germane. Pentru un timp, din cauza războiului, fraţii de la Betelul din Serbia au pierdut orice legătură cu fraţii din Slovenia, Croaţia şi Macedonia. Situaţia a fost mult mai dificilă pentru fraţii din sudul Macedoniei, care n-au putut relua legătura cu Filiala decât după război.
Pe neaşteptate, fraţii s-au văzut puşi în faţa unor situaţii dificile. Cufundarea întregii lumi într-un conflict de proporţii a însemnat pentru fraţii şi surorile noastre dragi un timp de grele încercări şi de cernere. Credinţa în Iehova şi iubirea pentru el şi pentru organizaţia sa aveau să le fie testate.
Întrucât biroul din Belgrad a fost închis, lucrarea de distribuire a hranei spirituale a fost coordonată din Zagreb (Croaţia). Era nevoie mai mult ca oricând de confidenţialitate şi discreţie, întrucât acum nu se mai aplicau amenzi şi pedepse cu închisoarea, ci condamnări la ani grei în lagăre de concentrare şi chiar pedepse cu moartea.
Odată cu ocupaţia germană şi dezmembrarea Iugoslaviei au fost înfiinţate lagăre de concentrare. În lagărele din Croaţia au fost închişi şi omorâţi membrii câtorva minorităţi etnice non-catolice şi orice persoană care, din motive religioase, nu se supunea regimului aflat la putere. Naziştii au înfiinţat lagăre de muncă şi de concentrare şi în Serbia. Din cauza neutralităţii lor, Martorii lui Iehova din Ungaria şi din alte ţări, printre care şi România, au devenit ţinta regimului nazist, care a trimis peste 150 de fraţi în lagărul de la Bor (Serbia). Şi fraţii iugoslavi au fost persecutaţi de regimul nazist. Prin urmare, lucrarea de predicare se desfăşura mai ales informal. Vestitorii au fost îndemnaţi să aibă la ei doar Biblia şi o publicaţie biblică şi au fost sfătuiţi ce anume să spună dacă ar fi fost arestaţi. Fraţii se întruneau în grupuri mici, fără să ştie unde se mai ţineau întruniri.
Întrucât literatura nu putea fi adusă din străinătate în condiţii sigure, era produsă în ţară clandestin. Fraţii munceau noaptea în diverse locuri ca să tipărească reviste şi broşuri. Munceau însă din greu şi ca să câştige bani pentru acoperirea cheltuielilor de tipărire. Folosindu-se de diverse relaţii, reuşeau mereu să procure tot ce aveau nevoie pentru tipărire. În timp ce prejudecăţile religioase şi naţionalismul făceau ravagii, fraţii iugoslavi erau uniţi şi contribuiau cu propriile resurse la tipărirea hranei spirituale salvatoare de vieţi. Cum aveau ei să transporte literatura până la vestitorii din zonele izolate?
Stevan Stanković, de origine sârb, lucra la căile ferate şi s-a oferit să-i ajute pe fraţii săi, indiferent de etnia lor. În pofida riscului la care se expunea, Stevan a început să aducă pe ascuns literatură din Croaţia în Serbia, aflată sub ocupaţie militară. Într-o zi, miliţia l-a prins pe Stevan în timp ce transporta literatură într-un geamantan. Miliţienii l-au întrebat de unde avea literatura. Loial fraţilor săi, Stevan n-a divulgat nicio informaţie. Atunci miliţienii l-au reţinut pentru interogatoriu, după care l-au trimis în lagărul de concentrare de la Jasenovac, aflat în apropiere. Fratele nostru fidel a murit în acest lagăr cunoscut pentru tratamentul crud ce li se aplica deţinuţilor.
Mihovil Balković, un frate prevăzător şi destoinic din Croaţia, era instalator. În acele vremuri tulburi, el îi vizita pe fraţi ca să-i încurajeze şi să le ducă literatură. Iată ce relatează nepotul său: „Odată, aflând că trenul cu care călătorea avea să fie percheziţionat în oraşul următor, bunicul a coborât din tren cu o staţie mai înainte. Deşi oraşul era înconjurat cu sârmă ghimpată, a găsit o deschizătură într-o vie. Peste literatura pe care o avea în rucsac a pus două sticle de rachiu şi nişte alimente. În timp ce păşea cu grijă prin vie, a trecut pe lângă un mic adăpost blindat. Deodată, un soldat a strigat la el: «Stai! Cine eşti?». Când s-a apropiat, unul dintre soldaţi l-a întrebat: «Ce-ai în rucsac?».
«Nişte făină, fasole şi câţiva cartofi», i-a răspuns el.
Soldatul l-a întrebat apoi ce avea în sticle, iar bunicul i-a zis: «Miroase şi, dacă vrei, ia şi tu o gură».
După ce soldatul a luat o înghiţitură de rachiu, bunicul i-a spus: «Ţine tu sticla asta, fiule, pe cealaltă o păstrez eu».
Mulţumit de răspuns, dar şi de sticla de rachiu, soldatul i-a spus: «Poţi să pleci, bătrâne!».
Astfel, literatura a ajuns în siguranţă la fraţi“, spune în încheiere nepotul lui Mihovil.
Într-adevăr, Mihovil a dat dovadă de mult curaj. El a mers în zone supravegheate de armatele aflate în conflict. Uneori, Mihovil era oprit de luptători partizani comunişti, alteori de soldaţi ustaşi fascişti sau de soldaţi cetnicia. În loc să dea înapoi, el se folosea de acele ocazii pentru a depune mărturie şi a arăta ce speranţă oferă Biblia. Avea nevoie de mult curaj, pentru că viaţa unui Martor era mereu expusă pericolelor. Mihovil a fost de mai multe ori arestat, interogat şi închis.
Spre sfârşitul războiului, în noaptea de 9 noiembrie 1944, partizanii comunişti au percheziţionat locuinţa lui Mihovil, i-au confiscat literatura şi l-au luat cu ei. Din nefericire, Mihovil nu s-a mai întors niciodată. Mai târziu s-a aflat că fusese decapitat.
Josip Sabo era doar un copil când le-a dus literatură fraţilor din regiunea croată Slavonia. Pe portbagajul din spate al bicicletei şi-a pus o cutie în care a ascuns literatura şi a acoperit-o cu pere proaspăt culese. Pe atunci, intrarea în aproape toate satele era baricadată şi păzită.
„Ce ai în cutie?“, îl întrebau soldaţii pe Josip la fiecare punct de control.
„Pere pentru unchiul meu“, răspundea el. Soldaţii luau una sau două pere, astfel că, la un moment dat, lui Josip i-au mai rămas doar câteva fructe sub care era ascunsă literatura. Pentru a nu fi prins, el a fost nevoit să meargă pe o potecă părăsită, salvând astfel preţioasa literatură ascunsă sub pere.
FIDELI PÂNĂ LA CAPĂT
Lestan Fabijan, un zidar din Zagreb, a acceptat adevărul împreună cu Ivan Sever, Franjo Dreven şi Filip Huzek-Gumbazir. Ei s-au botezat după aproape şase luni şi au început să predice şi să ţină întruniri. În seara zilei de 15 ianuarie 1943, o patrulă militară a venit acasă la Ivan. Soldaţii i-au percheziţionat casa, i-au confiscat literatura şi i-au arestat pe el, pe Franjo Dreven şi pe un alt frate, Filip Ilić.
Când Lestan a auzit cele întâmplate, s-a dus împreună cu Filip Huzek-Gumbazir să le încurajeze pe mama şi pe sora lui Franjo. Partizanii au aflat de vizita lor şi i-au luat cu forţa şi pe cei doi. Toţi cinci au explicat pe baza Bibliei că îi slujeau numai lui Iehova şi că erau soldaţi ai lui Cristos. Deoarece au refuzat să pună mâna pe armă şi să ia parte la război, au fost condamnaţi la moarte, fiind ţinuţi în continuare închişi.
Într-o noapte, fraţii au fost treziţi din somn. Au fost dezbrăcaţi, scoşi în gerul de afară şi duşi într-o pădure. Pe drum li s-a spus că puteau încă să se răzgândească şi să ia parte la război. Soldaţii au încercat să le zdruncine hotărârea făcând apel la iubirea lor pentru familie. Lui Filip Huzek-Gumbazir i-au spus să se gândească la soţia sa, care era însărcinată, şi la cei patru copii ai săi. El însă le-a răspuns că era pe deplin convins că Iehova se va îngriji de familia sa. Lui Franjo Dreven, care nu era căsătorit şi nu avea copii, i-au spus să se gândească cine va avea grijă de mama şi de sora lui.
După ce au ajuns la locul stabilit, fraţii noştri au fost aliniaţi. Apoi au început execuţiile. . . Soldaţii l-au împuşcat mai întâi pe Filip Huzek-Gumbazir, după care i-au întrebat pe ceilalţi dacă nu s-au răzgândit. Fraţii însă au rămas fermi pe poziţie. Atunci soldaţii i-au executat pe Franjo, pe Ivan şi pe Lestan. Filip Ilić, ultimul rămas în viaţă, a făcut compromis, acceptând să li se alăture soldaţilor. Totuşi, după trei luni s-a îmbolnăvit. Când s-a întors acasă, a povestit tot ce se întâmplase. Viaţa pe care a încercat să şi-o salveze prin compromis şi-a pierdut-o prematur, fiind răpus de boală.
Mulţi fraţi şi surori din Slovenia au fost victime ale persecuţiei. De exemplu, Franc Drozg, un fierar în vârstă de 38 de ani, n-a vrut să pună mâna pe armă. De aceea, la 8 iunie 1942, soldaţii nazişti l-au executat în Maribor. Unii dintre cei care au fost de faţă au povestit că, înainte de a fi împuşcat, i s-a atârnat la gât o plăcuţă pe care scria: „Eu nu sunt din lumea aceasta“ (Ioan 17:14). Credinţa lui puternică reiese clar dintr-o scrisoare pe care i-a scris-o unui prieten cu doar câteva minute înainte de execuţie: „Dragul meu Rupert! Astăzi am fost condamnat la moarte. Nu mă jeliţi. Salutări pline de iubire ţie şi întregii tale familii. Ne revedem în Regatul lui Dumnezeu“.
Autorităţile nu precupeţeau niciun efort ca să oprească lucrarea de predicare, însă Iehova s-a dovedit a fi Dumnezeul salvării. De exemplu, miliţia făcea frecvent razii şi îi alinia pe locuitorii unei anumite zone pentru a le verifica actele de identitate. Toţi cei care stârneau chiar şi cea mai mică suspiciune erau închişi. Între timp, alţi miliţieni făceau percheziţii în case sau apartamente. Fraţii au văzut deseori mâna ocrotitoare a lui Iehova când miliţienii nu mai intrau în casele lor, gândindu-se că fuseseră deja percheziţionate. În cel puţin două ocazii de acest fel, în apartamentele fraţilor erau şapirografe şi multă literatură. De nenumărate ori, cei ce au luat parte la lucrarea de predicare în acele timpuri dificile au constatat ei înşişi cât de adevărate sunt cuvintele Bibliei: „Iehova este plin de tandră afecţiune şi îndurător“ (Iac. 5:11).
CONDAMNAŢI LA MOARTE
În 1945 s-a sfârşit cel de-al Doilea Război Mondial, încheindu-se astfel una dintre cele mai sângeroase perioade din istoria omenirii. Odată cu înfrângerea lui Hitler şi a aliaţilor săi, fraţii au sperat că interdicţia va fi ridicată şi că vor fi din nou liberi să predice. Aveau motive întemeiate să fie optimişti, deoarece guvernul comunist nou-instalat garantase libertatea presei, libertatea de exprimare şi libertatea de închinare.
Cu toate acestea, în septembrie 1946 au fost arestaţi 15 fraţi şi 3 surori, printre care Rudolf Kalle, Dušan Mikić şi Edmund Stropnik. Cercetările au durat cinci luni. Autorităţile i-au acuzat pe Martori că acţionează împotriva poporului şi a statului şi că ameninţă însăşi existenţa Iugoslaviei. De asemenea, au susţinut că predicarea Regatului lui Dumnezeu, o lucrare dirijată din Statele Unite, reprezenta doar un paravan pentru distrugerea socialismului şi reinstaurarea capitalismului. Un preot catolic i-a acuzat în mod public pe fraţi că sunt spioni americani ce acţionează sub masca religiei.
La tribunal, fraţii puşi sub acuzare au vorbit plini de curaj în apărarea lor şi au depus o frumoasă mărturie despre Iehova şi Regatul său. Vjekoslav Kos, un frate tânăr, a declarat: „Onorată Instanţă, cunosc această religie şi învăţăturile Bibliei de la mama mea. Am început şi eu să-i aduc închinare lui Dumnezeu. În timpul ocupaţiei germane, mama a fost arestată. Apoi au fost închişi fratele meu şi două surori mai mari, care aveau aceeaşi credinţă ca mama. În cele din urmă au fost trimişi cu toţii în lagărul de concentrare de la Dachau, unde au fost executaţi de germani pe motiv că ar fi fost comunişti; şi asta doar pentru că i se închinau lui Dumnezeu altfel decât ceilalţi. Acum, eu mă aflu în faţa acestui complet de judecată pentru că am aceeaşi religie şi pentru că sunt acuzat că aş fi fascist“. Tribunalul a dispus ca fratele să fie eliberat.
Totuşi, justiţia n-a fost la fel de îngăduitoare cu ceilalţi fraţi şi surori. Trei dintre acuzaţi au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare, iar ceilalţi au primit condamnări între 1 an şi 15 ani de închisoare. Aceste grave nedreptăţi au stârnit imediat o puternică reacţie de protest din partea fraţilor din întreaga lume. Martorii din Statele Unite, Canada şi Europa au trimis mii de scrisori şi sute de telegrame de protest guvernului iugoslav. Chiar şi unii funcţionari guvernamentali au scris în apărarea fraţilor noştri. În urma acestei avalanşe de proteste, condamnările la moarte au fost comutate la 20 de ani de închisoare.
Cu toate acestea, persecuţia n-a luat sfârşit. Doi ani mai târziu, autorităţile slovene i-au arestat pe Janez şi Marija Robas, Jože Marolt şi Frančiška Verbec pentru că predicau. Pe actul de acuzare se spunea printre altele: „«Secta iehovistă» . . . a recrutat noi membri, pe care i-a instigat împotriva actualului sistem social [şi] împotriva serviciului militar“. Susţinând că fraţii încercau să submineze sistemul de apărare naţional, autorităţile i-au condamnat pe fraţi la muncă forţată între 3 şi 6 ani.
În 1952, guvernul a acordat o amnistie, astfel că toţi deţinuţii Martori au fost eliberaţi. În felul acesta, mesajul despre Regat a fost predicat în continuare. Promisiunea lui Iehova s-a dovedit adevărată: „Nicio armă pregătită împotriva ta nu va reuşi şi orice limbă care se va ridica împotriva ta la judecată o vei condamna“ (Is. 54:17).
Cu toate acestea, autorităţile au încercat pe mai departe să slăbească hotărârea fraţilor de a rămâne fermi pe poziţie. În ziare se scria despre Martorii lui Iehova că sunt „bolnavi mintal“ sau „fanatici aproape nebuni“. Numeroasele ştiri negative şi teama permanentă de a fi urmăriţi au început să-i tulbure pe unii fraţi. Când Martorii fideli erau eliberaţi din închisoare, alţi fraţi îi considerau spioni. Totuşi, Iehova a continuat să întărească congregaţiile prin intermediul multor fraţi maturi şi loiali.
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi venirea la putere a lui Josip Broz Tito, era tot mai clar că armata avea să joace un rol important în Iugoslavia. Astfel, cei ce refuzau serviciul militar, indiferent de motiv, intrau în conflict cu statul.
LOIALITATEA ESTE PUSĂ LA ÎNCERCARE
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ladislav Foro, din Croaţia, fusese la o întrunire la care erau obligaţi să asiste toţi oamenii din localitatea sa. Cu acea ocazie, un preot catolic a ţinut o predică. La sfârşitul întrunirii, Ladislav s-a uitat din curiozitate după cortină şi l-a văzut pe preot scoţându-şi sutana. Pe dedesubt purta o uniformă ustaşă, iar la mijloc, o centură cu cartuşe, de care atârna o grenadă. După ce şi-a luat sabia, preotul a ieşit, s-a urcat pe un cal şi a strigat: „Să mergem, fraţilor, şi să-i creştinăm pe oameni! Dacă cineva nu vrea, ştiţi ce-aveţi de făcut!“.
Deşi avea doar nouă ani, Ladislav îşi dădea seama că nu aşa trebuia să se poarte un om al lui Dumnezeu. La puţin timp după aceea a început să asiste împreună cu unchiul său la întrunirile ţinute în secret de Martori. Deşi acest lucru i-a înfuriat pe părinţii lui, Ladislav a continuat să asiste la întruniri şi a făcut progrese spirituale remarcabile.
În 1952, când a fost chemat la recrutare, Ladislav şi-a făcut cunoscută poziţia neutră de creştin. Autorităţile l-au interogat de nenumărate ori, încercând să-l determine să depună jurământul militar. Odată, Ladislav a fost dus într-o cazarmă unde erau 12 000 de recruţi ce urmau să depună jurământul. În faţa tuturor i s-a pus pe umăr o puşcă, pe care a aruncat-o imediat. Folosind o portavoce pentru ca toţi cei prezenţi să audă, soldaţii au spus că Ladislav va fi împuşcat dacă va mai arunca încă o dată puşca. Pentru că a refuzat şi a doua oară, soldaţii l-au luat şi l-au aruncat într-o groapă adâncă făcută de o bombă. Apoi s-a dat ordin ca fratele nostru să fie executat. Un soldat a tras de două ori în groapă, după care toţi s-au întors în cazarmă. Însă gloanţele nu l-au nimerit pe Ladislav!
În aceeaşi noapte, câţiva funcţionari au venit să-l scoată din groapă şi l-au dus la închisoarea din Sarajevo. I s-a dat o scrisoare, în care se spunea că alţi Martori făcuseră compromis şi fuseseră eliberaţi în timp ce el zăcea în închisoare cu toţi infractorii. Funcţionarii l-au supus în repetate rânduri la astfel de presiuni, dar fără succes, deoarece Ladislav avea mereu în minte următorul raţionament: „Oare pentru vreun om îl slujesc eu pe Iehova? Nu! Sunt aici ca să-i fac pe plac vreunui om? Nu! Depinde oare felul în care îmi trăiesc viaţa de ceea ce gândesc, spun sau fac alţii? Nu!“.
Maturitatea spirituală a acestui frate l-a ajutat să rămână fidel până la eliberare, patru ani şi jumătate mai târziu. După un timp, el a fost numit supraveghetor de circumscripţie. Anica, soţia sa devotată, şi ea o slujitoare a lui Iehova, i-a fost mereu alături.
RECUNOAŞTERE JURIDICĂ PARŢIALĂ
În 1948, după ce a rupt legăturile cu Uniunea Sovietică, Tito a descentralizat instituţiile statului şi a acordat populaţiei tot mai multă libertate. Deşi guvernarea era în continuare socialistă, exista mai multă toleranţă faţă de religie.
Autorităţile i-au invitat pe câţiva reprezentanţi ai Martorilor lui Iehova la o întrevedere şi le-au sugerat să întocmească un nou statut, pe baza căruia lucrarea noastră să fie recunoscută legal. Fraţii au procedat întocmai, iar la 9 septembrie 1953 Martorii lui Iehova din Iugoslavia au fost din nou înregistraţi legal.
În timp ce în alte ţări comuniste fraţii noştri erau deportaţi, în Iugoslavia, Martorii se bucurau de suficientă libertate pentru a se întruni, cu permisiunea autorităţilor, în anumite săli. De asemenea, fraţii din Macedonia au putut să restabilească legătura cu Filiala din Zagreb şi să primească literatură. Cu toate acestea, abia după 38 de ani de la recunoaşterea juridică li s-a acordat dreptul de a predica din casă în casă.
Însă problemele au continuat. Întrucât fraţii aveau o poziţie de neutralitate, autorităţile vedeau în lucrarea de predicare o formă de propagandă. Lucrarea se desfăşura cu mari dificultăţi din cauza Securităţii şi a informatorilor. Dacă erau prinşi depunând mărturie, fraţii riscau să fie arestaţi şi amendaţi. Iată ce se spunea într-un raport din acea vreme: „Fraţii sunt în continuare puşi sub urmărire penală şi arestaţi. Aceasta este situaţia îndeosebi în Slovenia, unde influenţa catolică este foarte puternică şi unde mulţi slujitori ai lui Iehova sunt urmăriţi de miliţie şi de informatori ca să fie prinşi în timp ce studiază Biblia. Dar fraţii sunt hotărâţi să zădărnicească planurile persecutorilor ascultând mai mult de Dumnezeu decât de oameni“.
„PRUDENŢI CA ŞERPII“
În timp ce predicau în zonele rurale din Slovenia, fraţii îi întrebau mai întâi pe oameni dacă aveau ouă de vânzare. Dacă preţul era bun, fraţii cumpărau ouăle ca să nu stârnească suspiciuni. Când aveau suficiente ouă, îi întrebau pe oameni dacă aveau de vânzare lemne de foc. Apoi, când considerau că este potrivit, fraţii îndreptau discuţia spre Biblie (Mat. 10:16).
În regiunea din jurul Zagrebului, fraţii lucrau teritoriul sistematic, dar în aşa fel încât să nu fie prinşi. Ce strategie foloseau? Băteau la fiecare a zecea casă. De exemplu, dacă începeau de la casa cu numărul 1, mergeau apoi la numerele 11, 21, 31 şi aşa mai departe. Datorită acestor eforturi, mulţi oameni au ajuns să-l cunoască pe Iehova. Însă, din cauza dificultăţilor pe care le prezenta lucrarea din casă în casă, cea mai folosită metodă de predicare era mărturia informală.
În Serbia, fraţii se întruneau în case particulare. Damir Porobić povesteşte că, după cel de-al Doilea Război Mondial, în casa bunicii sale se ţineau întruniri. „Asistau între cinci şi zece persoane“, spune el. „Casa bunicii era ideală, pentru că în curte se putea intra de pe două străzi. În felul acesta, fraţii puteau veni şi pleca fără să stârnească suspiciuni.“
Veronika Babić s-a născut în Croaţia. Familia ei a început să studieze pe la mijlocul anilor ’50. După ce s-a botezat în 1957, Veronika s-a mutat împreună cu soţul ei la Sarajevo (Bosnia). Milica Radišić, din Slavonia, o regiune din nordul Croaţiei, se botezase în 1950. Şi ea s-a mutat în Bosnia cu familia. Aceste două familii au început să răspândească adevărul despre Regat în Bosnia. Ca în alte părţi ale Iugoslaviei, şi aici fraţii trebuiau să fie prudenţi când predicau. „Uneori eram reclamaţi la miliţie“, povesteşte Veronika, „iar literatura ne era confiscată. Eram arestaţi, interogaţi, ameninţaţi cu închisoarea şi amendaţi. Totuşi, nimic din toate acestea nu ne-a descurajat sau înspăimântat. Dimpotrivă, credinţa ne-a fost întărită“.
„Într-o zi“, îşi aminteşte Milica, „la Sala Regatului a venit un bărbat care s-a arătat interesat de adevăr. A fost primit cu căldură şi chiar a locuit un timp la fraţi. La întruniri făcea comentarii frumoase. Mai târziu însă, fiica noastră l-a văzut la ea la serviciu asistând la o şedinţă a Securităţii. Abia atunci ne-am dat seama că acel bărbat fusese trimis de miliţie ca să ne spioneze. După ce am aflat că era informator, n-a mai venit la întruniri“.
PRIMELE SĂLI ALE REGATULUI
Înainte de a fi înregistraţi legal, Martorii lui Iehova nu aveau dreptul să se întrunească în case particulare. De aceea, ori de câte ori se întruneau, riscau să fie arestaţi. Cu toate acestea, chiar şi după ce li s-a permis să se întrunească, găseau cu greu locuri de întrunire, întrucât mulţi oameni nu-i agreau pe Martorii lui Iehova şi nu voiau să le închirieze săli. De aceea, fraţii au decis să cumpere clădiri în care să-şi ţină întrunirile.
Nu după mult timp, în centrul Zagrebului (Croaţia) au găsit un atelier pe care l-au transformat într-o frumoasă Sală a Regatului cu circa 160 de locuri. Lângă această clădire au construit o mică încăpere pentru tipărirea literaturii. În această Sală a Regatului s-au ţinut şi congrese. De fapt, ea a fost dată în folosinţă în 1957, cu ocazia primului congres al Martorilor din toată Iugoslavia. După câţiva ani a mai fost cumpărată o casă în centrul Zagrebului, pe strada Kamaufova, în care familia Betel şi-a desfăşurat activităţile până în 1998.
În 1957 a fost cumpărată o clădire în Belgrad (Serbia), care a fost folosită ca Sală a Regatului şi ca Betel. Apoi, fraţii au cumpărat în Ljubljana (Slovenia) un grajd pentru cai şi l-au transformat în Sală a Regatului. În 1963 au transformat un garaj din Sarajevo în Sală a Regatului, care a fost folosită de prima congregaţie din Bosnia şi Herţegovina. Unele dintre aceste clădiri au necesitat multă muncă, dar fraţii şi-au pus la dispoziţie forţa fizică şi resursele financiare, iar Iehova le-a binecuvântat eforturile.
O NOUĂ MĂSURĂ ORGANIZATORICĂ ADUCE FOLOASE SPIRITUALE
În 1960 au fost trimişi supraveghetori itineranţi care să ajute şi să încurajeze congregaţiile. Unii fraţi au fost numiţi supraveghetori de circumscripţie „în weekend“. Ei îşi foloseau zilele libere pentru a călători şi a-i încuraja pe fraţi şi pentru a promova unitatea în acele zile de început.
Iată ce povesteşte Henrik Kovačić, membru al Comitetului Filialei din Croaţia: „Am slujit aproximativ un an ca supraveghetor în weekend, alături de soţia mea, iar mai târziu ca supraveghetor itinerant cu timp integral. Fraţii trăiau în condiţii precare, iar noi trebuia să stăm adesea în locuri în care nu era apă curentă sau toaletă. Dar fraţii apreciau mult vizitele noastre şi erau iubitori şi ospitalieri. De multe ori ne lăsau să dormim în paturile lor şi împărţeau cu noi puţina hrană pe care o aveau. În unele congregaţii, ca să nu fim o povară pentru fraţi, petreceam fiecare noapte la o altă familie“.
„Deşi n-a fost uşor, perioada în care am slujit ca supraveghetor de circumscripţie în weekend mi-a adus cele mai multe bucurii“, a spus Šandor Palfi, în prezent membru al Comitetului Ţării din Serbia. „Fraţii aşteptau cu nerăbdare să venim. Erau săraci, dar făceau tot posibilul să ne dea ce aveau mai bun. Pentru ei, vizita supraveghetorului de circumscripţie era o ocazie specială.“
În timp ce slujea ca supraveghetor de circumscripţie, Miloš Knežević era şi coordonatorul Filialei din Iugoslavia. Sub regimul comunist, fratele Knežević a contribuit la rezolvarea multor plângeri penale îndreptate împotriva Martorilor lui Iehova.
PROGRES IMPRESIONANT ÎN MACEDONIA
În 1968, un tânăr macedonean a aflat adevărul în timp ce îşi făcea studiile la Zagreb. Când s-a întors în Kočani, oraşul său natal, el le-a împărtăşit vestea bună rudelor şi prietenilor.
„Tânărul acela era vărul meu“, povesteşte Stojan Bogatinov, primul Martor din Kočani. „Lucram ca ospătar şi obişnuiam să port discuţii despre religie cu ceilalţi colegi. Odată, după o astfel de discuţie, un membru al Bisericii Ortodoxe a venit la restaurant. În timp ce îl serveam, l-am întrebat dacă puteam obţine o Biblie de la biserică, pentru că voiam să aflu mai multe despre Dumnezeu. Bărbatul mi-a spus că o să încerce să-mi aducă o Biblie. Nu după mult timp aveam şi eu «Noul Testament». Când l-am primit, am fost atât de bucuros, încât am plecat spre casă imediat după programul de lucru, ca să încep să-l citesc.
Pe drum am fost surprins să-l întâlnesc pe vărul meu, care se întorsese de la Zagreb. M-a invitat la el, dar i-am spus că nu puteam merge pentru că abia aşteptam să ajung acasă şi să citesc din Biblie. «Am ceva ce sigur te va interesa», mi-a spus el. «Nişte cărţi care te vor ajuta să înţelegi Biblia.» Am mers împreună la el acasă şi am fost încântat să văd că avea întreaga Biblie, câteva broşuri şi câteva reviste Turnul de veghe în croată. Mi-a oferit publicaţiile şi m-am apucat imediat să le citesc. În scurt timp, mi-am dat seama că citeam ceva cu totul special. Nu cunoşteam niciun Martor al lui Iehova, dar îmi doream acest lucru.
Când vărul meu s-a întors la Zagreb, l-am însoţit şi eu. Acolo, un Martor ospitalier pe nume Ivica Pavlaković m-a găzduit trei zile. I-am pus multe întrebări, iar el mi-a răspuns de fiecare dată cu Biblia, lucru care m-a impresionat foarte mult. Am asistat la o întrunire a congregaţiei şi am fost mişcat de căldura pe care o arătau cei de-acolo.
Ivica m-a dus la Betelul din Zagreb, unde am primit mai multă literatură. La plecare, inima îmi era plină de bucurie. După câteva zile de neuitat m-am întors la Kočani cu preţioasa comoară spirituală pe care o primisem. Pentru că în zona în care locuiam nu erau Martori, am început să corespondez cu Ivica. Eu îi puneam o mulţime de întrebări, iar el îmi răspundea. După ce am avut suficiente cunoştinţe, am început să le împărtăşesc altora cele învăţate, iar soţia mea şi copiii s-au arătat interesaţi. Nu după mult timp, întreaga mea familie era la adevăr şi, împreună, am continuat să învăţăm mai multe din Biblie. Eram fericiţi şi le vorbeam cu zel rudelor şi prietenilor despre vestea bună, iar mulţi dintre ei ne-au ascultat. Dar lucrarea de predicare a adus cu sine şi persecuţii.“
ÎNTRUNIŢI ÎN UNITATE ÎN GERMANIA
Deşi fraţii noştri din Iugoslavia nu fuseseră izolaţi asemenea celor din alte ţări comuniste, erau puţini la număr şi tânjeau după iubirea fraternităţii mondiale. De aceea, când au aflat că în 1969 urma să se ţină Congresul Internaţional „Pace pe pământ“, ei au cerut autorităţilor permisiunea de a pleca din ţară pentru a participa la acel congres. Imaginaţi-vă ce bucuroşi au fost când cererea le-a fost aprobată!
Congresul s-a desfăşurat pe un stadion mare din Nürnberg (Germania), unde, cu mai mult timp în urmă se ţineau paradele militare ale lui Hitler, cel care ameninţase că îi va extermina pe Martorii lui Iehova. Programul congresului a fost prezentat în mai multe limbi, inclusiv în sârbo-croată şi slovenă. Pe un teren de sport aflat lângă stadion a fost amplasată o platformă mare ce împărţea terenul în două, astfel că jumătate din delegaţii iugoslavi au audiat programul în sârbo-croată, iar cealaltă jumătate, în slovenă. Congresul a durat opt zile, sporindu-le fraţilor cunoştinţele şi întărindu-le credinţa.
Cu acea ocazie au fost închiriate autocare şi trenuri, care au adus în Germania delegaţi din toate părţile Iugoslaviei. „Bucuroşi că ne vom întâlni cu fraţii şi surorile noastre“, povesteşte un frate din Croaţia, „am lipit cu mândrie pe geamurile vagonului nostru afişe care anunţau congresul“.
Fraţii erau încântaţi că puteau să-i vadă şi să-i audă pe Nathan Knorr şi pe Frederick Franz, de la sediul mondial. „Am fost foarte bucuroşi“, îşi aminteşte un delegat, „când cei doi fraţi au venit în sectorul nostru ca să ne salute“. Binecuvântările de care au avut parte fraţii iugoslavi au întrecut cu mult sacrificiile făcute ca să participe la congres. „Călătoria m-a costat salariul pe două luni“, a spus Milosija Simić, din Serbia. „În plus, n-a fost uşor să-mi iau zece zile libere de la serviciu. Deşi nu ştiam dacă la întoarcere voi mai avea loc de muncă, am fost hotărâtă să merg la congres. Şi a fost extraordinar! Chiar şi acum, după aproape 40 de ani, îmi dau lacrimile când mă gândesc la acel eveniment.“
După ce s-au bucurat de unitatea fraternităţii internaţionale, Martorii iugoslavi s-au întors acasă întăriţi pe plan spiritual pentru a înfrunta problemele ce le stăteau în faţă.
TOT MAI MULŢI PIONIERI LOCALI
Pionierii germani care veniseră la începutul anilor ’30 au răspândit din plin vestea bună. Acum, întrucât numărul vestitorilor locali crescuse, mai mulţi fraţi iugoslavi începeau pionieratul. Slovenia, de exemplu, a trimis pionieri cu experienţă în zonele izolate ale Iugoslaviei, unde era mai multă nevoie de vestitori. Aceşti pionieri au înfruntat cu mult curaj provocarea de a învăţa alte limbi şi de a se adapta altor culturi.
Iată ce îşi aminteşte Kocjančič Jolanda: „Am ajuns în Priština, cel mai mare oraş din Kosovo, unde se vorbeşte albaneza şi sârba. Eu şi Karlovšek Minka, o altă soră, nu vorbeam aceste limbi. Totuşi ne-am hotărât să mergem în lucrarea de predicare şi, treptat, am învăţat limbile albaneză şi sârbă. La prima casă a ieşit fiul cel mai mare al unei văduve de origine cehă. Ne-am început prezentarea într-o slovenă amestecată cu sârbă. Introducerea suna cam aşa: «Am dori să discutăm cu familia dumneavoastră despre vestea bună din Biblie».
«Poftiţi înăuntru! Mama vă aşteaptă», ne-a spus băiatul.
Când am intrat, ne-a ieşit repede în întâmpinare mama băiatului, o doamnă pe nume Ružica. Ne-a explicat că în urmă cu două săptămâni se rugase lui Iehova să-i trimită pe cineva care s-o înveţe despre El. Sora ei, o Martoră a lui Iehova dintr-o zonă aflată în prezent în Cehia, îi spusese de repetate ori să-i ceară ajutor lui Iehova în rugăciune. Ružica era convinsă că vizita noastră era răspunsul la rugăciunile ei. Am început cu ea un studiu biblic. Ružica ne învăţa limba sârbă, iar noi o învăţam adevărurile biblice. La studiul biblic au început să participe şi câţiva studenţi care stăteau la ea cu chirie. Unul dintre ei ne-a dat un dicţionar albanez, cu ajutorul căruia am învăţat şi această limbă“.
Zoran Lalović, din Muntenegru, era doar un copil când a primit o Biblie de la un pionier din Zagreb (Croaţia). În 1980, după cinci ani, un pionier special din Serbia a început un studiu biblic cu el. „Mi-a fost greu să rup legătura cu prietenii de la discotecă“, a spus Zoran, „dar, după ce am reuşit, am făcut progrese rapide şi, în doar câteva luni, m-am botezat la Belgrad (Serbia). Pentru că erau foarte puţini fraţi, în scurt timp am fost numit să ţin cuvântări publice. De asemenea, am început să organizăm toate întrunirile în oraşul Podgorica“.
BOTEZURI PE PLANTAŢIILE DE OREZ
„Când oamenii erau pregătiţi să devină Martori ai lui Iehova, eu îi botezam“, a spus Stojan Bogatinov, din Macedonia. „Nu aveam nicio cadă, iar pârâul care curgea în apropiere era prea mic. În zona noastră însă erau multe plantaţii de orez, cu canale de irigaţie. Unele erau suficient de adânci şi de curate ca să fie folosite pentru botez. Îmi amintesc de primul botez pe o astfel de plantaţie. În timp ce înaintam pe câmp spre canal, cineva mi-a strigat: «Stojan, ai adus muncitori noi!».
«Da, da», i-am răspuns eu, «e mult de lucru!». Omul acela nu ştia că noi eram, de fapt, lucrători la secerişul spiritual din Macedonia“.
Fraţii macedoneni nu puteau ţine tot timpul legătura cu filiala şi aveau încă multe de învăţat despre procedurile teocratice. Stojan Stojmilov a început să asiste la întruniri în Germania, iar apoi s-a întors în Macedonia. A fost bucuros să-i întâlnească pe Martorii din Kočani. Iată ce relatează el: „Când le-am povestit fraţilor cum se ţineau întrunirile în Germania, m-au rugat imediat să conduc studiul Turnului de veghe şi să ţin o cuvântare publică. Le-am explicat că nu eram încă botezat, dar fraţii au insistat, spunând că eram persoana cea mai calificată. Aşa că le-am satisfăcut rugămintea. După ce eu şi soţia mea am progresat în adevăr, am fost botezaţi şi noi pe plantaţiile de orez“.
Veselin Iliev, care în prezent slujeşte ca bătrân în Kočani, povesteşte: „La vremea aceea ştiam puţine lucruri despre organizarea teocratică, dar iubeam nespus de mult adevărul“. După un timp, Iehova a făcut ca această situaţie să se îndrepte. Întrucât acum era disponibilă mai multă literatură în macedoneană, adevărul s-a răspândit tot mai mult, iar congregaţiile au fost întărite.
LIBERTATEA ESTE FOLOSITĂ CU PRUDENŢĂ
Deoarece Iugoslavia nu se afla în sfera de influenţă a Rusiei, oamenii s-au bucurat de libertăţi care nu erau posibile sub Cortina de Fier. La sfârşitul anilor ’60, Iugoslavia a devenit prima ţară comunistă care a desfiinţat vizele şi a limitat controlul vamal. Având mai multă libertate de a călători, fraţii din nordul Iugoslaviei au început să ducă literatură în ţările de la graniţa cu Uniunea Sovietică, unde lucrarea de predicare era încă interzisă.
Mai întâi, fraţii transportau literatura din Germania în Iugoslavia cu camionetele. Ðuro Landić, membru al Comitetului Filialei din Croaţia, povesteşte că, până la destrămarea Uniunii Sovietice, în casa familiei lui era un depozit de literatură. „Maşinile noastre aveau tot felul de compartimente secrete atât în podea, cât şi în bord“, îşi aminteşte Ðuro. „Ştiam că, dacă vom fi prinşi, riscam să ne fie confiscate maşinile şi să fim arestaţi, dar bucuria pe care o simţeau fraţii când primeau literatura merita orice sacrificiu.“
Sora Milosija Simić, care ducea literatură din Serbia în Bulgaria, povesteşte: „Niciodată nu ştiam cine va prelua literatura. Primeam doar o adresă. Odată am coborât din autobuz, am găsit adresa la care trebuia să ajung, dar nu era nimeni acasă. Am înconjurat blocul şi am încercat din nou, dar nici de această dată n-a răspuns nimeni. Am revenit de vreo zece ori în acea zi, fiind mereu prudentă, ca să nu atrag atenţia. Totuşi n-am găsit pe nimeni. De fapt, am înţeles mai târziu că a fost chiar mai bine că nu găsisem pe cineva acasă, pentru că adresa era greşită.
Mă aflam într-o mare încurcătură. Muncisem mult ca să copiez literatura la maşina de scris, aşa că nu mă lăsa inima s-o arunc. De aceea m-am hotărât s-o duc înapoi în Serbia, unde putea fi folosită. Deşi îmi luasem bilet dus-întors, aveam nevoie de un bilet până la autogara de legătură. De obicei, după ce livram literatura, fraţii care o primeau îmi dădeau bani ca să cumpăr biletul respectiv. Procedam astfel deoarece nu puteam intra în ţară cu prea mulţi bani. M-am apropiat de casa de bilete şi m-am rugat lui Iehova să găsesc la ghişeu o femeie. Imediat cum am ajuns, bărbatul care vindea bilete a plecat şi în locul lui a venit o femeie. Pentru a obţine biletul, i-am propus să-i dau hainele în care învelisem literatura. Ea a acceptat şi aşa am făcut rost de bilet“.
La începutul anilor ’80, fraţii traduceau literatura în albaneză şi macedoneană şi trimiteau copiile scrise de mână la micul birou de filială din Belgrad. Acolo, cu ajutorul maşinii de scris şi al indigoului, sora Milosija multiplica revistele, obţinând opt exemplare o dată. Era o muncă dificilă, pentru că această soră nu cunoştea bine limba, iar materialul era scris de mână.
FRAŢII TINERI ADOPTĂ O POZIŢIE FERMĂ
Deşi oficial aveam libertate religioasă, autorităţile considerau că neutralitatea noastră era o ameninţare la adresa unităţii Iugoslaviei. Din acest motiv, fraţii se confruntau cu opoziţie. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mulţi îşi păstraseră neutralitatea, rămânând fideli chiar până la moarte. Totuşi, în următorii treizeci de ani, nu toţi au manifestat aceeaşi credinţă de neclintit. Unii asistau la întrunirile creştine şi sprijineau lucrarea Regatului. Dar, când au fost chemaţi la încorporare, s-au conformat ordinului, justificându-şi apoi decizia în diverse moduri.
Fraţii tineri care îşi păstrau neutralitatea creştină primeau condamnări de până la zece ani de închisoare. În plus, puteau fi condamnaţi de mai multe ori înainte să împlinească 30 de ani. Unii dintre cei care s-au confruntat cu aceste teste ale integrităţii şi au refuzat să facă compromis erau de puţin timp la adevăr. Mulţi dintre ei sunt acum fraţi cu responsabilităţi, aflându-se în fruntea congregaţiilor.
UN CONGRES INTERNAŢIONAL IMPRESIONANT
Până în 1991, Martorii lui Iehova din Iugoslavia nu mai găzduiseră un congres internaţional. Imaginaţi-vă ce bucuroşi au fost când Corpul de Guvernare a anunţat că unul dintre Congresele Internaţionale „Iubitorii libertăţii divine“ avea să se ţină în acel an la Zagreb, în Croaţia!
Însă existau anumite probleme. De când Croaţia îşi declarase independenţa, la orizont se profilau norii negri ai războiului. Era oare înţelept să se ţină aici un congres? Siguranţa delegaţilor locali şi străini era foarte importantă. După multe rugăciuni şi discuţii, fraţii au decis să continue pregătirile de congres.
Theodore Jaracz, membru al Corpului de Guvernare, a venit în Croaţia cu câteva săptămâni înainte de congres, pentru a ajuta la organizare. Întrucât în Zagreb orice alt eveniment fusese anulat, interesul public s-a concentrat asupra congresului ce urma să aibă loc pe Stadionul Dinamo. Pe măsură ce se apropia data acestui eveniment, situaţia din ţară continua să se destabilizeze. Fraţii luau zilnic în considerare riscurile, întrebându-se de nenumărate ori dacă să continue pregătirile sau să anuleze congresul. Ei s-au rugat fierbinte lui Iehova, cerându-i îndrumare. În mod uimitor, climatul politic s-a stabilizat, iar fraţii au putut să ţină congresul între 16 şi 18 august 1991.
Imaginaţi-vă ce contrast izbitor: În timp ce ţările vecine erau în pragul războiului, Martorii lui Iehova din Croaţia îi întâmpinau pe delegaţi la Congresul Internaţional „Iubitorii libertăţii divine“!b Deşi mulţi croaţi fugeau peste hotare, mii de fraţi şi surori din 15 ţări veneau în Croaţia pentru a fi împreună într-o atmosferă de iubire şi libertate. Grupuri mari de fraţi soseau cu avionul din Statele Unite, Canada şi din ţări vest-europene. Din cauza situaţiei militare, aeroportul din Zagreb a fost închis, iar avioanele au trebuit să aterizeze în Ljubljana (Slovenia). De acolo, delegaţii au călătorit cu autocarul până la Zagreb. Curajul fraţilor vizitatori a fost o mărturie vie pentru cei care nu erau Martori, iar prezenţa lor, o sursă inestimabilă de încurajare pentru fraţii locali. Cei mai mulţi delegaţi, aproximativ 3 000 de fraţi, au venit din Italia. Calda afecţiune şi exuberanţa lor au „incendiat“ atmosfera de la congres (1 Tes. 5:19).
Prezenţa celor cinci membri ai Corpului de Guvernare a fost o sursă extraordinară de încurajare. Mulţi îşi amintesc cu plăcere cuvântările ţinute de Carey Barber, Lloyd Barry, Milton Henschel, Theodore Jaracz şi Lyman Swingle, fraţi cu multă experienţă. Deşi vremurile erau tulburi, ei n-au dat înapoi, ci au venit să-i întărească pe fraţii lor prin intermediul unor cuvântări ziditoare.
Din cauza instabilităţii politice, autorităţile s-au temut că între delegaţii care proveneau din diferite părţi ale Iugoslaviei vor izbucni conflicte etnice. Cât de uimiţi au fost să-i vadă nu doar stând împreună în pace, ci şi manifestând o caldă iubire frăţească unii faţă de alţii! Drept urmare, în fiecare zi de congres au venit tot mai puţini poliţişti.
Acest congres memorabil a demonstrat că Martorii lui Iehova sunt cu adevărat o fraternitate internaţională. Meditarea la acest lucru avea să-i ajute pe fraţii din fosta Iugoslavie să-şi păstreze unitatea în timpul încercărilor ce urmau să vină. La întoarcere, autocarele cu delegaţii sârbi şi macedoneni au fost printre ultimele autovehicule cărora li s-a permis să treacă frontiera dintre Croaţia şi Serbia. După ce fraţii noştri au trecut graniţa în siguranţă, punctul de frontieră a fost închis. Mulţi spun că acela a fost momentul în care a izbucnit războiul.
În lunile şi anii ce au urmat, republicile care înainte alcătuiau Iugoslavia au devenit ţări independente, având propriile lor guverne. Schimbările politice radicale au costat zeci de mii de vieţi omeneşti şi suferinţă de nedescris. Cum s-au descurcat fraţii noştri în acele vremuri tulburi? Cum a binecuvântat Iehova lucrarea de predicare a Regatului în aceste ţări independente? Vom vedea în continuare.
Istoria modernă a Bosniei şi Herţegovinei
„La 16 mai 1992 eram împreună cu 12 fraţi şi surori într-un apartament din Sarajevo, în timp ce tunurile distrugeau oraşul. Două proiectile au lovit clădirea în care ne adăposteam. Deşi afară croaţii, sârbii şi bosniacii se ucideau între ei, noi, cei dinăuntru — tot croaţi, sârbi şi bosniaci — eram uniţi în închinarea pură. Spre dimineaţă, când se auzeau mai puţine explozii, am părăsit apartamentul pentru a căuta un loc mai sigur. Aşa cum făcuserăm cu o noapte înainte, ne-am rugat cu glas tare lui Iehova, iar el ne-a auzit.“ — Halim Curi.
Sarajevo, un oraş cu peste 400 000 de locuitori, era acum sub asediu, unul dintre cele mai lungi şi mai sălbatice asedii din istoria modernă. Cum au înfruntat fraţii şi surorile noastre conflictele etnice şi religioase care au fărâmiţat această ţară? Înainte de a relata întâmplările prin care au trecut, vom face o scurtă prezentare a ţării cunoscute ca Bosnia şi Herţegovina.
Această ţară este situată în centrul fostei Iugoslavii, fiind înconjurată de Croaţia, Serbia şi Muntenegru. Legăturile familiale şi culturale sunt puternice, localnicii punând mult accent pe ospitalitate. Mulţi îşi petrec timpul liber savurând o cafea turcească împreună cu vecinii sau mergând la cafenea. Populaţia Bosniei este alcătuită din bosniaci, sârbi şi croaţi, care nu se deosebesc cu nimic din punct de vedere fizic. Mulţi nu se consideră persoane foarte religioase, totuşi ceea ce i-a dezbinat pe oameni a fost tocmai religia. Majoritatea bosniacilor sunt musulmani, în timp ce sârbii sunt ortodocşi, iar croaţii, romano-catolici.
Creşterea alarmantă a intoleranţei religioase şi a urii interetnice la începutul anilor ’90 a dus la adoptarea unei politici de epurare etnică, ce avea să cauzeze multă suferinţă. Pe măsură ce înaintau, armatele îi evacuau pe mulţi localnici, atât din sate, cât şi din oraşe, cu scopul de a crea zone aşa-zis curate din punct de vedere etnic pentru grupările lor religioase. Această situaţie i-a supus pe fraţii noştri la numeroase teste ale neutralităţii. În Bosnia, ca de altfel şi în celelalte ţări ale fostei Iugoslavii, majoritatea oamenilor au aceeaşi religie ca părinţii lor, iar numele de familie reflectă, în general, apartenenţa religioasă. Când oamenii sinceri devin slujitori ai lui Iehova, ei sunt consideraţi trădători de familie şi de neam. Cu toate acestea, fraţii au simţit că loialitatea faţă de Iehova este o mare protecţie.
UN ORAŞ ASEDIAT
Aşa cum am văzut, fraţii iugoslavi au fost profund impresionaţi de iubirea şi unitatea manifestate la Congresul Internaţional „Iubitorii libertăţii divine“, ţinut în 1991 la Zagreb (Croaţia). Acest congres memorabil i-a întărit pentru vremurile tulburi ce aveau să vină. Bosniacii, sârbii şi croaţii din Sarajevo au convieţuit mult timp în pace. Apoi, pe neaşteptate, armatele au încercuit oraşul şi toţi, inclusiv fraţii noştri, au fost prinşi ca într-o capcană. Deşi situaţia politică era tulbure, nimeni nu şi-a imaginat cât de mult avea să dureze conflictul.
„Oamenii mor de foame“, scria într-un raport Halim Curi, un bătrân de congregaţie din Sarajevo. „În fiecare lună, o persoană primeşte mai puţin de 2 kilograme de făină, 100 de grame de zahăr şi o jumătate de litru de ulei. Orice petic de pământ din oraş este cultivat cu legume. Copacii sunt tăiaţi şi puşi pe foc. Când nu mai sunt copaci, oamenii îşi scot parchetul din casă şi îl folosesc ca lemn de foc, cu care gătesc şi se încălzesc. Pun pe foc tot ce arde, până şi încălţăminte veche.“
Când oraşul Sarajevo a fost asediat, Ljiljana Ninković şi soţul ei, Nenad, s-au trezit prinşi ca într-o capcană şi separaţi de cele două fiice ale lor. „Eram o familie obişnuită. Aveam doi copii, un apartament şi o maşină“, spune Ljiljana. „Apoi brusc totul s-a schimbat.“
Dar ei au simţit de multe ori mâna ocrotitoare a lui Iehova. „Apartamentul nostru a fost bombardat de două ori chiar după ce am plecat“, spune Ljiljana în continuare. „Deşi aveam multe necazuri, găseam bucurie în lucrurile mărunte. De pildă, eram fericiţi când ieşeam în parc şi adunam câteva frunze de păpădie pentru o salată, pe care o mâncam cu orez. Am învăţat să ne mulţumim cu ce aveam şi să nu luăm nimic ca de la sine înţeles.“
HRANĂ FIZICĂ ŞI SPIRITUALĂ
Una dintre cele mai mari probleme era procurarea apei. Rareori se întâmpla să avem apă curentă. Pentru a face rost de apă, oamenii trebuiau să meargă pe jos chiar şi 5 kilometri prin zone supravegheate de lunetişti. La punctul de distribuire a apei, oamenii stăteau la rând ore în şir, aşteptând să-şi umple canistrele, după care, împovăraţi, se întorceau încet spre casă.
„Un adevărat test era când aflam că vom avea apă în casă pentru câteva ore“, povesteşte Halim. „Atunci trebuia să facem baie, să spălăm rufe şi să strângem apă în cât mai multe vase. Dar ce se întâmpla dacă aceste momente mult aşteptate soseau când aveam întrunire? Trebuia să decidem: ori să mergem la întrunire, ori să stăm acasă şi să strângem apă.“
Deşi trebuiau să-şi satisfacă necesităţile fizice, fraţii înţelegeau că hrana spirituală era vitală. La întruniri, pe lângă faptul că primeau hrană spirituală, fraţii aflau şi cine mai fusese închis, rănit sau chiar ucis. „Eram ca o familie“, povesteşte Milutin Pajić, un bătrân de congregaţie. „Când ne întruneam, nu ne mai venea să plecăm acasă. De cele mai multe ori, după întruniri vorbeam ore întregi despre adevăr.“
Traiul nu era uşor, iar fraţii se temeau deseori pentru viaţa lor. Cu toate acestea, ei puneau interesele spirituale pe primul plan. În timp ce războiul devasta ţara, membrii poporului lui Iehova se simţeau tot mai aproape unii de alţii şi de Tatăl lor ceresc. Copiii observau loialitatea părinţilor şi cultivau la rândul lor o loialitate de neclintit faţă de Iehova.
Oraşul Bihać, situat la graniţa cu Croaţia, a fost izolat aproape patru ani. Locuitorii nu puteau părăsi oraşul, iar ajutoarele nu puteau fi aduse în oraş. Iată ce povesteşte Osman Šaćirbegović, singurul frate botezat de aici: „La începutul războiului a fost cel mai greu nu atât din cauza situaţiei dificile în sine, cât din cauză că ne confruntam cu ceva neobişnuit. În mod uimitor, când a început tirul de proiectile, situaţia s-a detensionat, întrucât ne-am dat seama imediat că nu toate proiectilele erau periculoase. Unele dintre ele nici măcar nu explodau“.
Pentru că nimeni nu putea anticipa cât va dura conflictul, Betelul din Croaţia şi cel din Austria au pus la punct un program de strângere de ajutoare la Sălile Regatului şi în casele fraţilor din Sarajevo, Zenica, Tuzla, Mostar, Travnik şi Bihać. Pe măsură ce conflictul lua proporţii, oraşele erau brusc încercuite şi izolate. Întrucât căile de aprovizionare au fost închise pe neaşteptate, rezervele de alimente au început imediat să scadă. Deşi oraşele din Bosnia erau izolate de restul lumii, unitatea din mijlocul Martorilor lui Iehova era de nezdruncinat, într-un contrast vizibil cu ura etnică şi religioasă care făcea ravagii în ţară.
ZELOŞI, DAR PRUDENŢI
Pe lângă dificultăţile pe care le presupunea procurarea hranei zilnice, o altă problemă o constituiau lunetiştii, care stăteau în jurul oraşului Sarajevo şi îi împuşcau la întâmplare pe civilii nevinovaţi. Proiectilele continuau să semene moartea. Prin urmare, deplasarea prin oraşele asediate era periculoasă, iar oamenii trăiau într-o continuă stare de frică. Totuşi, dând dovadă de înţelepciune, dar şi de curaj, fraţii noştri n-au încetat să le împărtăşească vestea bună despre Regat acestor oameni, care aveau mare nevoie de mângâiere.
„În timpul unuia dintre cele mai cumplite atacuri lansate asupra oraşului Sarajevo“, povesteşte un bătrân de congregaţie, „au explodat mii de proiectile într-o singură zi. În acea sâmbătă dimineaţă, fraţii le-au telefonat bătrânilor şi i-au întrebat unde urma să se ţină întrunirea premergătoare serviciului de teren“.
„Am înţeles că oamenii aveau o mare nevoie de adevăr“, spune o soră. „Acest lucru m-a ajutat nu doar să perseverez, ci şi să nu-mi pierd bucuria în momentele grele.“
Mulţi localnici şi-au dat seama că aveau nevoie de speranţa oferită de Biblie. „Oamenii ne caută pentru a primi ajutor spiritual, nu noi îi căutăm. Pur şi simplu vin la Sala Regatului şi ne roagă să studiem Biblia cu ei“, spunea un frate.
O mare parte din succesul lucrării de predicare efectuate în timpul războiului s-a datorat unităţii noastre creştine, pe care oamenii au remarcat-o imediat. „A fost o bună mărturie“, povesteşte Nada Bešker, o soră care slujeşte de mulţi ani ca pionieră specială. „Mulţi oameni vedeau cum fraţi bosniaci şi sârbi ieşeau împreună în lucrare. Când vedeau o soră croată şi o soră care înainte fusese musulmană studiind cu o persoană de origine sârbă, îşi dădeau imediat seama că suntem diferiţi de ceilalţi.“
Rezultatele zelului fraţilor noştri se pot observa până în prezent, deoarece mulţi dintre cei care îi slujesc acum lui Iehova au acceptat adevărul în timpul războiului. De exemplu, în congregaţia din Banja Luka, un oraş din nordul ţării, numărul vestitorilor s-a dublat, deşi o sută de fraţi s-au mutat în alte congregaţii.
O FAMILIE FIDELĂ
Fraţii noştri erau foarte prudenţi. Cu toate acestea, unii au căzut victimă ‘timpului şi evenimentelor neprevăzute’ când, în mod inevitabil, s-au aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit (Ecl. 9:11). Božo Ðorem, de origine sârbă, s-a botezat la congresul internaţional ţinut în 1991 la Zagreb. După ce s-a întors la Sarajevo, a fost arestat de câteva ori şi supus la un tratament aspru din cauza neutralităţii sale. În 1994 a fost condamnat la un an şi două luni de închisoare. Cea mai mare încercare a fost despărţirea de familie.
La puţin timp după ce Božo a fost eliberat, a avut loc o tragedie. Într-o după-amiază liniştită, el, Hena, soţia sa, şi Magdalena, fiica lor în vârstă de cinci ani, au plecat la un studiu biblic în apropiere de casă. Pe drum, liniştea a fost curmată de explozia unui proiectil. Soţia şi fiica lui au fost ucise pe loc, iar fratele nostru a murit mai târziu la spital.
NEUTRALITATEA CREŞTINĂ
Întrucât oamenii aveau multe prejudecăţi, neutralitatea nu era o poziţie tolerată. Congregaţia din Banja Luka era alcătuită în mare parte din fraţi tineri care fuseseră chemaţi la recrutare. Pentru că şi-au păstrat neutralitatea, au fost bătuţi.
Iată ce îşi aminteşte Osman Šaćirbegović: „Eram deseori chemaţi la poliţie pentru interogatoriu şi ni se spunea că suntem laşi pentru că nu ne apăram familia“.
Osman îşi explica poziţia astfel: „Pentru dumneavoastră, pistolul este un mijloc de apărare, nu-i aşa?“.
„Bineînţeles“, răspundea poliţistul.
„L-aţi schimba cu un tun pentru mai multă siguranţă?“
„Da.“
„Aţi schimba tunul cu un tanc?“
„Bineînţeles.“
„Aţi face toate astea ca să fiţi cât mai ocrotit, nu-i aşa?“, spunea Osman. „Ocrotirea mea însă vine de la Iehova, Dumnezeul Atotputernic, Creatorul universului. Ce ocrotire mai bună aş putea găsi?“ Raţionamentul era clar, iar poliţiştii îl lăsau pe Osman să plece.
SOSESC AJUTOARE UMANITARE
Deşi fraţii din ţările învecinate ştiau că Martorii bosniaci treceau prin grele suferinţe, pentru un timp n-a fost posibil să le trimită ajutoare. Apoi, în octombrie 1993, autorităţile au permis accesul camioanelor cu ajutoare. În pofida pericolelor, fraţii noştri au decis să profite la maximum de ocazia ivită. La 26 octombrie, cinci camioane încărcate cu 16 tone de alimente şi lemne de foc au plecat din Viena spre Bosnia. Cum avea să treacă acest convoi prin zonele de conflict?c
În timpul călătoriei, fraţii au trecut prin momente periculoase. Iată ce povesteşte unul dintre şoferi: „Într-o dimineaţă s-a întâmplat să pornesc mai târziu decât celelalte camioane din convoiul nostru. În faţa şi în spatele meu înaintau alte camioane cu ajutoare umanitare. Când am ajuns la un punct de control, am fost opriţi pentru verificarea actelor. La un moment dat am auzit o împuşcătură! Unul dintre şoferii care nu erau Martori tocmai fusese împuşcat“.
Pentru că în Sarajevo nu puteau intra decât şoferii camioanelor, ceilalţi fraţi care i-au însoţit au trebuit să aştepte în afara oraşului. Hotărâţi totuşi să-i încurajeze pe fraţii din Sarajevo, le-au ţinut prin telefon o cuvântare publică încurajatoare, de care aceştia aveau mare nevoie. În timpul războiului, unii supraveghetori itineranţi, betelişti şi membri ai Comitetului Ţării şi-au riscat de multe ori viaţa pentru a-i ajuta pe fraţi să supravieţuiască atât pe plan fizic, cât şi spiritual.
În Bihać, un oraş din nord-vestul Bosniei, accesul a fost oprit aproape patru ani. Prin urmare, fraţilor nu li s-a dat voie să primească nimic din afară, nici chiar alimente. În pofida acestei situaţii, ei n-au dus lipsă de hrană spirituală. Obţinând dreptul să folosească o linie telefonică şi un fax, primeau periodic Serviciul pentru Regat şi Turnul de veghe, după care copiau literatura la maşina de scris şi împărţeau câte un exemplar fiecărei familii. Când a început războiul, în oraş era doar un mic grup, alcătuit din trei Martori şi doisprezece vestitori nebotezaţi, care au aşteptat cu nerăbdare doi ani ocazia potrivită pentru a se boteza.
Fraţilor din acest oraş nu le-a fost deloc uşor să rămână izolaţi atât de mult timp. „Persoanele cu care studiasem Biblia nu asistaseră niciodată la un congres sau la vizita unui supraveghetor de circumscripţie“, povesteşte Osman. „De multe ori le spuneam că va veni timpul când ne vom bucura de compania mai multor fraţi.“
Imaginaţi-vă cât de bucuroşi au fost fraţii din Bihać când, la 11 august 1995, au venit două camioane pe care scria cu litere mari: „Martorii lui Iehova — ajutoare umanitare“! Erau primele maşini particulare cu ajutoare care soseau de când oraşul fusese asediat! Transportul a sosit exact când fraţii simţeau că erau la capătul puterilor, atât pe plan fizic, cât şi psihic.
Cei din jur au observat cum se îngrijeau fraţii unii de alţii, de exemplu înlocuind geamurile sparte. „Lucrul acesta i-a impresionat pe vecini“, spune Osman, „pentru că ştiau că nu aveam bani. A fost o bună mărturie, iar unii dintre ei îşi amintesc şi acum acest episod“. În prezent, în Bihać este o congregaţie zeloasă alcătuită din 34 de vestitori şi 5 pionieri.
O CĂLĂTORIE DE NEUITAT!
Fraţii şi-au riscat de nenumărate ori viaţa pentru a duce alimente şi literatură în oraşele bosniace sfâşiate de război. Dar călătoria din 7 iunie 1994 a fost cu totul diferită. Un convoi alcătuit din trei camioane a pornit dis-de-dimineaţă din Zagreb (Croaţia). Câţiva membri ai Comitetului Ţării şi alţi fraţi s-au alăturat convoiului pentru a distribui ajutoare şi pentru a prezenta programul prescurtat al congresului special de o zi, primul congres după trei ani!
Unul dintre locurile alese pentru acest program special a fost oraşul Tuzla. La începutul războiului, aici erau circa 20 de vestitori botezaţi. Ce surpriză a fost să vezi peste 200 de persoane prezente la congres! Cu acea ocazie s-au botezat 30 de persoane. În prezent, în Tuzla sunt trei congregaţii şi peste 300 de vestitori.
În oraşul Zenica, fraţii au găsit un loc potrivit pentru congres, dar nu şi un bazin de botez. În cele din urmă, după multe căutări, au făcut rost de un butoi pe care l-au folosit pentru botez. Singura problemă era mirosul, pentru că butoiul fusese folosit la depozitarea peştelui! Cu toate acestea, candidaţii la botez, care acceptaseră invitaţia lui Isus de a deveni „pescari de oameni“, n-au avut nimic de obiectat (Mat. 4:19). Herbert Frenzel, în prezent membru al Comitetului Filialei din Croaţia, a ţinut cuvântarea de botez. El povesteşte: „Candidaţii aşteptaseră de-atâta timp să se boteze, încât nimic nu-i putea împiedica să facă acest pas! După botez, toţi simţeau că obţinuseră o mare victorie!“ În prezent, în Zenica este o congregaţie zeloasă, alcătuită din 68 de vestitori.
În Sarajevo, capitala ţării, congresul s-a putut ţine doar în apropierea unei intersecţii supravegheate de lunetişti. Din fericire, fraţii au ajuns cu bine la locul de congres, dar acum trebuiau să găsească o modalitate de a-i boteza pe toţi candidaţii fără să se irosească apa adusă cu mult efort. Astfel, fraţii i-au aliniat pe aceştia de la cel mai mic până la cel mai mare şi i-au botezat!
A fost o zi de mare bucurie pentru fraţii şi surorile noastre! Ei n-au permis ca lucrurile îngrozitoare ce se petreceau în jur să le umbrească bucuria de a-i aduce închinare lui Iehova în unitate. În prezent, în Sarajevo sunt trei congregaţii care înregistrează progrese frumoase.
DUPĂ FURTUNĂ
Întrucât căile de aprovizionare au fost redeschise, viaţa fraţilor şi a surorilor noastre a devenit mai uşoară în anumite privinţe. Cu toate acestea, epurarea etnică şi evacuările forţate au continuat. Ivica Arabadžić, un bătrân care slujeşte în Croaţia, îşi aminteşte cum a fost evacuat din casa părintească aflată în Banja Luka. „Un bărbat înarmat a venit la noi şi ne-a spus să plecăm din casa noastră, zicând că de-acum casa era a lui. Şi el fusese forţat să-şi părăsească locuinţa din oraşul Šibenik (Croaţia), pentru că era sârb. Un ofiţer de armată cu care am studiat ne-a venit în ajutor. Deşi nu ne-am putut păstra casa, am reuşit să ajungem la o înţelegere: casa noastră în schimbul casei acelui sârb. A fost foarte greu să ne lăsăm casa şi congregaţia care ne ajutase să învăţăm adevărul, dar n-aveam de ales. După ce am luat doar câteva lucruri cu noi, am pornit să ne căutăm «noua» locuinţă din Croaţia. Când am ajuns în Šibenik, cineva se mutase deja în casa care ne revenea de fapt nouă. Ce mai puteam face? Fraţii ne-au primit imediat cu căldură, iar un bătrân ne-a dat voie să locuim în casa lui un an, până când problema noastră cu locuinţa s-a rezolvat“.
Atmosfera de instabilitate politică persistă şi în prezent în Bosnia şi Herţegovina. Totuşi, adevărul înfloreşte în această ţară, unde aproape 40 la sută din populaţie este musulmană. De la încheierea războiului, fraţii au construit noi Săli ale Regatului. Una dintre ele, cea din oraşul Banja Luka, este mai mult decât un loc de întrunire necesar; reprezintă o victorie juridică. Ani la rând, fraţii au încercat să obţină permisiunea de a construi o Sală a Regatului în această zonă, unde Biserica Ortodoxă Sârbă exercită o puternică influenţă. După război, fraţilor nu li s-a acordat permisiunea de a construi o Sală a Regatului în Banja Luka, deşi Martorii lui Iehova din Bosnia erau recunoscuţi legal. În cele din urmă, după multe rugăciuni şi eforturi asidue, fraţii au obţinut autorizaţiile necesare. Victoria de aici constituie un precedent juridic, care va facilita construirea de Săli ale Regatului în această zonă a Bosniei şi Herţegovinei.
În urma acordării libertăţii de închinare, 32 de pionieri speciali, dintre care mulţi din alte ţări, au venit să ajute în zonele unde este nevoie de mai mulţi vestitori. Zelul lor pentru lucrare şi loialitatea cu care au susţinut ordinea teocratică sunt de un real ajutor.
Sarajevo, oraşul în care cu doar câţiva ani în urmă fraţii noştri erau ţinta lunetiştilor, găzduieşte în prezent congrese la care vin delegaţi din toată fosta Iugoslavie. Deşi în secolul trecut războaiele au devastat această frumoasă ţară, slujitorii lui Iehova sunt tot mai uniţi într-o legătură de „afecţiune frăţească neipocrită“ (1 Pet. 1:22). În prezent, cele 16 congregaţii cu 1 163 de vestitori din Bosnia şi Herţegovina îi aduc laude singurului Dumnezeu adevărat, Iehova.
Istoria modernă a Croaţiei
După congresul internaţional ţinut în 1991 la Zagreb, graniţa dintre Croaţia şi Serbia a fost brusc închisă. Drumurile principale şi podurile au fost distruse sau blocate de armată, iar mulţi delegaţi din estul Croaţiei nu s-au mai putut întoarce la casele lor. Deşi aveau posibilităţi materiale limitate, mulţi Martori din alte părţi ale Croaţiei, mişcaţi de iubire frăţească, s-au oferit să-i cazeze pe aceşti fraţi.
În Zagreb, sirenele sunau zi şi noapte anunţând bombardamente. Oamenii alergau să se adăpostească, unii dintre ei rămânând în adăposturi săptămâni sau luni întregi. Întrucât subsolul Betelului era un loc sigur, autorităţile au stabilit să fie folosit ca adăpost în caz de bombardament. Această măsură a deschis excelente ocazii pentru a depune mărturie, astfel că oamenii nu primeau doar adăpost fizic. De exemplu, într-o zi, când sirenele au început să sune, mai mulţi oameni au coborât dintr-un tramvai şi au alergat în adăpostul din subsolul Betelului. În timp ce toţi aşteptau încordaţi, un frate din Betel i-a întrebat dacă ar dori să vizioneze un film despre congresul internaţional ţinut la Zagreb cu câteva luni înainte. Toţi au fost de acord, iar după vizionare şi-au exprimat aprecierea pentru filmul respectiv.
Din cauza luptelor, participarea la întruniri era o adevărată provocare, iar unele Săli ale Regatului au fost avariate de gloanţe şi grenade. Totuşi, fraţii noştri apreciau hrana spirituală mai mult ca oricând şi ‘nu au neglijat întrunirile’ (Evr. 10:25). De exemplu, şase luni la rând, asupra oraşului Šibenik au căzut nenumărate proiectile. Din această cauză, fraţii nu s-au putut întruni la Sala Regatului. „Pentru că locuiam în afara oraşului“, explică un bătrân de congregaţie, „studiul de carte şi studiul Turnului de veghe se ţineau la mine acasă. În pofida situaţiei din jur, n-am încetinit ritmul în lucrarea de predicare. Am depus mărturie în localitate şi în satele din împrejurimi. Toţi ştiau că suntem Martori ai lui Iehova şi vedeau că suntem diferiţi“.
IUBIRE FRĂŢEASCĂ ÎN TIMP DE RĂZBOI
Mulţi Martori care şi-au pierdut locuinţele au căutat adăpost la alţi fraţi, iar congregaţiile au luat imediat măsuri ca să-i ajute. De pildă, fraţii din Croaţia i-au întâmpinat la Sala Regatului din Osijek pe doi tineri proaspăt căsătoriţi, care abia scăpaseră cu viaţă din Tuzla (Bosnia). Membrii congregaţiei au fost foarte încântaţi să afle că soţia era sora lor de credinţă.
Autorităţile le-au dat voie celor doi tineri să se mute într-o casă veche şi dărăpănată. Când fraţii au văzut starea deplorabilă a casei, s-au oferit să ajute la renovarea ei. Cineva a adus o sobă, altcineva, o fereastră, iar alţii, o uşă şi un pat. Câţiva au adus materiale de construcţie, iar alţi fraţi, mâncare şi lemne de foc. A doua zi, una dintre camere era bună de locuit. Cu toate acestea, casa încă nu era un adăpost potrivit pe timp de iarnă. De aceea, s-a făcut o listă cu cele necesare şi mulţi fraţi au adus ce-au putut. Deşi erau săraci, au reuşit să strângă tot ce era necesar, de la linguri până la materiale pentru acoperiş.
Pe măsură ce războiul continua, rezervele de hrană se reduceau drastic, iar filiala depunea mari eforturi pentru a se îngriji de necesităţile spirituale şi materiale ale fraţilor. Colaborând cu Corpul de Guvernare, filiala a strâns alimente, haine, încălţăminte şi medicamente. La început, ajutorul a venit în primul rând de la fraţii locali, dar, pentru că şi ei aveau propriile dificultăţi, nu puteau oferi prea mult. Între timp, fraţii din Austria, Elveţia, Germania şi Italia au trimis cu generozitate îmbrăcăminte şi medicamente, precum şi literatură biblică. Camioanele soseau zi şi noapte, conduse de voluntari care puneau necesităţile fraţilor croaţi mai presus de propria siguranţă. De la depozitul central din Zagreb, ajutoarele erau trimise congregaţiilor aflate în nevoie.
Fraţii din Croaţia au primit ajutor; dar cum puteau ei, la rândul lor, să-i ajute pe fraţii din Bosnia? Câteva camioane încărcate cu 16 tone de hrană şi lemne de foc s-au îndreptat spre graniţa cu Bosnia. Era o acţiune periculoasă, întrucât în această zonă aveau loc numeroase jafuri comise chiar de soldaţi. Întâlnirea cu aceştia ar fi însemnat pierderea ajutoarelor şi uciderea celor ce le transportau.
„Am condus pe drumuri forestiere“, povesteşte un frate, „şi am trecut prin numeroase puncte de control, uneori chiar de-a lungul frontului. În pofida pericolului, am ajuns în siguranţă la Travnik (Bosnia). Un soldat, aflând că am sosit, a alergat la casa unde se întruneau fraţii şi a strigat: «Au venit oamenii voştri cu camioanele!». Imaginaţi-vă ce bucuroşi au fost fraţii! Am dus repede alimentele înăuntru, am schimbat câteva cuvinte şi apoi am plecat imediat mai departe, pentru că trebuia să ajungem şi în alte locuri“.
Mulţi fraţi au scris la Betelul din Zagreb exprimându-şi aprecierea pentru ajutorul primit. „Vă mulţumim mult că lucraţi din greu pentru ca noi să primim cu regularitate hrană spirituală“, a scris o congregaţie. „Vă suntem recunoscători şi pentru ajutoarele materiale pe care le-am primit; fraţii au cu adevărat nevoie de ele. Vă mulţumim din toată inima pentru eforturile şi grija voastră iubitoare!“
Într-o altă scrisoare se spunea: „Câţiva fraţi sunt refugiaţi, iar unii n-au din ce să trăiască. Ochii li s-au umplut de lacrimi când au primit ajutoarele şi au văzut că erau din belşug. Grija iubitoare, generozitatea şi empatia fraţilor i-au impresionat şi i-au încurajat foarte mult“.
În acele timpuri dificile s-au depus eforturi speciale pentru a le asigura fraţilor hrana spirituală fără de care nu şi-ar fi putut păstra credinţa puternică. De asemenea, era evident că spiritul lui Iehova îi ajuta nu numai să îndure ororile războiului, ci şi să se întărească pe plan spiritual (Iac. 1:2–4).
UN MESAJ DE SPERANŢĂ ÎNCURAJATOR
Deşi organizaţiile umanitare făceau tot posibilul pentru a oferi ajutor material, numai ajutorul Martorilor lui Iehova a adus alinare de durată. În loc să aştepte pasivi terminarea războiului, fraţii s-au străduit din răsputeri să le împărtăşească altora vestea bună.
Majoritatea locuitorilor din Vukovar, inclusiv fraţii noştri, au trebuit să părăsească acest oraş croat de la graniţa cu Serbia, unde războiul făcea ravagii. O soră, Marija, a rămas în oraş. Deşi patru ani fraţii din Croaţia n-au ştiut nimic despre această soră, ea a continuat să le predice cu zel puţinilor oameni din acel loc. Iar eforturile ei au fost răsplătite din plin! Spre surprinderea multor fraţi croaţi, la congresul de district din 1996 au sosit 20 de persoane din Vukovar, nu doar o soră.
Mesajul nostru de speranţă are puterea de a schimba vieţile oamenilor. La începutul războiului, un soldat tânăr a fost avansat rapid în grad, fiind încadrat într-o unitate de elită a armatei croate. În 1994, în timp ce aştepta trenul, a primit tractul Cine guvernează în realitate lumea? Pe măsură ce îl citea cu viu interes, a aflat că Satan este, de fapt, răspunzător pentru violenţa îndreptată împotriva oamenilor, nu Dumnezeu. Aceste adevăruri au avut un puternic efect asupra lui. Unul dintre motivele pentru care devenise soldat era setea de răzbunare, întrucât sora lui de 19 ani şi alte două rude fuseseră ucise în timpul războiului. Deşi voia să meargă în satul în care locuiau ucigaşii, tractul l-a pus pe gânduri. A început să studieze Biblia şi s-a botezat în 1997, după câţiva ani în care a depus eforturi pentru a îmbrăca noua personalitate. În cele din urmă a mers totuşi în satul în care locuiau ucigaşii rudelor sale. Dar, în loc să se răzbune, el le-a adus cu bucurie vestea bună oamenilor care aveau nevoie să afle cât de îndurător este Dumnezeu.
Zelul fraţilor pentru lucrare, chiar şi în mijlocul celor mai grele conflicte, a avut ca rezultat o creştere impresionantă în Croaţia. De la începutul războiului, în 1991, şi până la sfârşitul conflictului, în 1995, numărul pionierilor a crescut cu 132 la sută. Numărul studiilor biblice a înregistrat o creştere de 63 la sută, iar cel al vestitorilor, de 35 la sută. Într-adevăr, fraţii locali au proclamat curajoşi Cuvântul lui Dumnezeu, iar Iehova le-a binecuvântat din plin eforturile.
LUCRĂTORI CU SPIRIT DE SACRIFICIU
Cu puţin înainte de congresul internaţional din 1991, în Croaţia a sosit primul cuplu de misionari, Helen şi Daniel Nizan, din Canada. De asemenea, alte cupluri din Europa care învăţaseră croata au fost invitate să slujească în această ţară.
De exemplu, în 1991 au fost repartizaţi aici Heinz şi Elke Polach, din Austria, care slujiseră ca pionieri speciali în teritoriul iugoslav din Danemarca. Războiul a izbucnit chiar când şi-au început lucrarea itinerantă. Prima lor circumscripţie cuprindea zone afectate de război: coasta Dalmaţiei şi câteva regiuni din Bosnia. „Era o mare încercare să vizităm congregaţiile din Bosnia în timp de război“, spune Heinz. „Din cauza pericolelor nu puteam să ne folosim maşina, de aceea depindeam de autobuz, care nu prezenta niciun fel de siguranţă. Nu puteam avea multe bagaje, ci doar câteva geamantane şi o maşină de scris.
Trebuia să ne descurcăm cum putem. Odată, în timp ce eram în Bosnia şi călătoream de la Tuzla la Zenica, soldaţii au oprit autobuzul în care ne aflam şi ne-au spus că era prea periculos să mergem mai departe. Toţi pasagerii au trebuit să coboare. Dar, pentru că ştiam că fraţii din oraşul Zenica ne aşteptau, am început să întrebăm în dreapta şi-n stânga dacă voia să ne ia cineva cu maşina. În cele din urmă, un convoi de camioane cu gaz metan, care avea permisiunea să-şi continue drumul, ne-a luat şi pe noi. Pe drum i-am depus mărturie şoferului, care s-a dovedit foarte receptiv.
Apoi am fost din nou obligaţi să ne oprim din cauza luptelor. A trebuit să mergem pe nişte drumuri lăturalnice, aflate într-o stare jalnică. Zăpada ne îngreuna şi mai mult înaintarea. Ne-am oprit de câteva ori ca să-i ajutăm pe şoferii altor camioane împotmolite în zăpadă. La un moment dat ne-am trezit în mijlocul unui schimb de focuri şi am fost obligaţi să părăsim cât mai repede zona. Am ajuns la Vareš, orăşel în care am rămas peste noapte. Mai aveam vreo 50 de kilometri până la Zenica, destinaţia noastră.
Şoferul s-a întins să doarmă pe scaune, iar eu şi soţia mea ne-am ghemuit în partea din spate a cabinei, încercând să ne încălzim. A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea. A doua zi însă, când am ajuns în sfârşit la Zenica, fraţii au fost foarte bucuroşi să ne vadă. Într-adevăr, a meritat să trecem prin toate acele pericole ca să ajungem la fraţii noştri! Deşi nu aveau apă sau curent electric în locuinţe, s-au străduit din răsputeri să fie ospitalieri cu noi. Chiar dacă erau săraci din punct de vedere material, erau bogaţi spiritualiceşte şi aveau o iubire nemărginită pentru adevăr!“
După terminarea războiului, aproximativ 50 de pionieri speciali din Austria, Germania, Italia şi din alte ţări au fost repartizaţi în Croaţia. Ulterior, organizaţia lui Iehova a oferit ajutor suplimentar şi încurajare, trimiţând mai mulţi misionari. Aceşti slujitori zeloşi cu timp integral sunt de mare ajutor atât în teritoriu, cât şi în congregaţii.
„NU-MI VINE SĂ CRED CĂ AM TRĂIT SĂ VĂD ŞI ZIUA ASTA!“
Până la sfârşitul anilor ’80, câţiva fraţi din afara Betelului traduceau o ediţie lunară a Turnului de veghe din germană în croată. Apoi, din 1991 traducerea a început să fie făcută de o echipă din Betel. După un timp, cu aprobarea Corpului de Guvernare, au început să fie traduse Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi. Până atunci se folosea o versiune veche de 150 de ani, care avea un limbaj arhaic şi multe expresii ieşite din uz. Echipa din Croaţia a început prima traducerea Bibliei, colaborând strâns cu echipele de traducere din Serbia şi Macedonia. Toate echipele au tras foloase de pe urma acestei colaborări.
Vineri, 23 iulie 1999, a fost o zi memorabilă pentru Martorii lui Iehova din Croaţia, dar şi din Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia şi Macedonia. La toate cele patru Congrese de District „Cuvântul profetic al lui Dumnezeu“ au fost lansate simultan în croată şi în sârbă Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi. Cei prezenţi au fost anunţaţi că traducerea în macedoneană era în lucru. Ropotele de aplauze i-au făcut pe vorbitori să aştepte minute întregi. Bucuria a fost imensă, iar mulţi delegaţi nu şi-au putut reţine lacrimile. „Nu-mi vine să cred că am trăit să văd şi ziua asta!“, a spus un frate care slujeşte de mult timp ca bătrân de congregaţie. Biblia completă a fost lansată în 2006 în toate cele trei limbi.
Până în 1996 a existat un Comitet al Ţării, care, sub supravegherea Filialei din Austria, coordona activităţile Martorilor lui Iehova din Croaţia şi din Bosnia şi Herţegovina. În 1996 s-a format un Comitet al Filialei, alcătuit din patru membri, numiţi să supravegheze lucrarea de predicare în aceste teritorii. Timpul a dovedit cât se poate de clar că Iehova a binecuvântat măsura luată.
NOI CLĂDIRI DE FILIALĂ ŞI SĂLI ALE REGATULUI
La fel ca în alte ţări, creşterea numărului de vestitori a dus şi la mărirea familiei Betel din Zagreb (Croaţia). Numărul beteliştilor a crescut de la 10 la aproximativ 50. Dar, pentru că Betelul fusese proiectat pentru doar patru sau cinci cupluri, au trebuit închiriate în apropiere mai multe apartamente.
Corpul de Guvernare a sfătuit Comitetul Filialei să achiziţioneze o proprietate pentru a se construi un nou Betel în Zagreb. Mai mulţi voluntari locali şi slujitori internaţionali au construit în scurt timp câteva clădiri frumoase, care servesc la promovarea intereselor Regatului. La 23 octombrie 1999 au fost dedicate noile clădiri ale filialei, o Sală a Regatului şi un complex cu două Săli ale Regatului din centrul Zagrebului. Au fost prezenţi delegaţi din 15 ţări, inclusiv fratele Gerrit Lösch, membru al Corpului de Guvernare, care a ţinut cuvântarea de dedicare. A doua zi, 4 886 de persoane s-au întrunit într-o sală de sport pentru a audia un program spiritual minunat. A fost o zi de neuitat pentru fraţii din Croaţia! Unii dintre aceştia îi slujeau lui Iehova cu fidelitate de 50 de ani sau chiar mai mult, înfruntând cele mai tulburi timpuri din istoria modernă!
În prezent se desfăşoară un program amplu pentru construirea de Săli ale Regatului. Până în 1990, multe congregaţii se întruneau în subsoluri sau în apartamentele fraţilor. De exemplu, o congregaţie din Split s-a întrunit 20 de ani într-o cameră dintr-o casă particulară. Pentru că erau numai 50 de scaune şi uneori veneau peste 100 de persoane, mulţi trebuiau să stea în picioare. Congresele se ţineau în acelaşi loc, fiind prezente 150 sau chiar mai multe persoane. Actualmente, în oraşul Split sunt patru congregaţii, care folosesc două Săli ale Regatului. Datorită creşterii numărului de vestitori, congresele se desfăşoară în sala de conferinţe a unui hotel. Sub îndrumarea Biroului Regional de Proiectare de la Selters (Germania), Biroul pentru Construirea de Săli ale Regatului din Croaţia continuă să organizeze activitatea de construire de Săli ale Regatului practice şi frumoase.
Atât fraţii tineri, cât şi cei în vârstă care s-au pus la dispoziţie pentru a participa la construirea de săli desfăşoară un volum de muncă foarte mare. Până în prezent au fost construite 25 de Săli ale Regatului, iar 7 au fost renovate. Aceasta contribuie la promovarea intereselor Regatului, spre lauda lui Iehova.
LUCRAREA REGATULUI PROGRESEAZĂ RAPID
În 1991, când Croaţia şi-a câştigat independenţa, autorităţile au menţinut în vigoare vechea lege a cultelor până a fost elaborată alta nouă. Aproape 90 la sută din cetăţenii statului nou-format erau catolici. Prin urmare, Biserica avea o influenţă considerabilă asupra guvernului. Cu toate acestea, pentru că înainte de 1991 fraţii fuseseră recunoscuţi legal şi pentru că aveau o reputaţie impecabilă, la 13 octombrie 2003, Martorii lui Iehova din Croaţia au fost înregistraţi legal. Cât de bucuroşi au fost slujitorii lui Iehova din această ţară când au aflat că, după atâţia ani de probleme, erau recunoscuţi legal!
La începutul anilor ’90, pentru toate ţările fostei Iugoslavii se ţinea un singur curs al Şcolii pentru Pionieri. În prezent, numai în Croaţia sunt câteva clase în fiecare an. În septembrie 2008, în această ţară erau 5 451 de vestitori şi 69 de congregaţii. Numărul celor prezenţi la Comemorare, 9 728 de persoane, a fost impresionant! Toate acestea arată că în Croaţia există un remarcabil potenţial de creştere.
Intoleranţa religioasă este larg răspândită şi presiunile vieţii sunt din ce în ce mai mari. Însă slujitorii lui Iehova din Croaţia sunt mai hotărâţi ca oricând să continue să predice vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu, indiferent ce va face Satan în mânia sa (Rev. 12:12). Pentru majoritatea oamenilor, lupta zilnică de a-şi câştiga existenţa a devenit principala preocupare. Totuşi, printre aceştia se află şi unii care suspină din cauza condiţiilor morale deplorabile din lume şi care sunt însetaţi după adevăr (Ezec. 9:3, 4; Mat. 5:6). Ei sunt ajutaţi să-i aducă închinare singurului Dumnezeu adevărat şi să spună: „Veniţi, să ne suim la muntele lui Iehova, la casa Dumnezeului lui Iacob, şi el ne va învăţa căile sale, iar noi vom umbla pe cărările sale“ (Is. 2:3).
Istoria modernă a Macedoniei
„Treci în Macedonia şi ajută-ne!“, a spus omul care i-a apărut lui Pavel într-o viziune (Fap. 16:8–10). Înţelegând că Dumnezeu îi trimitea să predice vestea bună în acel teritoriu nelucrat, Pavel şi însoţitorii săi au acceptat cu bucurie invitaţia şi, nu după mult timp, în Macedonia a înflorit creştinismul. În continuare vom descrie un progres asemănător al închinării adevărate din Macedonia zilelor noastre, o mică regiune din nordul Macedoniei antice.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Macedonia a devenit cea mai sudică republică a Iugoslaviei. Ea şi-a câştigat independenţa în 1991. Doi ani mai târziu, Martorii lui Iehova au simţit o mare bucurie când au fost recunoscuţi legal de statul nou-format. Prin urmare, imediat a fost înfiinţat un birou de filială, aflat sub supravegherea Filialei din Austria. În acelaşi an a fost cumpărată o casă în Skopje, pe strada Alžirska, unde s-a mutat echipa de traducere, care până atunci lucrase în Betelul din Zagreb (Croaţia).
Michael şi Dina Schieben au venit din Germania pentru a sluji în lucrarea de circumscripţie. Daniel şi Helen Nizan, un cuplu de canadieni care slujea în Serbia, au fost repartizaţi şi ei în Macedonia. A fost numit un Comitet al Ţării, iar Betelul şi-a început activitatea.
IMPORTUL DE LITERATURĂ ESTE RESTRICŢIONAT
Deşi Martorii lui Iehova fuseseră înregistraţi legal, literatura se importa cu dificultate. Din 1994 până în 1998, guvernul a limitat cantitatea de reviste ce putea fi importată, astfel încât fiecare vestitor primea doar un exemplar. Din această cauză, fraţii s-au văzut nevoiţi să le dea celor cu care studiau Biblia copii ale articolelor de studiu. De asemenea, fraţii macedoneni puteau să primească prin poştă reviste expediate din străinătate, iar fraţii care veneau în vizită în Macedonia aveau dreptul să aducă o cantitate limitată de reviste. În cele din urmă, după mai mulţi ani de bătălii juridice, Curtea Supremă a decis în favoarea Martorilor, care au primit permisiunea de a importa o cantitate nelimitată de literatură.
În august 2000, numărul vestitorilor a ajuns la 1 024. A fost un record absolut; pentru prima dată, peste 1 000 de fraţi şi surori luau parte la lucrarea de predicare! Întrucât numărul vestitorilor era în continuă creştere, Biroul de Filială din Skopje a devenit neîncăpător pentru familia Betel, tot mai numeroasă. Prin urmare, în 2001 au fost cumpărate trei case învecinate, care au fost apoi dărâmate, iar în locul lor au fost construite două clădiri. Cei 34 de membri ai familiei Betel din Macedonia lucrează şi locuiesc în trei clădiri bine utilate. Programul dedicării s-a ţinut la 17 mai 2003, când familia Betel a avut bucuria de a-l găzdui pe Guy Pierce din Corpul de Guvernare.
CONSTRUIREA DE SĂLI ALE REGATULUI
Fraţii din Macedonia sunt foarte bucuroşi că au fost incluşi în programul de construire de Săli ale Regatului în ţări cu resurse limitate. O echipă de construcţii alcătuită din cinci fraţi a fost repartizată să ajute congregaţiile locale să-şi construiască Săli ale Regatului. Astfel, în perioada 2001–2007 au fost construite nouă săli. Membrii acestei echipe multinaţionale depun o frumoasă mărturie muncind în pace şi unitate, fără niciun fel de prejudecăţi etnice. Un comerciant care a vizitat o Sală a Regatului după ce a fost terminată a remarcat calitatea lucrărilor şi a spus: „Se vede că a fost făcută cu iubire!“.
Când echipa de construcţie lucra la o nouă Sală a Regatului din oraşul Štip, unul dintre vecini s-a arătat sceptic în privinţa reuşitei proiectului din cauza aparentei lipse de experienţă a tinerei echipe de construcţii. Dar, când sala a fost terminată, acel vecin a fost atât de impresionat de calitatea muncii, încât a venit şi i-a rugat insistent pe fraţi să-i construiască şi lui noua casă, deja proiectată, spunându-le că este dispus să-i plătească foarte bine. A rămas surprins când fraţii i-au explicat că nu munciseră pentru bani, ci din iubire pentru Dumnezeu şi semeni.
TRADUCEREA LUMII NOI
În timp ce unii fraţi construiau Săli ale Regatului, un mic grup de traducători lucrau cu zel la un alt proiect: Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi în macedoneană. Munca lor asiduă s-a bucurat de binecuvântarea lui Iehova. În doar cinci ani a fost tradusă întreaga Biblie. Câtă bucurie au simţit delegaţii de la Congresul de District „Eliberarea se apropie!“, ţinut în 2006 la Skopje, când Gerrit Lösch, membru al Corpului de Guvernare, a anunţat lansarea acestei minunate traduceri a Bibliei! Au urmat ropote de aplauze şi mulţi nu şi-au putut reţine lacrimile de fericire. Unii dintre cei ce au primit un exemplar în timpul pauzei de prânz au început imediat să citească din Cuvântul lui Dumnezeu în propria limbă.
Mulţi macedoneni au un respect profund faţă de Biblie. Orhan, de exemplu, a început să studieze Biblia acum şase ani. Deşi nu ştia carte, fratele cu care a studiat l-a învăţat să scrie şi să citească. Orhan s-a botezat cu trei ani în urmă şi de atunci a citit Biblia de şase ori!
Un timp, Orhan a fost singurul Martor din oraşul Resen. Mulţi localnici vorbeau frumos despre el, fostul analfabet, iar unii părinţi, care voiau ca şi copiii lor să-i imite exemplul, i-au rugat pe fraţi să studieze cu aceştia. Interesul oamenilor faţă de adevăr a crescut şi, în cele din urmă, în oraş s-a format o grupă de studiu de carte. O persoană interesată a devenit vestitor nebotezat, iar Orhan este acum pionier regular şi slujitor auxiliar.
FRAŢI ŞI SURORI CARE ‘TREC ÎN MACEDONIA’
În iulie 2004, un cuplu de pionieri speciali din Albania a venit în Macedonia pentru a le predica vorbitorilor de limbă albaneză, care alcătuiesc 25 la sută din populaţia ţării. Astfel, fiind singurii vestitori la peste o jumătate de milion de locuitori, era clar că pionierii aveau nevoie de ajutor. De aceea, după un an li s-a alăturat un alt cuplu din Albania. Aceşti pionieri speciali au fost o încurajare pentru cele 7 persoane interesate din Kičevo, oraş situat în centrul comunităţii albaneze din Macedonia. În primăvara anului următor, asistenţa la Comemorare a fost de 61 de persoane, iar cuvântarea s-a ţinut atât în albaneză, cât şi în macedoneană. De atunci, grupul a crescut la 17 vestitori zeloşi, iar prezenţa la întruniri este în medie de 30 de persoane.
Pentru ca tot teritoriul din Macedonia să poată fi parcurs, Corpul de Guvernare a aprobat o campanie specială în perioada aprilie — iulie 2007. Scopul campaniei a fost predicarea în teritoriile neparcurse şi răspândirea veştii bune în rândul vorbitorilor de limbă albaneză.
Pentru a susţine această campanie, 337 de surori şi de fraţi entuziaşti din şapte ţări au venit în Macedonia. Care au fost rezultatele? Vestea bună a fost predicată în peste 200 de teritorii, adică la aproximativ 400 000 de persoane, dintre care majoritatea nu auziseră niciodată mesajul despre Regat. În cele patru luni de campanie au fost distribuite peste 25 000 de cărţi şi de broşuri şi peste 40 000 de reviste. Numărul de ore petrecut în lucrare a fost de circa 25 000 şi s-au iniţiat peste 200 de studii biblice.
Iată ce a povestit un frate: „Când aflau de unde veneam şi de ce îi vizitam, unii oameni erau impresionaţi până la lacrimi. Alţii erau profund mişcaţi de versetele pe care le citeau din Cuvântul lui Dumnezeu“.
Vestitorii care au participat la această campanie au fost şi ei foarte bucuroşi de rezultatele obţinute. De exemplu, o soră a scris: „O doamnă profesoară ne-a spus: «Dumnezeu să vă binecuvânteze. Ceea ce faceţi este extraordinar! Lucrurile despre care îmi vorbiţi mă înviorează!»“.
„Îmi este greu să plec din acest teritoriu în care mă simt ca un misionar“, a spus un vestitor. „Am văzut cu toţii cât de mult au nevoie oamenii de adevăr şi am fost trişti când, la plecare, ne-am luat la revedere de la cei cu care am început să studiem.“
„Ne pare rău că nu ne-am luat mai multe zile de concediu“, a spus un cuplu căsătorit, „pentru că ne dăm seama că aici este mare nevoie de proclamatori ai veştii bune“.
Dând glas sentimentelor multor fraţi, un vestitor a spus: „Nu-mi amintesc să ne mai fi simţit vreodată aşa de bine ca familie“.
Câţiva fraţi şi surori au predicat într-un sat de munte din apropierea oraşului Tetovo, unde nu se predicase niciodată. Doi Martori au început să predice pe partea stângă a unei străzi, iar alţi doi pe partea dreaptă. Când au ajuns la a treia casă, toată strada ştia că veniseră Martorii să-i viziteze. N-a trecut mult şi vestea s-a răspândit în tot satul, astfel că un grup de femei interesate s-au strâns în jurul surorilor. Un alt grup de 16 bărbaţi îi aşteptau nerăbdători puţin mai departe pe fraţi. Localnicii au scos imediat afară patru scaune pentru vestitori, iar un bărbat le-a făcut cafea. Fraţii şi surorile le-au dat literatură tuturor sătenilor şi, cu ajutorul Bibliei, le-au vorbit despre adevăr.
Sătenii au pus întrebări, apoi au ascultat cu atenţie. La sfârşitul vizitei, mulţi dintre ei n-au vrut să plece până nu şi-au luat personal la revedere de la Martori. Fraţii s-au speriat puţin când o bătrânică a venit spre ei cu bastonul ridicat, spunându-le pe un ton ameninţător: „O să-l pun pe spinarea voastră!“. Ce se-ntâmplase? „Le-aţi dat tuturor cărţi, numai mie nu!“, a spus ea. „Vreau şi eu cartea aceea mare, galbenă“, le-a zis ea arătând spre cartea Relatări biblice pe care o primise vecina ei. Fără să stea pe gânduri, fraţii i-au dăruit ultimul exemplar pe care-l mai aveau.
VESTEA BUNĂ LE ESTE PREDICATĂ ROMILOR
În Macedonia există mulţi romi care vorbesc macedoneana, dar a căror limbă maternă este rromani, o limbă orală formată prin amestecul câtorva dialecte rromani. Potrivit statisticilor, în Skopje sunt 30 000 de romi, cea mai mare comunitate de romi din Europa. Cele trei congregaţii de romi de aici se întrunesc la un complex de Săli ale Regatului. Teritoriul repartizat celor 200 de vestitori este cel mai fertil din ţară, proporţia fiind de 1 vestitor la 150 de locuitori. O dovadă în acest sens este asistenţa de 708 persoane la Comemorarea din 2008.
Cum sunt ajutaţi aceşti oameni umili şi însetaţi după adevăr să înveţe despre scopul lui Dumnezeu în limba lor maternă? Schiţa cuvântării speciale ţinute în 2007 a fost tradusă în limba rromani, iar un bătrân de etnie romă a ţinut cuvântarea în faţa unui auditoriu alcătuit din 506 persoane, care l-au ascultat cu atenţie. Lansarea broşurii Ce pretinde Dumnezeu de la noi? în limba rromani cu ocazia congresului de district din 2007 a fost un moment de mare bucurie pentru vestitorii de diferite etnii: romă, macedoneană şi albaneză. Înainte de lansarea acestei broşuri, fraţii romi conduceau studii biblice în propria limbă, dar foloseau literatură în macedoneană. În prezent, ei au mult succes datorită broşurii Ce pretinde în limba rromani, ajungând astfel la inima romilor sincer interesaţi de adevăr.
În prezent, cele 21 de congregaţii din Macedonia alcătuite din 1 277 de vestitori se străduiesc să urmeze exemplul dat de Pavel în secolul I. Reacţia pozitivă a multor macedoneni care caută adevărul justifică întreaga campanie din zilele noastre, a cărei deviză este „treci în Macedonia“.
Istoria modernă a Serbiei
Situată în inima Balcanilor, Serbia este un mozaic de culturi şi naţionalităţi. În 1935, la Belgrad s-a deschis o filială pentru întregul teritoriu al fostei Iugoslavii, ceea ce a contribuit la progresul lucrării. Dar cum i-au ajutat în ultima vreme fraţii din Serbia pe cei din ţările nou-formate?
Deşi ura religioasă şi rasială devenea tot mai aprigă, iar graniţele ţărilor fostei Iugoslavii erau închise, Martori de diverse naţionalităţi colaborau într-o atmosferă paşnică la biroul din Zagreb (Croaţia). În cele din urmă însă, din cauza prejudecăţilor rasiale şi naţionale din ţară, fraţii sârbi din Betel au decis să plece din Croaţia. În 1992, literatura în limba sârbă era din nou tradusă la Belgrad (Serbia), aşa cum se făcuse cu aproape 50 de ani înainte. După cum vom vedea, plecarea lor s-a dovedit înţeleaptă şi oportună.
Din cauza războiului, Bosnia avea mare nevoie de ajutoare umanitare. De aceea, Filiala din Austria a organizat un transport de ajutoare, iar fraţii din Serbia au fost cei mai în măsură să le distribuie în regiunile din Bosnia controlate de sârbi.
Deşi războiul nu s-a extins în Serbia, efectele lui se simţeau şi aici. Din cauza embargoului, transporturile de literatură de la tipografia din Germania intrau cu dificultate în ţară. Când congregaţiile nu primeau revistele curente, fraţii sârbi studiau articole mai vechi până soseau publicaţiile noi. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, ei primeau toate numerele revistelor.
‘UN AJUTOR CARE ÎNTĂREŞTE’
Daniel Nizan, absolvent al Şcolii Galaad, a spus: „În 1991, când am sosit în Serbia, ţara era cuprinsă de mari frământări politice. Am fost însă impresionaţi de zelul manifestat de fraţi în pofida acelei situaţii critice. Îmi amintesc cât de surprinşi am fost când am văzut ridicându-se în picioare aproximativ 50 de candidaţi la botez cu ocazia primului congres special de o zi la care eu şi soţia mea am participat. Aceasta ne-a încurajat foarte mult“.
Familia Nizan a ajutat foarte mult la organizarea biroului nou-înfiinţat din Belgrad. La acel birou de filială lucrau zece persoane. La parterul clădirii era o Sală a Regatului. Pe măsură ce echipa de traducere se mărea, era nevoie de mai multe încăperi. În cele din urmă s-a cumpărat o proprietate şi s-a început construirea unui nou Betel. La sfârşitul anului 1995, familia Betel s-a mutat în noile clădiri.
Timpurile tot mai dificile i-au determinat pe mulţi oameni să accepte adevărul. Întrucât numărul de vestitori creştea, era necesară o supraveghere iubitoare sporită. Această necesitate a fost satisfăcută în parte de pionieri speciali din Italia, slujitori energici, cu spirit de sacrificiu şi de voluntariat. Deşi nu le-a fost uşor să înveţe o limbă străină şi să se adapteze la o cultură necunoscută şi la condiţiile impuse de război, aceşti pionieri au fost pentru fraţii din Serbia ‘un ajutor care întăreşte’ (Col. 4:11).
Pionierii veniţi din alte ţări au oferit sprijin în multe feluri, dar cea mai importantă a fost „experienţa lor în chestiuni de organizare teocratică“, a spus Rainer Scholz, coordonatorul Comitetului Ţării din Serbia. Congregaţiile din Serbia, în număr de 55, le sunt recunoscătoare celor 70 de pionieri speciali pentru ajutorul pe care l-au primit.
EFECTELE DEZASTRUOASE ALE INFLAŢIEI
Serbia n-a putut evita efectele economice dezastruoase ale războiului, în special inflaţia foarte mare. Potrivit unui raport, „în cele 116 zile care s-au scurs din octombrie 1993 până în 24 ianuarie 1994, „inflaţia totală a fost de 500 de trilioane la sută“. Mira Blagojević, care lucrează la Betel din 1982, îşi aminteşte că trebuia să meargă la piaţă cu o sacoşă plină de bani ca să cumpere câteva legume.
O altă soră, Gordana Siriški, povesteşte că pensia pe o lună a mamei sale echivala cu preţul unui sul de hârtie igienică. Iată ce a mai spus ea: „Este greu de imaginat cum au rezistat oamenii când au văzut că agoniseala lor de-o viaţă nu mai valora nimic. Datorită fraternităţii mondiale am primit ajutoare din străinătate. Pe măsură ce oamenii îşi pierdeau încrederea în bănci şi în guverne, mulţi şi-au pus încrederea în Dumnezeu, iar fraţii s-au apropiat mai mult unii de alţii“.
TRADUCEREA BIBLIEI
Echipele de traducători din Iugoslavia au lucrat împreună mulţi ani în Zagreb (Croaţia). Însă, după război, fiecare grup de traducători s-a mutat în ţara de origine, păstrând în acelaşi timp legătura cu echipa de traducere din Zagreb. Acest lucru s-a dovedit foarte util când echipa sârbă a început să lucreze la Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi. Obiectivul era lansarea acesteia la congresul din 1999.
În timp ce traducătorii erau pe punctul de a termina de tradus Scripturile greceşti creştine, ţara se pregătea de război. Fără îndoială, din cauza bombardamentelor, legăturile telefonice aveau să fie întrerupte, iar fraţii de la Betelul din Belgrad nu mai puteau trimite traducerea la tipografia din Germania. Pentru că în scurt timp aveau să înceapă raidurile aeriene, în noaptea de 23 spre 24 martie 1999 fraţii au lucrat până dimineaţă, când au reuşit să trimită în Germania materialul în format electronic. După câteva ore a început bombardamentul, iar traducătorii au fugit într-un adăpost, bucuroşi că şi-au dus la bun sfârşit proiectul. Bucuria lor a fost deplină când Scripturile greceşti creştine au fost lansate după patru luni la congresul de la Belgrad. Fraţii au continuat să traducă publicaţiile în pofida bombardamentelor şi a deselor pene de curent. De multe ori însă ei au trebuit să-şi întrerupă lucrul şi să fugă într-un loc sigur. A fost într-adevăr o perioadă stresantă, dar toţi erau fericiţi pentru că luau parte la producerea hranei spirituale atât de necesare.
Aşadar, după multe eforturi şi datorită binecuvântării lui Iehova, în iulie 1999 au fost lansate Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi în limba sârbă. Delegaţii au fost fericiţi şi recunoscători pentru că aveau această traducere în propria limbă. La congresul din 2006 a fost lansată pentru fraţii sârbi versiunea completă a Traducerii lumii noi, atât în alfabetul chirilic, cât şi în cel latin.
OPOZIŢIA RELIGIOASĂ SE INTENSIFICĂ
Întrucât Biserica Ortodoxă Sârbă reprezintă principala religie din ţară, pentru mulţi oameni a fi sârb înseamnă a fi ortodox. Cu toate acestea, în anii ’90 mulţi au acceptat mesajul nostru de speranţă. La sfârşitul războiului, în 1999, numărul vestitorilor aproape că s-a dublat, atingând cifra record de 4 026 de vestitori.
Acest progres spiritual a stârnit furia Bisericii Ortodoxe împotriva poporului lui Iehova. Alimentând fervoarea naţionalismului, Biserica a încercat să oprească lucrarea noastră de predicare. Incitând la violenţă făţişă şi manipulând legea, împotrivitorii au urmărit să-i descurajeze pe fraţi. De exemplu, 21 de fraţi se aflau încă în închisoare pentru că rămăseseră neutri din punct de vedere politic. Majoritatea au fost eliberaţi la scurt timp după terminarea războiului şi erau recunoscători pentru că Iehova le întărise credinţa în timpuri de grele încercări.
Pe neaşteptate, la 9 aprilie 2001, Ministerul Federal al Afacerilor Interne a interzis importul de literatură pe motiv că publicaţiile noastre ar avea un efect negativ asupra tinerilor din ţară. Pe lista publicaţiilor interzise era şi Biblia!
Întrucât la televizor şi în ziare au apărut ştiri negative despre lucrarea noastră, unii locatari erau violenţi. Iată ce a spus un pionier special: „Când predicam din casă în casă, unii ne loveau cu pumnii sau ne pălmuiau, iar alteori aruncau cu pietre în noi“. Câteva Săli ale Regatului au fost devastate. În prezent, fraţii din Serbia au libertatea de a se întruni, dar fac lucrul acesta cu prudenţă.
Fraţii continuă să predice cu zel. Ei demonstrează că poporul lui Iehova nu are prejudecăţi şi că manifestă adevărata iubire creştină. În ultimii ani au fost organizate campanii de predicare ce s-au bucurat de succes. Cu ocazia acestora, fraţi din alte ţări europene şi-au folosit concediul pentru a predica în teritoriile nerepartizate din Serbia şi Muntenegru. Totuşi, încă este mult de lucru pentru a ajunge la cele aproximativ trei milioane de oameni care trăiesc în această zonă.
În prezent, Betelul din Belgrad este un frumos complex de trei clădiri, situat într-un peisaj minunat. Cei trei membri ai Comitetului Ţării supraveghează lucrarea din Serbia şi din Muntenegru. Datorită binecuvântării pe care Iehova a revărsat-o peste poporul său din această regiune odinioară sfâşiată de război, numele Serbia ne duce acum cu gândul la zelul şi hotărârea Martorilor lui Iehova.
Istoria modernă a Kosovo
Tensiunile dintre comunităţile de sârbi şi de albanezi din Kosovo de-a lungul anilor ’80 au culminat în anii ’90 cu un război civil, ceea ce a cauzat multă suferinţă. Această situaţie le-a oferit Martorilor lui Iehova ocazia de a manifesta „afecţiune frăţească neipocrită“ unii faţă de alţii, indiferent de etnie (1 Pet. 1:22). De asemenea, ei au dat ascultare poruncii ‘de a-şi iubi duşmanii şi de a se ruga pentru cei care îi persecută’ (Mat. 5:43–48). Cu toate acestea, uneori nu le-a fost uşor să respecte această poruncă.
„Fraţii care în trecut au fost musulmani nu sunt primiţi mereu cu amabilitate de musulmani“, explică Saliu Abazi, fost musulman de limbă albaneză. „Rudele noastre au tras în mod greşit concluzia că le-am abandonat pentru că ne-am schimbat religia. În plus, din cauza tensiunilor etnice dintre albanezi şi sârbi, foştii musulmani întâmpină dificultăţi în a le predica sârbilor.“
Totuşi, în locuinţa lui Saliu se întruneau 30 de persoane de diverse etnii. Iată ce îşi aminteşte Saliu: „În acei ani, întrunirile se ţineau în limba sârbă, iar literatura o primeam de la Belgrad. Într-o zi ne-am trezit cu poliţia la uşă. Fraţii de la Belgrad tocmai veniseră să ne aducă literatură, astfel că eram toţi la mine acasă. Când le-am spus că erau fraţii mei, poliţiştii nu înţelegeau cum era posibil ca sârbii să fie fraţi cu albanezii“. În 1998, acest grup de vestitori a reuşit să închirieze un spaţiu, care le-a servit drept Sală a Regatului în Priština, cel mai mare oraş din Kosovo.
În primăvara anului 1999, tensiunile etnice şi naţionalismul au atins cote alarmante. „Vecinul meu m-a ameninţat că ne va da foc la casă dacă eu şi fiul meu nu vom lua parte la război“, povesteşte Saliu. „Climatul politic a avut o puternică influenţă negativă asupra oamenilor, care nu recunoşteau fostul guvern sârb şi nu mai respectau legile, ci erau violenţi şi acţionau după bunul plac.“
Odată cu deteriorarea situaţiei politice, viaţa a devenit din ce în ce mai grea pentru sârbii din Kosovo. În timpul conflictului din 1999, mii de sârbi şi de albanezi s-au văzut nevoiţi să fugă în ţările învecinate. Totuşi, în mijlocul acelor conflicte etnice violente, Saliu şi-a riscat viaţa, oferindu-le adăpost în locuinţa sa unor fraţi sârbi.
MODELAŢI DE GÂNDIREA LUI IEHOVA
„Ura dintre sârbi şi albanezi era foarte puternică“, a spus o soră. „Am crescut cu acest sentiment şi, chiar şi după ce am aflat adevărul, mi-a fost greu să scap de el. Mulţi dintre noi au trebuit să facă schimbări mari pentru a adopta modul de gândire al lui Iehova. Din cauza acestui sentiment de ură, chiar şi după ce am învăţat că Iehova este iubire am avut tendinţa s-o evit pe o soră din congregaţie doar pentru că era de etnie sârbă. Totuşi, pe măsură ce am continuat să studiez, am înţeles că învăţăturile altor religii dezbină, în vreme ce adevărul din Biblie uneşte.“ A ajutat-o Cuvântul lui Dumnezeu pe această soră să îmbrace noua personalitate creştină? Iată ce spune ea: „În prezent slujesc cu bucurie în aceeaşi congregaţie cu surori şi fraţi sârbi“ (Col. 3:7–11; Evr. 4:12).
În această lume dezbinată pe plan religios, unitatea de care se bucură adevăraţii creştini nu trece neobservată. În iulie 1998, în timp ce unii oameni orbiţi de naţionalism incendiau case ori aruncau grenade, fraţii noştri se îndreptau spre Belgrad (Serbia) pentru a participa la un congres. În acelaşi autocar au călătorit împreună în pace albanezi, croaţi, macedoneni şi romi. Sora Dashurie Gashi, care s-a botezat cu ocazia acelui congres, povesteşte: „Când au oprit autocarul, soldaţii au fost uimiţi să ne vadă pe toţi împreună. În mijlocul tensiunilor etnice din aceste ţări, noi alcătuiam un popor unit: poporul lui Iehova“.
O tânără de etnie romă a aflat adevărul în copilărie de la mătuşile ei care locuiau în străinătate. Primul obstacol pe care a trebuit să-l depăşească a fost faptul că nu ştia carte. Din iubire pentru Iehova, ea a învăţat să scrie şi să citească de-a lungul celor trei ani în care a studiat Biblia. Cel de-al doilea obstacol a fost bunicul ei, împreună cu care locuia. Iată ce povesteşte ea: „Ca să pot merge la întruniri trebuia să plec pe furiş“. Dar, când se întorcea acasă, bunicul o bătea. „Deşi am avut mult de suferit, n-am renunţat la adevăr“, spune ea. „Am meditat la suferinţa pe care a îndurat-o fidelul Iov. Pentru că îl iubeam mult pe Iehova, am fost hotărâtă să nu întrerup studiul.“ În prezent, ea slujeşte ca pionieră şi studiază cu două tinere analfabete. Deşi nu a mers niciodată la şcoală, este recunoscătoare că poate participa la Şcoala de Serviciu Teocratic, unde învaţă să le predea altora adevărul.
Înainte de a afla adevărul în Germania în 1993, Adem Grajçevci era musulman. Apoi, în 1999, s-a întors în Kosovo, ţara lui natală, şi, asemenea multor Martori de curând la adevăr, a trebuit să înfrunte prejudecăţile şi împotrivirea familiei. „Când am învăţat adevărul“, îşi aminteşte Adem, „a fost o adevărată uşurare să aflu că în spatele tuturor atrocităţilor este de fapt Satan, conducătorul acestei lumi“. Tatăl lui Adem s-a supărat când a aflat că fiul său a trecut la o religie creştină. De aceea l-a pus să aleagă între Iehova şi familie. Adem a ales să-i slujească lui Iehova, a continuat să facă progrese pe plan spiritual, iar în prezent slujeşte ca bătrân de congregaţie. Din fericire, după un timp, tatăl său şi-a schimbat atitudinea faţă de el, iar acum îi respectă mai mult decizia.
În copilărie, Adnan, fiul lui Adem, nu era interesat de religie. El practica artele marţiale, iar adversarii lui îi spuneau Ucigaşul. Totuşi, când adevărul i-a sensibilizat inima, el a renunţat la acest sport violent. Adnan a făcut progrese şi s-a botezat. „În scurt timp a trebuit să iau o decizie“, spune Adnan. „Aveam un loc de muncă bine plătit şi o situaţie financiară stabilă. Starea mea spirituală însă nu era bună şi nu prea aveam timp să ies în lucrare. Am decis să fac o schimbare şi de aceea mi-am dat demisia.“ Adnan a început pionieratul, a fost numit slujitor auxiliar şi ulterior a fost invitat să participe la cursurile primei clase a Şcolii de Organizare Teocratică din Albania. În prezent, Adnan este bătrân de congregaţie. El şi soţia sa, Hedije, slujesc ca pionieri speciali. Ce spune Adnan despre decizia pe care a luat-o? „Sunt mai fericit ca oricând. Nu regret că am ales serviciul cu timp integral.“
UNIŢI ÎN ÎNCHINARE ŞI ÎN INSTRUIREA TEOCRATICĂ
În prezent, cele şase congregaţii din Kosovo se întrunesc în săli închiriate. Unele congregaţii sunt mici, cum este cea din oraşul Peć, formată din 28 de vestitori. Din cauza numărului prea mic de fraţi numiţi, în unele congregaţii cuvântarea publică nu se ţine săptămânal. Totuşi, asemenea fraţilor din Peć, fraţii din aceste congregaţii se întrunesc cu fidelitate în fiecare săptămână pentru studiul Turnului de veghe şi pentru celelalte întruniri.
Ani de zile, Comitetul Ţării din Serbia i-a ajutat cu iubire pe fraţii din Kosovo în timpuri foarte dificile. În 2000, Corpul de Guvernare a numit Filiala din Albania să supravegheze lucrarea de predicare din Kosovo şi să satisfacă diversele necesităţi ale fraţilor de aici.
Până nu de mult, majoritatea Martorilor lui Iehova din Kosovo erau sârbi, astfel că întrunirile se ţineau în sârbă, iar fraţii îi ajutau cu bucurie pe cei din auditoriu care vorbeau albaneza să urmărească programul. În prezent, situaţia s-a schimbat. Majoritatea fraţilor din Kosovo sunt albanezi. Prin urmare, cu excepţia unei congregaţii de limbă sârbă, întrunirile se ţin acum în albaneză, iar cuvântările sunt traduse pentru ca şi fraţii sârbi să poată urmări programul. Toate congresele se ţin în ambele limbi. De exemplu, programul congresului de district din 2008 s-a ţinut în albaneză şi a fost tradus în sârbă, iar cuvântările-cheie au fost prezentate şi în sârbă de fraţi din Kosovo. Iată ce explică un frate: „În pofida sentimentelor de ură ale oamenilor din jur, noi, cei care am venit la congres, suntem o familie“.
Deşi cei mai mulţi locuitori din Kosovo sunt musulmani, ei respectă Biblia şi mulţi sunt dispuşi să poarte discuţii religioase. În 2008 s-a înregistrat un număr record de 164 de vestitori. Fiind pe deplin încrezători în Iehova, aceşti fraţi sunt hotărâţi să depună eforturi pentru a-şi parcurge teritoriul, ducând vestea bună la oameni de toate naţionalităţile.
Istoria modernă a Muntenegrului
Cuibărit parcă asemenea unui giuvaer între Albania, Kosovo, Serbia şi Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru este o ţară mică, dar de o diversitate şi o frumuseţe uimitoare. Apele Mării Adriatice îi scaldă ţărmurile pe o distanţă de aproape 300 de kilometri. Canionul râului Tara este unul dintre cele mai adânci şi mai lungi de pe continentul european. Lacul Scutari este cel mai mare din Balcani şi găzduieşte una dintre cele mai mari rezervaţii de păsări din Europa. Şi toate aceste minunăţii ale creaţiei pot fi admirate într-o regiune doar cât Dobrogea!
Istoria Muntenegrului este marcată de războaie, de lupte şi de suferinţă, toate aceste frământări lăsându-şi amprenta asupra tradiţiei, a mentalităţii şi a culturii muntenegrene. Printre virtuţile acestui popor se numără curajul, integritatea, demnitatea, umilinţa, sacrificiul de sine şi respectul faţă de alţii. Mulţi dintre muntenegreni au acceptat vestea bună despre Regat şi apără cu loialitate adevărul biblic.
CREŞTERE SPIRITUALĂ
Cei care au asistat la congresul memorabil ţinut în 1991 la Zagreb (Croaţia) nu pot uita unitatea şi iubirea fraţilor veniţi din toată fosta Iugoslavie. Savo Čeprnjić, care începuse de puţin timp să studieze Biblia, îşi aminteşte: „Întrucât ne aflam în pragul războiului, era riscant să te deplasezi din Muntenegru în Croaţia. Am fost uimit când am văzut că atât de multe autocare sosiseră fără să întâmpine vreo problemă pe drum. Şi mai impresionantă a fost pacea şi unitatea dintre Martori. În prima zi erau sute de poliţişti, dar în următoarele două zile au mai venit doar câţiva, deoarece şi-au dat seama că suntem oameni paşnici“.
Înainte de începerea războiului, un cuplu de fraţi venea cu regularitate din Croaţia în Muntenegru pentru a studia cu Savo. Dar cum avea acesta să continue studiul după ce graniţele au fost închise?
Iată ce explică Savo: „Persoanele mai avansate în studierea Bibliei îi învăţau şi pe alţii. Un frate botezat studiase cu mine cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ. Când n-am mai putut studia împreună, un vestitor nebotezat a continuat studiul cu mine. Până în 1992, grupul care se întrunea în oraşul Herceg Novi a ajuns la 15 persoane. Savo împreună cu soţia şi fiica sa au făcut progrese şi s-au botezat în 1993. În prezent, în acest oraş pitoresc există o Sală a Regatului şi 25 de vestitori.
La începutul anilor ’90, în Podgorica, capitala ţării, exista un grup de vestitori. Cu timpul, numărul lor a crescut, iar în 1997 s-a cumpărat un teren pentru o Sală a Regatului. La marginea proprietăţii era un zid, pe care fraţii au decis să nu-l dărâme, întrucât ar fi permis desfăşurarea activităţilor cu discreţie. Dar un poliţist care locuia la subsolul clădirii vecine i-a rugat pe fraţi să dărâme zidul, pentru ca în apartamentul lui să pătrundă mai multă lumină. Dorind să păstreze relaţii bune cu vecinii, fraţii au dărâmat zidul, iar în locul lui au construit un gard. Gestul lor nu avea să rămână nerăsplătit.
Când alţi vecini le-au creat probleme fraţilor, poliţistul i-a avertizat că îi va da pe mâna poliţiei dacă vor ataca Sala Regatului. Acum fraţii au o frumoasă Sală a Regatului, o casă pentru pionierii speciali şi o parcare spaţioasă acoperită, în care se pot ţine şi congrese.
Totuşi, pentru fraţii din oraşul Nikšić, lucrurile n-au mers la fel de bine. În 1996, ei au cumpărat o proprietate, dar membrii comunităţii n-au fost de acord să fie construită o Sală a Regatului în zonă. Fraţii au păzit şantierul zi şi noapte, de teamă că vecinii îl vor devasta. Într-o zi, un preot local a strâns o gloată de 200 de oameni înarmaţi cu puşti şi bâte, care au atacat proprietatea. Apoi au tras în aer focuri de armă şi au început să dărâme Sala Regatului cărămidă cu cărămidă. În tot acest timp, poliţia se uita fără să facă nimic.
Întrucât situaţia nu s-a putut rezolva pe cale amiabilă, fraţii au căutat o altă proprietate. După patru ani, ei au găsit o clădire pe care au renovat-o şi au transformat-o în Sală a Regatului. La început se părea că pe vecini nu-i deranja acest lucru, dar, după câteva luni, Sala Regatului a fost distrusă în mod suspect de un incendiu. Însă, chiar şi în aceste condiţii, fraţii noştri n-au renunţat, ci au construit-o din nou. De atunci n-au mai avut niciun fel de probleme.
Activitatea celor patru congregaţii din Muntenegru este supravegheată de Comitetul Ţării din Serbia. Cu o proporţie de 1 vestitor la 2 967 de locuitori, cei 201 vestitori sunt recunoscători pentru ajutorul oferit de 6 pionieri speciali. În general, muntenegrenii consideră că religia constă mai mult în respectarea tradiţiilor decât în citirea Bibliei. Dar Martorii lui Iehova din Muntenegru perseverează cu loialitate, predicând neînfricaţi vestea bună.
Istoria modernă a Sloveniei
Slovenia este o ţară din nord-vestul fostei Iugoslavii, care şi-a dobândit independenţa în 1991. De atunci, economia ţării s-a dezvoltat rapid. În 2004, Slovenia a devenit membră a Uniunii Europene. Deşi este o ţară mică, are un relief foarte variat: munţi înalţi, lacuri de munte, păduri bogate, peşteri imense săpate în calcar şi un litoral superb. De fapt, cam într-o oră se poate coborî din răcoarea munţilor pe ţărmul mângâiat de soare al Mării Adriatice, de-a lungul căruia se întind podgorii şi livezi de măslini. Punctele de atracţie culturală şi istorică ale Sloveniei oferă numeroase posibilităţi turistice. Dar frumuseţea acestei ţări micuţe nu se limitează la parcuri naţionale şi la oraşe istorice. Slovenia are şi o bogată moştenire spirituală, întrucât istoria acestei ţări cuprinde multe exemple de fidelitate ale Martorilor lui Iehova.
SĂLI ALE REGATULUI ŞI PIONIERI
Probabil vă amintiţi că Mariborul a fost oraşul în care „frizerii credincioşi“ au propovăduit noua lor credinţă. Micul grup care s-a format aici a început să se întrunească într-un restaurant, numit mai târziu în mod sugestiv Novi Svet (Lumea Nouă). În prezent, Martorii din Slovenia îi sunt recunoscători lui Iehova pentru frumoasele Săli ale Regatului, unde se întrunesc în vederea închinării şi a instruirii. Datorită creşterii numărului de vestitori şi schimbării în bine a situaţiei din anii ’90, a fost instituit un comitet regional de construcţie. Din 1995, congregaţiile au construit ori au renovat 14 Săli ale Regatului cu ajutorul a peste 100 de voluntari şi cu fonduri din străinătate.
Odată cu numărul vestitorilor a crescut şi numărul pionierilor regulari: de la 10, câţi erau în anul 1990, la 107, în anul 2000. Printre aceşti pionieri zeloşi s-a numărat şi Anica Kristan, care, înainte să accepte adevărul, fusese membră a Comitetului Central al Partidului Comunist Iugoslav.
Fraţii şi surorile din alte ţări care au venit să slujească în Slovenia au fost de mare ajutor în lucrarea de predicare. În 1992 au sosit primii misionari: Franco şi Debbie Dagostini. Când aceştia au primit o nouă repartiţie în Africa, Daniel şi Karin Friedl, un cuplu de misionari din Austria, au fost trimişi în Slovenia. Recent au sosit alte două cupluri de misionari: Geoffrey şi Tonia Powell şi Jochen şi Michaela Fischer. Aceştia, precum şi pionierii speciali veniţi din Austria, Italia şi Polonia, au o iubire profundă pentru Iehova şi o dorinţă fierbinte de a-i ajuta pe oameni.
COMITETE DE ASISTENŢĂ SANITARĂ
În 1994 a fost înfiinţat la Betel un Birou de Informaţii Sanitare şi s-au format două Comitete de Asistenţă Sanitară. Câţiva membri ai acestor comitete s-au întâlnit cu ministrul Sănătăţii, care, la rândul său, a organizat o întrunire cu toţi directorii de spitale din Slovenia. Cu acea ocazie, fraţii au explicat rolul Comitetelor de Asistenţă Sanitară şi motivul pentru care Martorii lui Iehova refuză transfuzia de sânge. În urma acestei întruniri, colaborarea dintre medici şi pacienţii care nu acceptă transfuzii de sânge s-a îmbunătăţit considerabil. În plus, în unele publicaţii de specialitate au apărut articole care descriau diverse terapii fără sânge.
În 1995, în Slovenia s-a efectuat cu succes prima operaţie pe cord deschis fără transfuzie de sânge. Ca urmare, în mass-media au apărut numeroase ştiri, iar chirurgul şi anestezistul care s-au ocupat de caz au redactat un articol de specialitate pe această temă. Astfel, terapiile fără sânge au devenit disponibile şi tot mai mulţi medici respectă opţiunile medicale ale Martorilor lui Iehova.
SATISFACEREA NECESITĂŢILOR ORGANIZATORICE
După schimbările politice din 1991, Corpul de Guvernare a decis să se înfiinţeze un birou, care să supravegheze activitatea teocratică de aici. Astfel, în Ljubljana (capitala Sloveniei) s-a cumpărat o clădire, care a fost renovată şi dată în folosinţă la 1 iulie 1993. La început, familia Betel era alcătuită din zece membri, dar numărul acestora a ajuns la 35 în decurs de zece ani. De aceea a fost necesară închirierea unei clădiri învecinate, unde au fost mutate bucătăria, sala de mese şi spălătoria. Beteliştii s-au mutat şi ei în câteva apartamente din apropiere, ca să se creeze mai mult spaţiu pentru birouri. În 1997, acest birou din Slovenia a devenit o filială a Martorilor lui Iehova.
Când Corpul de Guvernare a aprobat construirea noii filiale, fraţii au început să caute un teren. După ce au văzut 40 de proprietăţi, fraţii au cumpărat un teren din apropierea oraşului Kamnik, situat la 20 de kilometri de capitală, într-o zonă pitorească de la poalele munţilor. S-au luat măsuri pentru îndeplinirea cerinţelor de urbanism şi pentru obţinerea autorizaţiei de construire, s-a încheiat un contract cu o firmă de construcţii şi au fost invitaţi slujitori internaţionali pentru a lua parte la acest proiect. Lucrările erau pe punctul de a începe.
Totuşi, când vecinii au aflat ce urma să se construiască, şi-au exprimat făţiş împotrivirea. În ziua în care ar fi trebuit să înceapă lucrările de construcţie, vecinii au blocat accesul la şantier şi au folosit pancarte de protest. Şase zile mai târziu, aproximativ 30 de poliţişti au venit pentru a asigura protecţia lucrătorilor trimişi de primărie să îndepărteze baricadele celor care protestau. Poliţiştii au fost agresaţi verbal de protestatari. Întrucât lucrările fuseseră temporar amânate, niciun frate şi niciun muncitor de la firma de construcţii nu se afla pe şantier în acea zi. După câtva timp, opoziţia s-a diminuat, iar fraţii noştri s-au străduit să rezolve problema pe cale amiabilă.
Gardul şantierului a fost dărâmat de trei ori de protestatari, însă după o lună lucrările de construcţie au început şi au continuat fără alte piedici. În final, situaţia creată a fost în favoarea fraţilor din Slovenia, întrucât a atras atenţia mass-mediei. Despre acest subiect s-a vorbit de peste 150 de ori la televizor, la radio şi în ziare. Construcţia a fost încheiată după aproximativ 11 luni, iar în august 2005 familia Betel s-a mutat în noua clădire.
De atunci, relaţiile dintre fraţi şi vecinii lor s-au schimbat radical. Mulţi vecini au vizitat clădirile filialei. Unul dintre foştii împotrivitori s-a arătat interesat de proiectul de construcţie şi a vrut să afle mai multe lucruri despre noi şi despre activitatea ce urma să se desfăşoare la filială. Când a vizitat Betelul, a fost impresionat de curăţenia din clădire, precum şi de primirea călduroasă pe care i-au făcut-o fraţii. Iată ce a spus el: „Vecinii mă întreabă dacă nu cumva am trecut de partea voastră. Eu le răspund că, deşi înainte am fost împotriva voastră, acum mi-am schimbat complet părerea pentru că voi, Martorii lui Iehova, sunteţi oameni buni“.
Mulţi îşi amintesc cu plăcere data de 12 august 2006, când Theodore Jaracz din Corpul de Guvernare a ţinut cuvântarea de dedicare a noului Betel în faţa unui auditoriu alcătuit din 144 de persoane ce proveneau din 20 de ţări. Apoi, la o întrunire specială ţinută în Ljubljana, fratele Jaracz li s-a adresat celor 3 097 de persoane care veniseră din Slovenia, din Croaţia, precum şi din Bosnia şi Herţegovina.
UN VIITOR LUMINOS
Martorii lui Iehova din Slovenia au încredere deplină că Tatăl lor ceresc va continua să-i îndrume şi să-i binecuvânteze. La congresul de district din 2004, ei au primit cu bucurie lansarea Scripturilor greceşti creştine — Traducerii lumii noi în slovenă. Datorită ajutorului pe care îl primesc de la noua filială, aceşti fraţi, dintre care mulţi slujesc ca pionieri zeloşi, sunt hotărâţi să ducă la îndeplinire porunca de a predica şi de a face discipoli (Mat. 28:19, 20).
Deşi Slovenia este o ţară predominant romano-catolică, sub regimul comunist mulţi oameni au devenit atei. În plus, unii sunt împovăraţi de îngrijorările vieţii, iar alţii sunt prinşi în capcana materialismului. Unele persoane sunt interesate mai degrabă de sport şi de distracţii. Totuşi există şi oameni sinceri, care sunt atraşi de promisiunile lui Dumnezeu consemnate în Biblie.
Lucrarea din Slovenia este în plin progres. În august 2008 a fost înregistrat un număr record de 1 935 de vestitori, dintre care aproximativ 25 la sută slujeau într-o formă a serviciului de pionier. În prezent, fraţii sloveni depun mărturie în teritorii de limbă albaneză, chineză, croată, engleză şi sârbă, precum şi în limbajul semnelor sloven. Spre deosebire de începuturile modeste ale activităţii teocratice din Slovenia, când vestea bună era predicată doar de doi frizeri, în prezent un mare grup multinaţional de vestitori îi caută cu zel pe cei merituoşi care doresc să-i slujească adevăratului Dumnezeu, Iehova (Mat. 10:11).
Oamenii care trăiesc în regiunea din Balcani numită cândva Iugoslavia s-au aflat deseori în mijlocul conflictelor şi au suferit mult de-a lungul timpului. Totuşi, în acest climat de intoleranţă religioasă şi ură etnică, iubirea pe care o manifestă slujitorii lui Iehova i-a identificat ca adevăraţi discipoli ai lui Cristos şi a înălţat închinarea adusă lui Iehova mai presus de orice ar putea oferi această lume. Această iubire, ce reflectă iubirea lui Dumnezeu, îi atrage pe tot mai mulţi oameni la închinarea curată şi îi ajută pe fraţii noştri să-i slujească în unitate lui Iehova (Is. 2:2–4; Ioan 13:35).
[Note de subsol]
a Ustaşii erau revoluţionari fascişti care luptau pentru independenţa Croaţiei. Această mişcare, cunoscută pentru brutalitatea ei, era susţinută de Biserica Catolică. Cetnicii erau luptători de gherilă sârbi din cel de-al Doilea Război Mondial.
b Din cauza climatului politic, în titlul congresului a fost introdus cuvântul „divine“, pentru a sublinia ce fel de libertate doreau fraţii.
c Vezi articolul „Ajutându-i pe cei care ne sunt înrudiţi în credinţă din Bosnia“, apărut în Turnul de veghe din 1 noiembrie 1994, paginile 23–27.
[Text generic pe pagina 165]
„În timp ce prejudecăţile religioase şi naţionalismul făceau ravagii, fraţii iugoslavi erau uniţi“
[Text generic pe pagina 173]
„Sunt aici ca să-i fac pe plac vreunui om? Nu! Depinde oare felul în care îmi trăiesc viaţa de ceea ce gândesc, spun sau fac alţii? Nu!“
[Chenarul de la pagina 144]
Fosta Iugoslavie, o ţară a contrastelor
Dacă întrebaţi mai multe persoane ce diferenţe culturale existau în fosta Iugoslavie, în mod sigur veţi primi diverse răspunsuri. Însă toţi vă vor spune că în această zonă erau şapte grupuri etnice cu religii, limbi şi chiar alfabete diferite. Ceea ce le diferenţia în primul rând era religia. Cu peste 1 000 de ani în urmă, creştinătatea s-a împărţit în Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă. Linia imaginară ce desparte aceste două Biserici trece chiar prin centrul fostei Iugoslavii. Populaţia Croaţiei şi a Sloveniei este predominant romano-catolică, pe când cea a Serbiei şi a Macedoniei este preponderent ortodoxă. În Bosnia însă există trei religii: musulmană, catolică şi ortodoxă.
Asemenea religiei, şi limba a fost un factor de divizare a populaţiei. În toate ţările fostei Iugoslavii, excepţie făcând Kosovo, se vorbesc limbi slave. Deşi fiecare ţară are propria limbă, folosirea unui fond comun de cuvinte înlesneşte comunicarea dintre sârbi, croaţi, bosniaci şi muntenegreni. Totuşi, lucrurile nu stau la fel în Kosovo, Macedonia şi Slovenia. Eforturile depuse la sfârşitul secolului al XIX-lea de a contopi limbile asemănătoare vorbite aici au eşuat odată cu dezmembrarea Iugoslaviei în 1991. În ultimul deceniu, ţările fostei Iugoslavii au încercat să-şi redobândească identitatea etnică folosind doar anumite cuvinte.
[Chenarul/Fotografia de la pagina 148]
Un ceasornicar răspândeşte adevărul în Slavonia
În anii ’30, Antun Abramović, din Croaţia, mergea din sat în sat şi repara ceasuri. La un han a găsit o broşură de-a noastră. După ce a citit-o, şi-a dat seama că găsise adevărul. Profund mişcat, Antun a scris la filială, cerând mai multă literatură. După puţin timp a devenit un slujitor al lui Iehova. Apoi, în timp ce mergea prin sate ca să le repare oamenilor ceasurile, depunea mărturie. Meseria lui era un bun paravan pentru lucrarea de predicare, interzisă în acele timpuri. În satul Privlaka, Antun a întâlnit câţiva oameni care au acceptat cu bucurie adevărul. După un timp, acolo s-a format o congregaţie mică. Din acel loc, adevărul s-a răspândit până în Vinkovci şi în împrejurimi.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fratele Abramović s-a numărat printre cei care au tipărit literatură în secret pentru fraţii din Iugoslavia. Datorită zelului său, el a fost unul dintre cei 14 fraţi care în 1947 au fost condamnaţi la mulţi ani de închisoare. După eliberare a fost numit supraveghetor itinerant. El i-a slujit lui Iehova cu mult zel întreaga sa viaţă.
[Chenarul/Fotografia de la pagina 151]
Un dirijor devine pionier
Cu mulţi ani în urmă, Alfred Tuček, dirijorul Orchestrei Gărzii Regale dintr-un oraş aflat în prezent în Bosnia şi Herţegovina, a primit literatură biblică de la un coleg pe nume Fritz Gröger. După cât se pare, pe la sfârşitul anilor ’20, Alfred a luat legătura cu Societatea „Farul Studenţilor în Biblie“, din Maribor, făcându-şi cunoscută intenţia de a deveni pionier regular. După un timp, el a devenit unul dintre primii pionieri din Iugoslavia. Deşi avea un salariu bun, iubirea lui pentru Iehova l-a determinat să renunţe la acel loc de muncă şi ‘să nu privească la lucrurile din urmă’ (Luca 9:62). La începutul anilor ’30, el a călătorit împreună cu pionierii din Germania pentru a prezenta „Foto-Drama Creaţiunii“. De asemenea, a contribuit la întocmirea fişelor cu teritorii, necesare organizării lucrării de predicare din Iugoslavia. În 1934 s-a căsătorit cu Frida, o pionieră din Germania. Prima lor repartiţie a fost la Sarajevo (Bosnia). Mai târziu au predicat în diferite locuri din Macedonia, Muntenegru, Croaţia şi Serbia. La început călătoreau aproape numai cu bicicleta, iar, mai târziu, cu motoreta. Deşi pe atunci oamenii nu acceptau imediat vestea bună, iar lucrarea de predicare fusese interzisă, ei au înţeles cât de important era să ajungă la cât mai mulţi oameni.
[Chenarul/Fotografiile de la paginile 155, 156]
Fidel în pofida bolii
Martin Poetzinger a slujit în câteva ţări din Europa Centrală, după care a fost repartizat să supravegheze activitatea unui grup de pionieri din Iugoslavia. În această perioadă, Martin a cunoscut-o pe Gertrud Mende, o pionieră zeloasă din Germania cu care s-a căsătorit mai târziu. În ce priveşte îngrijirea sănătăţii, pionierii trebuiau să se bizuie în totalitate pe Iehova. Deşi pe atunci nu existau asigurări medicale, au primit întotdeauna ajutorul necesar. În situaţiile critice, Iehova s-a folosit de cei dispuşi să-i ajute. De exemplu, când fratele Poetzinger s-a îmbolnăvit grav în timpul şederii sale în Zagreb, sora Mende i-a oferit îngrijire.
Iată ce îşi aminteşte Gertrud: „Pe la mijlocul anilor ’30, eu şi Martin urma să mergem la Sarajevo, unde fuseserăm repartizaţi. Dar lucrurile n-au decurs aşa cum ne aşteptam. Într-o seară, Martin nu s-a simţit bine, iar noaptea temperatura i-a crescut la aproape 40°C. A doua zi dimineaţă, când m-am dus acasă la Martin ca să văd cum se simte, doamna la care stătea în gazdă mi-a spus că o îngrijora starea sănătăţii lui. Amândouă am încercat să-l tratăm, aşa că i-am dat vin fiert amestecat cu mult zahăr, un remediu local, dar starea lui nu s-a îmbunătăţit. Atunci am luat cartea de telefoane şi am sunat la mai mulţi medici, dar niciunul n-a fost dispus să vină imediat. Fiecare găsea tot felul de scuze.
La sugestia gazdei am sunat la spital şi am vorbit cu directorul spitalului, dr. Thaler. I-am explicat că Martin zăcea în pat cu febră mare. Medicul s-a arătat foarte prietenos şi a trimis o ambulanţă. Când Martin a fost urcat în ambulanţă, doamna mi-a spus: «N-ai să-l mai vezi niciodată».
La această situaţie stresantă se adăuga problema banilor. Singurii bani pe care îi aveam noi, pionierii, erau cei proveniţi din donaţiile pentru literatură. Abia dacă ne ajungeau ca să supravieţuim. Nu ştiam cât de mari vor fi cheltuielile pentru îngrijirea medicală şi cum vom face rost de bani. Dr. Thaler l-a examinat pe Martin şi a spus că are pleurezie, că trebuie să fie operat şi că avea să se refacă după mai mult timp.
Se pare că doctorul şi-a dat seama că aveam o situaţie materială precară, deoarece a spus: «Vreau să-i ajut pe oamenii credincioşi ca voi». El nu i-a cerut lui Martin bani pentru operaţie. Cu ajutorul lui Iehova am reuşit să trecem peste acea situaţie dificilă. Din cauză că Martin s-a îmbolnăvit, n-am mai putut merge la Sarajevo, ci a trebuit să ne întoarcem în Germania“.
[Legenda fotografiei]
Martin Poetzinger în Germania, în 1931
[Chenarul/Fotografia de la paginile 161, 162]
Ziua mergeam la serviciu, iar noaptea tipăream literatură
LINA BABIĆ
ANUL NAŞTERII 1925
ANUL BOTEZULUI 1946
DATE PERSONALE Slujeşte la Betel din 1953, când lucrarea a fost legalizată. A ajutat la tipărirea şi expedierea literaturii. În prezent slujeşte cu fidelitate la Betelul din Zagreb.
DUPĂ ce fraţii au fost eliberaţi din închisoare, s-au făcut imediat pregătiri pentru tipărirea revistelor. Erau însă puţini fraţi şi multă muncă de făcut. Prin urmare, mi-am oferit ajutorul, deşi aveam un loc de muncă. Astfel, ziua mergeam la serviciu, iar noaptea tipăream literatură până târziu.
Pe atunci, în oraş nu exista o filială. De aceea, un cuplu în vârstă, soţii Petar şi Jelena Jelić, şi-au pus la dispoziţie garsoniera pentru multiplicarea literaturii la şapirograf. Camera avea doar patru metri şi jumătate lungime şi tot cam atâta lăţime. Pe pat era o ramă de lemn acoperită cu o pânză, unde erau puse teancurile de hârtie tipărită. Pe masă era aşezat şapirograful manual. Tipăream în jur de 800 de pagini pe oră, o cantitate nu prea mare în comparaţie cu cea obţinută cu presele de tipărit moderne. Eram însă mulţumiţi că puteam tipări toată literatura necesară, deşi acest lucru presupunea multă răbdare şi un volum mare de muncă.
Eram profund mişcată văzându-i pe soţii Jelić cum aşteaptă răbdători să terminăm lucrul şi să mutăm de pe pat teancurile de hârtie tipărită. Abia după aceea puteau şi ei să se culce. Dar niciodată nu s-au plâns. Dimpotrivă, erau foarte fericiţi. În ochi li se citea bucuria că puteau sprijini în felul acesta lucrarea Regatului. Jelena şi alte surori în vârstă ajutau uneori la adunatul, cusutul şi împăturirea paginilor. Ajutorul lor era foarte preţios.
În 1958 a fost achiziţionat un şapirograf electric, astfel că tipărirea se făcea mai uşor. Dacă în 1931 se multiplicau numai 20 de reviste, la începutul anilor ’60 se produceau 2 400 de exemplare în trei limbi: croată, sârbă (în alfabetul chirilic) şi slovenă. Deşi nu puteam produce cărţi, tipăream multe broşuri. În 1966 s-a tipărit cea mai mare cantitate de literatură. Cartea Lucruri în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă a fost tipărită la o tipografie locală ca set de 12 broşuri. Pentru a se obţine 50 000 de cărţi în cele trei limbi, s-au tipărit 600 000 de broşuri.
În prezent, eu slujesc la Betelul din Zagreb. Mă gândesc cu plăcere la anii petrecuţi în serviciul lui Iehova şi simt o mare bucurie când văd cum Iehova binecuvântează lucrarea în toate ţările fostei Iugoslavii.
[Chenarul/Fotografia de la paginile 176, 177]
„Mâine, situaţia se poate schimba radical“
IVICA ZEMLJAN
ANUL NAŞTERII 1948
ANUL BOTEZULUI 1961
DATE PERSONALE A fost închis de cinci ori pentru că şi-a păstrat neutralitatea. Mai târziu a slujit ca supraveghetor de circumscripţie în weekend. În prezent slujeşte ca bătrân într-o congregaţie din Zagreb.
PĂRINŢII mei erau la adevăr, iar în casă vorbeam mult despre lucruri spirituale. Când am fost chemat la încorporare, m-am prezentat şi am spus că voiam să dau o declaraţie. Mi-am explicat poziţia de neutralitate, dar mi s-a intentat proces şi am fost condamnat la 9 luni de închisoare. După ce am fost eliberat, am primit alt ordin de încorporare. Mi s-a intentat proces din nou şi am fost condamnat la 1 an de închisoare. După eliberare am primit al treilea ordin de încorporare şi am fost trimis din nou în judecată. De data aceasta am fost condamnat la 1 an şi 3 luni de închisoare. A patra oară am fost condamnat la 1 an şi 8 luni, iar a cincea oară la 2 ani; în total, am stat peste 6 ani în închisoare. Toate acestea s-au întâmplat între 1966 şi 1980.
De două ori am fost trimis pe insula Goli Otok, în Marea Adriatică. Întreaga insulă era o închisoare pentru deţinuţii politici. Am avut parte de acelaşi tratament ca ei. Sarcina noastră era să „umplem marea“, adică să cărăm pietre într-o cutie de lemn de pe un ţărm al insulei pe celălalt şi să le aruncăm în mare. Fiecare cutie cântărea peste 100 de kilograme. Întreaga zi căram la nesfârşit şi fără niciun rost cutii pline cu pietre.
A doua oară când am fost trimis la Goli Otok, se instituise o nouă regulă: deţinuţii trebuiau să stea prima lună la izolare. Era îngrozitor să stai tot timpul închis în celulă şi să fii complet singur! În acea perioadă m-am rugat mai mult ca oricând. Nu aveam nici Biblie, nici publicaţii biblice. Izolarea a fost pentru mine o experienţă cumplit de grea. Singura încurajare pe care am primit-o a fost o scrisoare de la părinţi. Totuşi, în acele momente am înţeles cât de adevărate sunt cuvintele apostolului Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Cor. 12:10). Cât de fericit şi de îmbărbătat m-am simţit când am fost eliberat şi am găsit un loc de muncă!
Într-o altă închisoare mi s-a cerut să merg la psiholog, un bărbat foarte răutăcios, care m-a insultat. Psihologul a ţipat la mine, spunându-mi, printre altele, că nu eram întreg la minte. Nu mi s-a dat voie să spun nimic în apărarea mea. A doua zi, acelaşi psiholog m-a chemat şi mi-a spus pe alt ton: „M-am gândit şi cred că această închisoare nu este locul potrivit pentru tine. O să-ţi caut de lucru în afara închisorii“. Spre surprinderea mea, chiar a făcut aceasta. Nu ştiu ce l-a determinat să se răzgândească. Am învăţat însă că niciodată nu trebuie să ne fie teamă sau să credem că nu există cale de ieşire. Mâine, situaţia se poate schimba radical. Îi sunt recunoscător lui Iehova pentru toate experienţele de viaţă care m-au apropiat mai mult de el.
[Chenarul/Fotografia de la pagina 179]
‘Au voie oamenii să vorbească despre fotbal?’
HENRIK KOVAČIĆ
ANUL NAŞTERII 1944
ANUL BOTEZULUI 1962
DATE PERSONALE În 1973 a slujit ca supraveghetor itinerant în weekend, iar din 1974 până în 1976, ca supraveghetor itinerant cu timp integral. În prezent este membru al Comitetului Filialei din Croaţia.
NICIODATĂ nu ştiam dacă ne vom mai întoarce acasă din lucrarea de predicare, pentru că eram deseori arestaţi şi interogaţi de miliţie. Aproape toţi oamenii aveau prejudecăţi faţă de noi.
Odată, în timp ce eu şi un alt frate ne aflam la miliţie, ni s-a spus că aveam voie să vorbim despre Dumnezeu numai în locurile ce puteau fi folosite în acest scop, nu pe stradă sau din casă în casă. Asemenea lui Neemia, am spus în gând o scurtă rugăciune pentru a găsi cuvintele potrivite. Apoi l-am întrebat pe anchetator: „Au voie oamenii de aici să vorbească despre fotbal numai pe stadion sau în orice alt loc?“. Anchetatorul a răspuns că oamenii pot vorbi despre fotbal oriunde. Atunci i-am spus: „Deci şi despre Dumnezeu se poate vorbi oriunde, nu numai în biserică sau într-un lăcaş de cult“. Deşi am fost interogaţi cinci ore, în cele din urmă ni s-a dat voie să plecăm.
Când privim în urmă la cei 40 de ani de lucrare, eu şi Ana, soţia mea, putem spune că n-am schimba aceşti ani cu absolut nimic. Am avut privilegiul să ajutăm împreună aproape 70 de persoane să înveţe adevărul. Orice sarcină pe care ne-o încredinţează Iehova ne îmbogăţeşte viaţa.
[Chenarul/Fotografia de la paginile 195, 196]
Am promis că ne vom întoarce
HALIM CURI
ANUL NAŞTERII 1968
ANUL BOTEZULUI 1988
DATE PERSONALE A ajutat la organizarea acţiunilor de distribuire a ajutoarelor umanitare în Sarajevo. În prezent slujeşte ca bătrân, ca membru al unui Comitet de Asistenţă Sanitară şi ca reprezentant juridic al Martorilor lui Iehova din Bosnia şi Herţegovina.
ÎN 1992, oraşul Sarajevo a fost asediat. Pentru că în oraş nu puteau intra camioane cu literatură, studiam revistele mai vechi. Fraţii copiau articolele de studiu la o maşină de scris. Deşi eram doar 52 de vestitori, asistenţa la întruniri era de peste 200 de persoane, iar numărul studiilor biblice era de aproximativ 240.
În noiembrie 1993, când războiul era în toi, s-a născut fiica noastră Arijana. Pe atunci nu era deloc uşor să creşti un copil. Săptămâni la rând nu aveam nici apă, nici curent electric, iar mobila ne-o foloseam ca lemn de foc. Drumul până la întruniri era plin de pericole. Lunetiştii împuşcau oameni la întâmplare, aşa că treceam unele străzi şi baricade alergând cât puteam de repede.
Într-o zi liniştită, eu, soţia mea, copilaşul nostru şi fratele Dražen Radišić ne întorceam acasă de la întrunire, când, pe neaşteptate, s-au auzit rafale de mitralieră. Ne-am aruncat la pământ, dar un glonţ m-a nimerit în stomac. Durerea era sfâşietoare. Mulţi oameni au văzut de la fereastră ce se întâmplase, iar nişte tineri curajoşi au ieşit în stradă ca să ne ducă la adăpost. Am fost transportat la spital, iar medicul care s-a ocupat de mine a vrut imediat să-mi facă o transfuzie de sânge. I-am explicat că din motive de conştiinţă nu acceptam sânge. S-au făcut presiuni asupra mea ca să mă răzgândesc, dar am rămas ferm pe poziţie şi gata să suport consecinţele. Am fost totuşi supus unei intervenţii chirurgicale, care a durat două ore şi jumătate. Deşi nu mi s-a administrat sânge, operaţia a reuşit.
Apoi, pentru a mă reface, nu trebuia să fac niciun efort, ceea ce era imposibil din cauza războiului. De aceea am decis să mergem pentru o perioadă la mama şi la rudele mele, care locuiau în Austria. Singura modalitate de a părăsi oraşul Sarajevo era printr-un tunel care trecea pe sub aeroport. Tunelul avea aproape un kilometru lungime şi cu puţin peste un metru înălţime. Soţia mea ducea copilaşul, iau eu am încercat să car bagajele. Dar, pentru că eram foarte slăbit din cauza operaţiei, ea a trebuit să mă ajute şi pe mine.
N-avem cuvinte să descriem bucuria pe care ne-a adus-o şederea în Austria! Când am plecat din Sarajevo le-am promis fraţilor şi lui Iehova că ne vom întoarce. După o vreme, deşi îmi era foarte greu să mă despart de rude, îndeosebi de mama, am considerat că sosise timpul să ne întoarcem în Sarajevo. Prin urmare, le-am explicat rudelor că îi promisesem lui Dumnezeu că ne vom întoarce acasă dacă ne va ajuta să plecăm din oraş pentru a mă reface după operaţie. N-aş fi putut să-i spun acum lui Iehova: „Îţi mulţumim că ne-ai ajutat să ajungem aici; ne place şi vrem să rămânem în acest loc“. În plus, fraţii din Sarajevo aveau nevoie de noi. În toată această perioadă, soţia mea, Amra, mi-a fost mereu alături.
Aşadar, în decembrie 1994 am ajuns la tunelul din Sarajevo; de data aceasta, pentru a intra în oraş. Când ne vedeau, oamenii ne întrebau: „Ce faceţi? Toată lumea vrea să plece, iar voi vă întoarceţi în oraşul ăsta asediat?“. Nu am cuvinte să descriu cât de emoţionantă a fost reîntâlnirea cu fraţii noştri la Sala Regatului! N-am regretat niciodată că ne-am întors!
[Chenarul de la pagina 210]
Insulele Croaţiei
De-a lungul coastei Croaţiei, ce se întinde pe o distanţă de 1 778 de kilometri, sunt presărate peste 1 000 de insule, dintre care aproximativ 50 sunt locuite. Insulele variază în mărime de la 1 km2 până la 400 km2.
Locuitorii insulelor sunt în principal pescari, grădinari, cultivatori de măslini şi viticultori. Parcul Naţional Kornati, un arhipelag alcătuit din 140 de insule şi recife, este un cadru mirific pentru scufundări. Localnicii de pe insulele Krapanj şi Zlarin culeg corali şi bureţi de mare. Insula Hvar este producătoare de lavandă, miere şi ulei de rozmarin. Locuitorii insulei aride Pag pregătesc un sortiment de brânză de oaie foarte apreciat. Oile de aici sunt rezistente şi se hrănesc cu plante aromatice şi cu iarbă sărată.
Martorii lui Iehova depun multe eforturi pentru a ajunge la toţi locuitorii acestor insule. Unii fraţi nu trebuie decât să traverseze un pod ca să ajungă pe unele insule, în timp ce alţii trebuie să folosească bacul. Martorii de aici organizează deseori campanii speciale de predicare, rămânând două zile pe câte o insulă. Comunicarea cu localnicii este dificilă, întrucât aceştia vorbesc un dialect distinct, pe care ceilalţi croaţi îl înţeleg cu dificultate.
Din fericire, oamenii care trăiesc pe aceste insule răspund favorabil la vestea bună. Pe insula Korčula este o congregaţie de 52 de vestitori. Întrucât congregaţia se află într-o zonă izolată, vorbitorii care vin să ţină cuvântări publice întâmpină unele greutăţi până ajung aici. Dar eforturile lor îi ajută pe membrii congregaţiei să rămână alături de fraternitatea creştină mondială (1 Pet. 5:9).
[Chenarul/Fotografia de la pagina 224]
‘M-am dus la închisoare cu 11 zile mai devreme’
PAVLINA BOGOEVSKA
ANUL NAŞTERII 1938
ANUL BOTEZULUI 1972
DATE PERSONALE A început să facă pionierat în 1975, iar în 1977 a devenit prima pionieră specială din Macedonia. A ajutat 80 de persoane să cunoască adevărul.
DE MULTE ori când mergeam în predicare, oamenii anunţau miliţia. Eram dusă la secţie şi interogată, uneori ore întregi. Am fost amendată de nenumărate ori. La tribunal am fost acuzată pe nedrept că sunt duşman al statului şi că fac propagandă anticomunistă. O dată am fost condamnată la 20 de zile de închisoare, iar altă dată la 30 de zile.
Întrucât trebuia să-mi ispăşesc condamnarea la 20 de zile de închisoare în perioada în care era programat un congres de district, am rugat instanţa să-mi amâne executarea sentinţei, dar cererea mi-a fost respinsă. De aceea am decis să mă duc la închisoare cu 11 zile mai devreme. Cei din conducerea închisorii au rămas surprinşi când m-au văzut. Nu le venea să creadă că cineva se prezenta la închisoare mai devreme decât trebuia! Am avut astfel ocazia să le depun mărturie, iar ei mi-au promis că vor face tot posibilul să mă ajute. După 11 zile a venit un miliţian ca să verifice dacă mă prezentasem la închisoare. Spre marea lui uimire, gardienii l-au informat că eram deja acolo de 11 zile. În cele din urmă am reuşit să ajung la congres, deşi la început nu credeam că va fi posibil.
[Chenarul/Fotografia de la pagina 232]
‘Dădeau tot ce aveau mai bun’
ŠANDOR PALFI
ANUL NAŞTERII 1933
ANUL BOTEZULUI 1964
DATE PERSONALE Părinţii săi au aflat adevărul într-un lagăr înfiinţat de partizani imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. A slujit ca supraveghetor itinerant în weekend. În prezent este membru al Comitetului Ţării din Serbia.
ÎNTRUCÂT familia mea este de origine maghiară, am fost trimişi pentru o perioadă scurtă într-un lagăr înfiinţat de partizani, lucru care s-a dovedit în cele din urmă o binecuvântare. În lagăr, părinţii mei au aflat adevărul. Când eram adolescent nu mă interesa prea mult adevărul. Dar fratele Franz Brand, care a locuit la noi doi ani, a avut o influenţă benefică asupra mea. El m-a rugat să traduc o publicaţie din maghiară în sârbă. Am acceptat crezând că dădeam şi eu o mână de ajutor la traducerea literaturii. Însă mai târziu am aflat că nu era nevoie ca publicaţia respectivă să fie tradusă. Fratele voia de fapt să se asigure că o voi citi! Strategia lui a dat rezultate, iar mai târziu, în 1964, m-am botezat.
Una dintre cele mai mari bucurii a fost să slujesc ca supraveghetor itinerant. Nu mi-a fost mereu uşor, pentru că fraţii aveau puţine lucruri materiale. De multe ori dormeam în aceeaşi cameră cu familia care mă găzduia. Dar merita să fac sacrificii! Era minunat să vezi bucuria fraţilor, care aşteptau cu nerăbdare vizita mea. Se străduiau mereu să pună la dispoziţie tot ce aveau mai bun. Aveam toate motivele să le fiu recunoscător!
[Chenarul/Fotografia de la paginile 236, 237]
„Unde-i pot găsi pe oamenii aceştia?“
AGRON BASHOTA
ANUL NAŞTERII 1973
ANUL BOTEZULUI 2002
DATE PERSONALE A fost soldat în Armata de Eliberare din Kosovo. În prezent este pionier regular şi slujitor auxiliar.
CÂND am văzut toate atrocităţile războiului, printre care şi uciderea copiilor mici, mi-am zis că Dumnezeu nu există. Dacă ar exista, mă gândeam eu, n-ar permite atâta suferinţă. Credinţa mi-a fost şi mai zdruncinată când am văzut că unii conducători religioşi musulmani sprijineau războiul împotriva sârbilor. Eram musulman, dar la sfârşitul războiului devenisem ateu şi m-am înrolat în Armata de Eliberare din Kosovo. Deşi am petrecut puţin timp aici, am câştigat respectul celorlalţi şi mi s-au acordat multe privilegii. Am devenit violent şi mândru, pentru că tot ce spuneam se executa.
Din nefericire, aveam aceeaşi atitudine şi faţă de soţia mea, Merita. Credeam că trebuia să-mi execute mereu ordinele. Merita îi cunoscuse pe Martori în timpul războiului şi avea literatură de la ei. Într-o seară mi-a spus: „Citeşte aceste publicaţii care vorbesc despre Dumnezeu“. Atunci m-am înfuriat pentru că soţia mea îşi imagina că putea să mă înveţe pe mine despre Dumnezeu. Ca să evite o eventuală ceartă, s-a dus la culcare.
Când am rămas singur, am început să citesc broşura Ce pretinde Dumnezeu? Apoi am citit broşura Este timpul să arătăm o adevărată supunere faţă de Dumnezeu. Fiind musulman, am rămas surprins că în broşură se cita din Coran. Apoi am citit câteva reviste Turnul de veghe şi Treziţi-vă! Cu puţin înainte de miezul nopţii m-am dus în dormitor şi am trezit-o pe Merita. „De la cine ai publicaţiile astea?“, am întrebat-o. „Unde-i pot găsi pe oamenii aceştia?“
Eram impresionat de cele citite, dar soţia mea era destul de rezervată, întrucât îi era frică de ceea ce aş fi putut să fac. În noaptea aceea, soţia mea a sunat-o pe o Martoră şi s-a interesat când şi unde se ţineau întrunirile. A doua zi dimineaţă am mers la întrunire. Am fost mişcat de amabilitatea şi căldura fraţilor! Nu-mi imaginasem că existau astfel de oameni. Vedeam clar că erau altfel decât ceilalţi. În timpul întrunirii mi-a venit în minte o întrebare şi chiar am ridicat mâna pentru că nu mai aveam răbdare să aştept. Întrucât bătrânii nu ştiau de ce eram atât de nerăbdător, s-au îngrijorat puţin. Însă, după ce au aflat că doream de fapt să ştiu ce trebuia să fac pentru a deveni Martor al lui Iehova, toţi s-au liniştit!
Am început să studiez chiar în ziua aceea. Nu era uşor să fac schimbările pe care mi le propusesem. Pentru că voiam să mă las de fumat, m-am gândit că trebuia să renunţ la anturajul nepotrivit. Rugăciunile şi participarea la întruniri m-au ajutat să renunţ la modul meu de viaţă şi să îmbrac noua personalitate. Datorită adevărului, eu şi familia mea avem acum o nouă viaţă. Împreună cu soţia mea slujesc ca pionier regular, iar în 2006 am fost numit slujitor auxiliar. Acum îi pot ajuta şi pe alţii să înţeleagă de ce există suferinţă şi cum va rezolva Iehova în curând toate problemele.
[Chenarul/Fotografia de la paginile 249, 250]
„Păreau că sunt orbiţi de Iehova!“
JANEZ NOVAK
ANUL NAŞTERII 1964
ANUL BOTEZULUI 1983
DATE PERSONALE A stat trei ani în închisoare pentru credinţa sa. În prezent este membru al Comitetului Filialei din Slovenia.
ÎN DECEMBRIE 1984, autorităţile militare mi-au trimis în mod repetat ordine de încorporare. Odată, împreună cu acest ordin am găsit în uşă şi avertismentul că miliţia militară va veni să mă ia cu forţa. Am decis atunci să mă prezint la unitatea militară şi să-mi fac cunoscută poziţia. Însă fără niciun rezultat, pentru că autorităţile erau hotărâte să facă orice ca să mă înrolez în armată. M-au ras pe cap, mi-au luat hainele de civil şi mi-au dat o uniformă de soldat. Când am refuzat uniforma, m-au îmbrăcat forţat cu ea, apoi mi-au pus un stilou în mână şi au încercat să mă forţeze să semnez că eram de acord cu înrolarea în armată. Bineînţeles, am refuzat şi de data aceasta.
Am refuzat şi să iau parte la alte activităţi, cum ar fi instrucţia de dimineaţă şi salutul drapelului. Patru soldaţi m-au scos în curte şi mi-au ordonat să fac exerciţiile, însă eu am refuzat să ridic mâinile. Atunci au încercat să-mi ridice mâinile cu forţa, până când şi-au dat seama cât de penibilă era situaţia. Au îndreptat arma spre mine şi m-au ameninţat că mă omoară. Altă dată au încercat să mă ademenească oferindu-mi cafea şi prăjituri.
Dârzenia mea i-a făcut pe unii să strige la mine. Alţii s-au enervat când am refuzat să scuip fotografia mareşalului Tito, pe care mi-au pus-o în faţă. După câteva zile m-au pus să car arme, dar n-am acceptat nici acest lucru. Refuzul meu a fost luat drept infracţiune militară şi am fost închis o lună. Apoi am stat câteva săptămâni într-o închisoare din Zagreb (Croaţia), în aşteptarea sentinţei. Toată noaptea ardea un bec roşu în celulă şi mi se dădea voie să merg la toaletă numai dacă gardianul era bine dispus.
În cele din urmă am fost condamnat la trei ani de închisoare pe insula Goli Otok, din Marea Adriatică, unde erau trimişi cei mai periculoşi infractori. Închisoarea era renumită pentru violenţa dintre deţinuţi. Am fost dus cu mâinile în cătuşe pentru că refuzasem să lupt. La Goli Otok am întâlnit patru Martori, închişi din acelaşi motiv.
Deşi nu ni se dăduse voie să aducem o Biblie sau literatură biblică, în închisoare era deja o Biblie. Rudele îmi trimiteau Turnul de veghe într-o cutie cu fund dublu. Gardienii n-au găsit niciodată literatura noastră şi nici n-au aflat că ţineam întruniri. Uneori, gardienii intrau prin surprindere şi nu apucam să ascundem literatura, dar ei n-o vedeau, deşi era chiar sub ochii lor. Păreau că sunt orbiţi de Iehova!
După un an am fost mutat în Slovenia, unde mi-am ispăşit întreaga pedeapsă. Când încă eram în închisoare, m-am căsătorit cu Rahela, o soră de credinţă. După ce am fost eliberat am început pionieratul împreună cu soţia mea, iar din 1993 slujim la Betelul din Slovenia.
[Tabelul/Graficul de la paginile 244, 245]
EVENIMENTE IMPORTANTE — Ţările fostei Iugoslavii
Anii ’20 În Maribor (Slovenia), un mic grup de persoane se întruneşte pentru a purta discuţii biblice.
Anii ’30 Câţiva pionieri germani sunt trimişi în Iugoslavia.
1935 În Belgrad (Serbia) este înfiinţat un birou de filială.
1940
1941 În ţară pătrund trupele germane; încep aprige persecuţii.
1950
1953 Martorii lui Iehova sunt recunoscuţi legal; lucrarea din casă în casă este interzisă.
1960
1969 Pe acest stadion din Nürnberg (Germania) se ţine un congres internaţional.
1970
1990
1991 În Zagreb (Croaţia) se ţine primul congres internaţional. Sosesc primii misionari. În Slovenia se deschide un birou, aflat sub supravegherea Filialei din Austria. Izbucneşte războiul.
1993 Martorii lui Iehova din Macedonia sunt recunoscuţi legal.
1994 În Slovenia este înfiinţat un Comitet de Asistenţă Sanitară.
2000
2003 Martorii lui Iehova din Croaţia sunt recunoscuţi legal. Este dedicat noul Betel din Macedonia.
2004 Se lansează în slovenă Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi.
2006 Este dedicată noua filială din Slovenia. Se lansează în croată, sârbă şi macedoneană Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi. În Belgrad (Serbia) se formează un grup de limbă chineză.
2007 În Macedonia se ţine pentru prima dată cuvântarea specială pentru un auditoriu format din romi. Este lansată prima publicaţie în limba rromani.
2010
[Graficul]
(Vezi publicaţia)
Numărul total de vestitori.
Numărul total de pionieri.
14 000
10 500
7 000
3 500
1940 1950 1960 1970 1990 2000 2010
[Hărţile de la pagina 147]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
REPUBLICA CEHĂ
AUSTRIA
VIENA
SLOVACIA
BRATISLAVA
UNGARIA
BUDAPESTA
ROMÂNIA
BULGARIA
GRECIA
ALBANIA
TIRANA
MAREA IONICĂ
ITALIA
MAREA ADRIATICĂ
FOSTA IUGOSLAVIE
SLOVENIA
LJUBLJANA
Maribor
Kamnik
CROAŢIA
ZAGREB
SLAVONIA
Osijek
Vukovar
Vinkovci
Privlaka
Jasenovac
Šibenik
Split
COASTA DALMAŢIEI
Goli Otok
Pag
Kornat
Zlarin
Krapanj
Hvar
Korčula
BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA
SARAJEVO
Bihać
Banja Luka
Tuzla
Travnik
Zenica
Vareš
Mostar
SERBIA
BELGRAD
VOJVODINA
Bor
MUNTENEGRU
PODGORICA
Nikšić
Herceg Novi
Tara
Lacul Scutari
KOSOVO
Peć
Priština
MACEDONIA
SKOPJE
Tetovo
Kočani
Štip
Kičevo
Strumica
Resen
Notă: Într-un raport al Naţiunilor Unite se arată: „Kosovo şi-a declarat independenţa faţă de Serbia în februarie“ 2008. În încercarea de a soluţiona disputele referitoare la statutul politic al Kosovo, Adunarea Generală ONU a cerut „opinia consultativă a Curţii Internaţionale de Justiţie“.
[Fotografii pe toată pagina 142]
[Legenda fotografiei de la pagina 145]
Franz Brand
[Legenda fotografiilor de la pagina 146]
Rudolf Kalle şi una dintre maşinile lui de scris
[Legenda fotografiei de la pagina 149]
În predicare în Slovenia cu un camion închiriat
[Legenda fotografiei de la pagina 154]
Primii pionieri s-au confruntat cu multe dificultăţi
[Legenda fotografiei de la pagina 157]
Alfred şi Frida Tuček cu bicicletele
[Legenda fotografiei de la pagina 158]
Rudolf Kalle în faţa Betelului din Belgrad, Serbia
[Legenda fotografiilor de la pagina 168]
Franc Drozg şi o copie a scrisorii lui
[Legenda fotografiei de la pagina 180]
Dreapta: Grajdul care a fost transformat în Sală a Regatului, Ljubljana (Slovenia)
[Legenda fotografiei de la pagina 180]
Jos: Una dintre primele Săli ale Regatului din Zagreb (Croaţia)
[Legenda fotografiei de la pagina 182]
Stojan Bogatinov
[Legenda fotografiilor de la paginile 184, 185]
Fundal: Congresul Internaţional „Pace pe pământ“, ţinut în 1969 la Nürnberg (Germania); stânga: fraţi din Iugoslavia care mergeau la congres; dreapta: Nathan Knorr
[Legenda fotografiei de la pagina 188]
Ðuro Landić
[Legenda fotografiilor de la pagina 192]
Milton Henschel; botezul de la Congresul Internaţional „Iubitorii libertăţii divine“, ţinut în 1991 la Zagreb (Croaţia)
[Legenda fotografiei de la pagina 197]
Ljiljana şi fiicele ei
[Legenda fotografiilor de la pagina 199]
Ajutoare umanitare aduse din Austria cu camionul
[Legenda fotografiei de la pagina 200]
Familia Ðorem, 1991
[Legenda fotografiei de la pagina 204]
Botez într-un butoi pentru peşte; Zenica, 1994
[Legenda fotografiilor de la pagina 209]
Ajutoarele umanitare erau depozitate în Zagreb (Croaţia)
[Legenda fotografiei de la pagina 215]
Elke şi Heinz Polach
[Legenda fotografiilor de la pagina 216]
Comitetul Filialei din Croaţia şi clădirea filialei
[Legenda fotografiei de la pagina 228]
Distribuire de ajutoare umanitare în Bosnia
[Legenda fotografiilor de la pagina 233]
Comitetul Ţării din Serbia şi Betelul din Belgrad
[Legenda fotografiei de la pagina 235]
Saliu Abazi
[Legenda fotografiilor de la pagina 243]
Predicând în Podgorica; Sala Regatului din Podgorica
[Legenda fotografiei de la pagina 247]
Piran, un oraş vechi din Slovenia
[Legenda fotografiei de la pagina 251]
Prima filială din Ljubljana (Slovenia), 2002
[Legenda fotografiei de la pagina 253]
Filiala din Kamnik (Slovenia), 2006
[Legenda fotografiei de la pagina 254]
Comitetul Filialei din Slovenia