-
Dumnezeu şi CezarulTurnul de veghe – 1996 | 1 mai
-
-
Dumnezeu şi Cezarul
„Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.“ — LUCA 20:25.
1. a) Ce poziţie înaltă deţine Iehova? b) Ce lucru pe care nicidecum nu-l putem da Cezarului i-l datorăm lui Iehova?
CÂND Isus Cristos a dat această instrucţiune, în mintea sa nu exista nici o îndoială cu privire la faptul că cerinţele lui Dumnezeu pentru slujitorii Săi aveau prioritate faţă de orice lucru pe care li-l putea cere Cezarul, sau Statul. Isus cunoştea mai bine ca oricare altul adevărul rugăciunii pe care psalmistul i-a adresat-o lui Iehova: „Împărăţia Ta este o împărăţie veşnică şi stăpânirea [suveranitatea]a Ta este în toate generaţiile“ (Psalmul 145:13). Când Diavolul i-a oferit autoritate peste toate regatele pământului locuit, Isus a răspuns: „Este scris: «Să te închini DOMNULUI Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5–8). Închinarea nu putea fi nicidecum dată „Cezarului“, indiferent că Cezarul era împăratul roman, vreun alt domnitor uman sau Statul însuşi.
2. a) Care este poziţia lui Satan faţă de această lume? b) Cu a cui permisiune ocupă Satan poziţia sa?
2 Isus nu a contestat faptul că regatele lumii îi aparţineau lui Satan. Mai târziu, el l-a numit pe Satan „stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 16:11). Spre sfârşitul secolului I e.n., apostolul Ioan a scris: „Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în Cel Rău“ (1 Ioan 5:19). Aceasta nu înseamnă că Iehova a renunţat la suveranitatea sa asupra pământului. Să ne amintim că atunci când i-a oferit lui Isus autoritate asupra regatelor politice, Satan a spus: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea . . . căci mie îmi este dată“ (Luca 4:6). Satan exercită autoritate asupra regatelor lumii numai cu permisiunea lui Dumnezeu.
3. a) Ce poziţie deţin guvernele naţiunilor înaintea lui Iehova? b) De ce putem spune că supunerea faţă de guvernele acestei lumi nu înseamnă că ne supunem lui Satan, dumnezeul acestei lumi?
3 În mod similar, Statul îşi exercită autoritatea numai pentru că Dumnezeu, Domnitorul suveran, îi permite s-o facă (Ioan 19:11). Astfel, se poate spune că autorităţile „care există sunt rânduite de Dumnezeu“. În raport cu autoritatea suverană absolută a lui Iehova, autoritatea acestora este incomparabil mai mică. Totuşi ele sunt „ministrul lui Dumnezeu“ (NW), „slujitorul lui Dumnezeu“ în sensul că furnizează serviciile necesare, menţin legea şi ordinea şi îi pedepsesc pe răufăcători (Romani 13:1, 4, 6). Astfel, creştinii trebuie să înţeleagă că, deşi Satan este domnitorul invizibil al acestei lumi, sau al acestui sistem, ei nu se supun acestuia când recunosc supunerea lor relativă faţă de Stat. Ei i se supun lui Dumnezeu. Şi în anul acesta, 1996, Statul politic face parte din ‘rânduiala lui Dumnezeu’, o rânduială temporară a cărei existenţă este permisă de Dumnezeu, şi el trebuie recunoscut ca atare de slujitorii pământeşti ai lui Iehova. — Romani 13:2.
Slujitorii lui Iehova din vechime şi Statul
4. De ce i-a permis Iehova lui Iosif să ocupe un loc proeminent în guvernul Egiptului?
4 În timpurile precreştine, Iehova le-a permis unora dintre slujitorii săi să ocupe poziţii proeminente în guvernele statelor. De exemplu, în secolul al XVIII-lea î.e.n., Iosif a devenit prim-ministru al Egiptului, al doilea în rang după faraonul aflat la conducere (Geneza 41:39–43). Evenimentele care au urmat au arătat clar că Iehova a dirijat lucrurile, astfel încât Iosif să poată sluji ca instrument pentru păstrarea vieţii ‘seminţei lui Avraam’, descendenţii săi, în vederea realizării scopurilor Sale. Ne amintim, desigur, că Iosif a fost vândut ca sclav în Egipt şi că el a trăit într-un timp când slujitorii lui Dumnezeu nu aveau nici Legea mozaică, nici „legea lui Hristos“. — Geneza 15:5–7; 50:19–21; Galateni 6:2.
5. De ce li s-a poruncit evreilor exilaţi să „caute pacea“ Babilonului?
5 Secole mai târziu, profetul fidel Ieremia a fost inspirat de Iehova să le spună evreilor exilaţi să se supună guvernatorilor în timpul exilului lor în Babilon şi chiar să se roage pentru pacea acelei cetăţi. În scrisoarea sa, el le-a spus: „Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor, Dumnezeul lui Israel, către toţi cei din captivitate . . . «Urmăriţi binele [căutaţi pacea, NW] cetăţii în care v-am dus captivi şi rugaţi-vă DOMNULUI pentru ea, pentru că în binele [pacea, NW] ei veţi avea şi voi bine [pace, NW]»“ (Ieremia 29:4, 7). Întotdeauna, poporul lui Iehova a avut motive „să caute pacea“ pentru ei înşişi şi pentru naţiunea în care trăiau ca să aibă libertatea de a i se închina lui Iehova. — 1 Petru 3:11.
6. În pofida poziţiilor lor guvernamentale înalte, în ce moduri au refuzat Daniel şi cei trei însoţitori ai săi să facă compromis cu privire la Legea lui Iehova?
6 În timpul exilului babilonian, Daniel şi alţi trei evrei fideli care erau captivi în sclavia babiloniană s-au supus instruirii guvernamentale şi au devenit funcţionari publici de rang înalt în Babilon (Daniel 1:3–7; 2:48, 49). Totuşi, chiar pe parcursul instruirii lor, ei au luat poziţie fermă în privinţa consumării unor alimente care i-ar fi putut duce la încălcarea Legii pe care le-o dăduse Dumnezeul lor, Iehova, prin Moise. Pentru aceasta, ei au fost binecuvântaţi (Daniel 1:8–17). Când regele Nebucadneţar a înălţat o imagine-simbol a Statului, cei trei însoţitori evrei ai lui Daniel se pare că au fost obligaţi să asiste la ceremonie împreună cu ceilalţi funcţionari guvernamentali. Cu toate acestea, ei au refuzat ‘să se arunce la pământ şi să se închine’ idolului naţional. Şi de această dată, Iehova a răsplătit integritatea lor (Daniel 3:1–6, 13–28). Tot la fel astăzi, Martorii lui Iehova respectă drapelul naţiunii în care trăiesc, dar nu fac nici un act de închinare înaintea lui. — Exodul 20:4, 5; 1 Ioan 5:21.
7. a) Ce atitudine excelentă a adoptat Daniel în pofida poziţiei sale înalte în ierarhia guvernamentală a Babilonului? b) Ce schimbări au avut loc în timpurile creştine?
7 După căderea dinastiei neo-babiloniene, sub noul regim medo-persan care a înlocuit-o în Babilon, Daniel a primit o funcţie guvernamentală înaltă (Daniel 5:30, 31; 6:1–3). Dar el nu a permis ca poziţia sa înaltă să-l ducă la compromis în ce priveşte integritatea sa. Când o lege a Statului i-a cerut să se închine regelui Darius şi nu lui Iehova, el a refuzat. Din acest motiv a fost aruncat la lei, dar Iehova l-a eliberat (Daniel 6:4–24). Desigur, aceasta s-a întâmplat în timpurile precreştine. Odată cu întemeierea congregaţiei creştine, slujitorii lui Dumnezeu sunt ‘supuşi lui Hristos’. Multe lucruri permise sub sistemul iudaic trebuiau privite altfel, în lumina în care Iehova trata acum cu poporul său. — 1 Corinteni 9:21; Matei 5:31, 32; 19:3–9.
Atitudinea lui Isus faţă de Stat
8. Ce întâmplare arată că Isus era hotărât să evite implicarea în politică?
8 Când a fost pe pământ, Isus Cristos a stabilit norme mai înalte pentru continuatorii săi şi a refuzat orice implicare în probleme politice sau militare. După ce Isus hrănise în mod miraculos câteva mii de oameni cu câteva pâini şi doi peştişori, evreii au vrut să-l ia şi să-l facă rege politic. Dar Isus i-a evitat, retrăgându-se repede în munţi (Ioan 6:5–15). Referitor la această întâmplare, lucrarea The New International Commentary on the New Testament (Noul comentariu internaţional cu privire la Noul Testament) spune: „Existau puternice aspiraţii naţionaliste printre evreii din acea perioadă şi, fără îndoială, mulţi dintre cei care au văzut miracolul s-au gândit că aici se afla un conducător cu acreditare divină, persoana ideală pentru a-i conduce împotriva romanilor. Aşa că s-au hotărât să-l facă rege“. Lucrarea adaugă că Isus „a respins cu hotărâre“ această ofertă de guvernare politică. Cristos nu a acordat sprijin nici unei insurecţii evreieşti împotriva dominaţiei romane. De fapt, el a profeţit care urma să fie rezultatul revoltei care avea să aibă loc după moartea sa — vaiuri de nedescris pentru locuitorii Ierusalimului şi distrugerea acelei cetăţi. — Luca 21:20–24.
9. a) Cum a descris Isus relaţia dintre Regatul său şi lume? b) Ce îndrumare le-a dat Isus continuatorilor săi cu privire la atitudinea faţă de guvernele lumii?
9 Cu puţin timp înaintea morţii sale, Isus i-a spus reprezentantului special al împăratului roman în Iudeea: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta . . . Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, împărăţia Mea nu este de aici“ (Ioan 18:36). Până când Regatul său va pune capăt domniei guvernelor politice, discipolii lui Cristos vor urma exemplul său. Ei se supun acestor autorităţi instituite, dar nu se amestecă în străduinţele lor politice (Daniel 2:44; Matei 4:8–10). Isus a furnizat principii directoare pentru discipolii săi, spunând: „Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“ (Matei 22:21). Mai devreme, în Predica sa de pe munte, Isus spusese: „Dacă te sileşte cineva [cu autoritate] să mergi cu el o milă, mergi cu el două“ (Matei 5:41). În cadrul acestei predici, Isus a ilustrat principiul satisfacerii de bunăvoie a cererilor legitime, fie că este vorba de relaţii umane, fie de cerinţe guvernamentale care sunt în armonie cu legea lui Dumnezeu. — Luca 6:27–31; Ioan 17:14, 15.
Creştinii şi Cezarul
10. Potrivit unui istoric, ce poziţie au adoptat, pe baza conştiinţei lor, primii creştini cu privire la Cezar?
10 Aceste principii directoare concise trebuiau să guverneze relaţiile dintre creştini şi Stat. În cartea sa The Rise of Christianity (Originea creştinismului), istoricul E. W. Barnes a scris: „În secolele care au urmat, ori de câte ori un creştin era în dubiu cu privire la obligaţiile sale faţă de Stat, el se îndrepta spre învăţătura plină de autoritate a lui Cristos. El plătea impozitele; taxele percepute puteau fi grele — ele au devenit chiar insuportabile înainte de căderea Imperiului de Apus — , dar creştinul le plătea. El accepta, de asemenea, toate celelalte obligaţii guvernamentale, cu condiţia să nu i se ceară să dea Cezarului lucrurile care îi aparţineau lui Dumnezeu“.
11. Cum i-a sfătuit Pavel pe creştini să se comporte faţă de conducătorii lumii?
11 În armonie cu aceasta, după mai bine de 20 de ani de la moartea lui Cristos, apostolul Pavel le-a spus creştinilor din Roma: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el [superioare, NW]“ (Romani 13:1). După aproximativ zece ani, cu puţin timp înainte de a fi întemniţat a doua oară şi executat la Roma, Pavel i-a scris lui Tit: „Adu-le aminte [creştinilor cretani] să fie supuşi stăpânilor şi autorităţilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun, să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci îngăduitori, arătând blândeţe faţă de toţi oamenii“. — Tit 3:1, 2.
O înţelegere progresivă cu privire la „autorităţile superioare“
12. a) Potrivit lui Charles Taze Russell, care era poziţia corectă a unui creştin faţă de autorităţile guvernamentale? b) Privitor la serviciul în cadrul armatei, ce poziţii diferite au adoptat creştinii unşi în timpul primului război mondial?
12 Încă în 1886, Charles Taze Russell a scris în cartea The Plan of the Ages (Planul vârstelor): „Nici Isus, nici apostolii nu s-au amestecat în vreun mod oarecare în afacerile domnitorilor pământeşti. . . . Ei au instruit Biserica să se supună legilor şi să-i respecte pe cei cu autoritate datorită funcţiei lor, . . . să plătească impozitele stabilite şi, exceptând cazul când contravenea legilor lui Dumnezeu (Faptele 4:19; 5:29), să nu se împotrivească nici unei legi în vigoare (Romani 13:1–7; Matei 22:21). Isus, apostolii şi biserica timpurie se supuneau legilor, deşi erau separaţi de guvernele acestei lumi şi nu făceau parte din ele“. Această carte identifica în mod corect „puterile mai înalte“, sau „autorităţile superioare“, menţionate de apostolul Pavel, drept autorităţi guvernamentale umane (Romani 13:1, King James Version). În 1904, cartea The New Creation (Noua creaţie) afirma că adevăraţii creştini „trebuie să fie printre cei care respectă cel mai mult legea în timpul nostru: să nu fie nici agitatori, nici certăreţi, nici critici“. Acest pasaj a fost interpretat de unii ca însemnând supunere totală faţă de puterile guvernamentale, mergând chiar până acolo încât au acceptat serviciul în cadrul armatei pe parcursul primului război mondial. Alţii însă au considerat serviciul militar ca fiind contrar declaraţiei lui Isus: „Toţi cei care scot sabia, de sabie vor pieri“ (Matei 26:52). Evident, era necesară o înţelegere mai clară cu privire la supunerea creştină faţă de autorităţile superioare.
13. Ce schimbare în ce priveşte înţelegerea identităţii puterilor mai înalte a fost prezentată în 1929, şi cum s-a dovedit aceasta benefică?
13 În 1929, într-un moment când legile emise de diverse guverne începeau să interzică unele lucruri pe care le ordonă Dumnezeu sau să pretindă lucruri pe care legile lui Dumnezeu le interzic, s-a crezut că puterile mai înalte trebuie să fie Iehova Dumnezeu şi Isus Cristosb. Aceasta a fost înţelegerea pe care au avut-o slujitorii lui Iehova în perioada critică dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial şi până în timpul războiului rece, caracterizat printr-un echilibru al terorii şi prin arsenalele sale militare. Privind în urmă, trebuie să spunem că acest mod de a vedea lucrurile, care a glorificat supremaţia lui Iehova şi a Cristosului său, a ajutat poporul lui Dumnezeu să păstreze o poziţie neutră fermă pe parcursul acestei perioade grele.
Supunere relativă
14. Cum s-a aruncat o lumină mai mare asupra versetelor 1 şi 2 din Romani 13 şi asupra altor versete similare în 1962?
14 În 1961 a fost încheiată versiunea New World Translation of the Holy Scriptures (Sfintele Scripturi — Traducerea Lumii Noi). Pregătirea ei a necesitat un studiu aprofundat al limbii textuale a Scripturilor. Traducerea exactă a cuvintelor folosite nu numai în Romani, capitolul 13 din Ro, ci şi în pasaje ca Tit 3:1, 2 şi 1 Petru 2:13, 17 a clarificat faptul că expresia „autorităţi superioare“ nu se referea la autoritatea supremă, Iehova, şi la Fiul său, Isus, ci la autorităţile guvernamentale umane. Spre sfârşitul anului 1962, în Turnul de veghere s-au publicat articole care dădeau o explicaţie corectă capitolului 13 din Romani, oferind totodată o înţelegere mai clară decât cea din timpul lui C. T. Russell. Aceste articole arătau că supunerea creştină faţă de autorităţi nu poate fi absolută. Ea trebuie să fie relativă, să nu-i pună pe slujitorii lui Dumnezeu în conflict cu legile lui Dumnezeu. Articole ulterioare din Turnul de veghere au atras atenţia asupra acestui punct importantc.
15, 16. a) La ce echilibru mai bun a dus noua înţelegere a capitolului 13 din Romani? b) La ce întrebări urmează să se răspundă?
15 Această clarificare a înţelegerii corecte a capitolului 13 din Romani a ajutat poporul lui Iehova să stabilească un echilibru între respectul datorat autorităţilor politice şi ataşamentul ferm faţă de principiile scripturale vitale (Psalmul 97:11; Ieremia 3:15). Ea le-a permis să aibă un punct de vedere corect în ce priveşte relaţia lor cu Dumnezeu şi atitudinea lor faţă de Stat. Ea le-a dat asigurarea că, în timp ce îi dau Cezarului lucrurile Cezarului, ei nu neglijează să-i dea lui Dumnezeu lucrurile lui Dumnezeu.
16 Dar care sunt, de fapt, lucrurile Cezarului? Ce pretenţii legitime poate avea Statul de la un creştin? Aceste întrebări vor fi examinate în articolul următor.
-
-
Să dăm Cezarului ce este al CezaruluiTurnul de veghe – 1996 | 1 mai
-
-
Să dăm Cezarului ce este al Cezarului
„Daţi tuturor ce sunteţi datori.“ — ROMANI 13:7.
1, 2. a) Potrivit lui Isus, cum trebuie să pună creştinii în echilibru obligaţiile lor faţă de Dumnezeu şi faţă de Cezar? b) Care este preocuparea primordială a Martorilor lui Iehova?
POTRIVIT lui Isus, există lucruri pe care i le datorăm lui Dumnezeu şi lucruri pe care i le datorăm Cezarului, sau Statului. Isus a spus: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!“ Cu aceste câteva cuvinte, el i-a pus în încurcătură pe duşmanii săi şi a rezumat în mod concis atitudinea echilibrată pe care trebuie s-o avem în relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu Statul. Nu este de mirare că ascultătorii săi „se mirau de El“. — Marcu 12:17.
2 Desigur, preocuparea primordială a slujitorilor lui Iehova este aceea de a-i da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Psalmul 116:12–14). Însă, când fac lucrul acesta, ei nu uită că Isus le-a spus că trebuie să-i dea anumite lucruri Cezarului. Conştiinţa lor instruită biblic le pretinde să analizeze sub rugăciune în ce măsură pot să dea ceea ce cere Cezarul (Romani 13:7). În timpurile moderne, mulţi jurişti au recunoscut că puterea guvernamentală are limite şi că oamenii şi guvernele de pretutindeni se află sub o lege naturală.
3, 4. Ce comentarii interesante s-au făcut cu privire la: legea naturii, legea revelată şi legea umană?
3 Apostolul Pavel s-a referit la această lege naturală când a scris despre oamenii din lume: „Ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit printre ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. Însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la creerea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi“. Dacă aceşti necredincioşi vor reacţiona la ea, legea naturală chiar le va influenţa conştiinţa. Astfel, Pavel a spus în continuare: ‘Când neamurile, care n-au lege, fac din fire lucrurile legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ele arată că lucrarea legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte conştiinţa lor’. — Romani 1:19, 20; 2:14, 15.
4 În secolul al XVIII-lea, renumitul jurist englez William Blackstone a scris: „Această lege a naturii [legea naturală], care există de când e lumea şi care este dictată de însuşi Dumnezeu, este, desigur, superioară oricărei alteia în ce priveşte obligativitatea. Ea are autoritate peste întregul glob, în toate ţările şi în toate timpurile: Nici o lege umană nu este validă dacă se contrazice cu aceasta“. Blackstone a vorbit apoi despre „legea revelată“, cea pe care o găsim în Biblie, şi a comentat: „Pe aceste două fundamente, legea naturii şi legea revelaţiei, se bazează toate legile umane; înseamnă că nici unei legi umane nu trebuie să i se permită să le contrazică“. Aceasta este în armonie cu ceea ce a spus Isus despre Dumnezeu şi Cezar, conform celor consemnate în Marcu 12:17. Categoric, există domenii în care Dumnezeu stabileşte limite cu privire la lucrurile pe care Cezarul i le poate pretinde unui creştin. Sanhedrinul a intrat exact într-un astfel de domeniu când le-a poruncit apostolilor să înceteze să predice despre Isus. De aceea, apostolii au răspuns în mod potrivit: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“. — Faptele 5:28, 29.
„Ce este al lui Dumnezeu“
5, 6. a) Având în vedere că Regatul s-a născut în 1914, ce ar trebui să păstreze creştinii ferm în minte? b) Cum dovedeşte un creştin că este un ministru?
5 În special din 1914 încoace, când Iehova Dumnezeu, Cel Atotputernic, a început să guverneze ca rege prin Regatul mesianic al lui Cristos, creştinii au trebuit să fie atenţi să nu dea Cezarului lucrurile lui Dumnezeu (Apocalipsa 11:15, 17). Mai mult ca oricând, legea lui Dumnezeu le pretinde acum creştinilor să ‘nu fie din lume’ (Ioan 17:16). Întrucât îi sunt dedicaţi lui Dumnezeu, Dătătorul vieţii, ei trebuie să dovedească în mod clar că nu-şi mai aparţin lor înşişi (Psalmul 100:2, 3). Aşa cum a scris Pavel, „noi suntem ai Domnului“ (Romani 14:8). În plus, la botezul său, creştinul este ordinat ca ministru al lui Dumnezeu, astfel că el poate spune la fel ca Pavel: „Dumnezeu . . . ne-a şi făcut în stare să fim slujitori [miniştri, NW]“. — 2 Corinteni 3:5, 6.
6 Apostolul Pavel a scris, de asemenea: „Îmi slăvesc slujba [ministerul, NW]“ (Romani 11:13). Cu siguranţă, şi noi trebuie să facem la fel. Indiferent că participăm la minister cu timp integral sau ca simpli vestitori, noi păstrăm în minte faptul că Iehova însuşi ne-a încredinţat acest minister (2 Corinteni 2:17). Întrucât unii ar putea pune sub semnul întrebării poziţia noastră, fiecare creştin dedicat şi botezat trebuie să fie gata să ofere o dovadă clară şi categorică a faptului că este cu adevărat un ministru al veştii bune (1 Petru 3:15). Ministerul său trebuie să reiasă şi din conduita sa. Ca ministru al lui Dumnezeu, un creştin trebuie să recomande principii morale curate şi să trăiască conform acestora, să susţină unitatea familială, să fie cinstit şi să manifeste respect faţă de lege şi ordine (Romani 12:17, 18; 1 Tesaloniceni 5:15). Relaţia cu Dumnezeu şi ministerul său încredinţat de Dumnezeu sunt lucrurile cele mai importante din viaţa unui creştin. El nu poate renunţa la ele din porunca Cezarului. Categoric, aceste lucruri trebuie incluse printre ceea „ce este al lui Dumnezeu“.
„Ce este al Cezarului“
7. Ce reputaţie au Martorii lui Iehova în ce priveşte plătirea impozitelor?
7 Martorii lui Iehova ştiu că le datorează ‘supunere autorităţilor care sunt mai presus de ei’, şi anume conducătorilor guvernamentali (Romani 13:1). De aceea, când cererile Cezarului, sau ale Statului, sunt legitime, conştiinţa lor instruită biblic le permite să le satisfacă. De exemplu, adevăraţii creştini se numără printre cei mai exemplari plătitori de impozite de pe pământ. În Germania, ziarul Münchner Merkur spunea despre Martorii lui Iehova: „Aceştia sunt contribuabilii cei mai cinstiţi şi mai punctuali din Republica Federală Germania“. În Italia, ziarul La Stampa făcea observaţia: „Ei [Martorii lui Iehova] sunt cei mai loiali dintre toţi cetăţenii: ei nu se sustrag de la plătirea impozitelor, nici nu caută să ocolească, spre folosul lor propriu, legile care nu le convin“. Slujitorii lui Iehova fac aceasta „datorită conştiinţei“ lor. — Romani 13:5, 6.
8. Se limitează ceea ce îi datorăm Cezarului la impozitele băneşti?
8 Se limitează ceea „ce este al Cezarului“ la plătirea impozitelor? Nu. Pavel a enumerat şi alte lucruri, de pildă frica şi cinstea. În lucrarea sa Critical and Exegetical Hand-Book to the Gospel of Matthew (Manual de critică şi exegeză asupra Evangheliei după Matei), biblistul german Heinrich Meyer a scris: „Prin [lucrurile Cezarului] . . . nu trebuie să înţelegem doar impozitele, ci orice lucru la care Cezarul avea dreptul în virtutea autorităţii sale legitime“. În lucrarea sa The Rise of Christianity (Originea creştinismului), istoricul E. W. Barnes a afirmat că un creştin plătea impozitele, dacă le datora, şi „accepta, de asemenea, toate celelalte obligaţii guvernamentale, cu condiţia să nu i se ceară să-i dea Cezarului lucrurile care îi aparţineau lui Dumnezeu“.
9, 10. Ce rezerve ar putea avea un creştin cu privire la faptul de a-i da Cezarului ceea ce i se cuvine, dar ce trebuie să ţinem minte?
9 Ce lucruri ar putea cere Statul fără să intre în domeniul lucrurilor care îi aparţin pe drept lui Dumnezeu? Unii au considerat că îi puteau da în mod legitim Cezarului bani sub formă de impozite, dar nimic mai mult. Cu siguranţă, lor nu le-ar conveni să-i dea Cezarului ceva ce le-ar putea răpi timpul pe care l-ar putea folosi pentru activităţi teocratice. Cu toate acestea, deşi este adevărat că trebuie ‘să-l iubim pe DOMNUL Dumnezeul nostru cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată gândirea şi cu toată puterea’, Iehova se aşteaptă ca noi să petrecem timp şi cu alte lucruri în afară de serviciul nostru sacru (Marcu 12:30; Filipeni 3:3). De exemplu, un creştin căsătorit este sfătuit să dedice timp pentru a-i fi pe plac partenerului conjugal. Aceste activităţi nu sunt greşite, însă apostolul Pavel afirmă că ele sunt „lucrurile lumii“, nu „lucrurile Domnului“. — 1 Corinteni 7:32–34; compară cu 1 Timotei 5:8.
10 În plus, Cristos i-a autorizat pe continuatorii săi să ‘dea’ impozite, şi aceasta implică, desigur, folosirea unei părţi din timpul dedicat lui Iehova — întrucât întreaga noastră viaţă îi este dedicată. Dacă într-o ţară impozitul este în medie de 33% din venit (în unele ţări este mai mare), aceasta înseamnă că în fiecare an muncitorul de rând plăteşte Statului o treime din venitul său anual. Cu alte cuvinte, când iese la pensie, muncitorul de rând va fi petrecut aproximativ 15 ani pentru plătirea impozitului cerut de „Cezar“. Să ne gândim, de asemenea, la problema şcolarizării. În majoritatea ţărilor, legea le impune părinţilor să-şi trimită copiii la şcoală pentru o perioadă obligatorie de timp. Numărul anilor de şcolarizare variază de la ţară la ţară. În majoritatea locurilor este vorba de o perioadă considerabilă de timp. Este adevărat că şcolarizarea este în general folositoare, dar Cezarul este cel care decide ce perioadă din viaţa unui copil va fi petrecută în acest mod, iar părinţii creştini respectă decizia Cezarului.
Serviciul militar obligatoriu
11, 12. a) Ce pretinde Cezarul în multe ţări? b) Cum considerau primii creştini serviciul militar?
11 Un alt lucru pe care îl cere Cezarul în unele ţări este serviciul militar obligatoriu. În secolul al XX-lea, această măsură a fost luată de majoritatea naţiunilor în timp de război şi de unele şi în timp de pace. În Franţa, această obligaţie a fost numită timp de mulţi ani impozit pe sânge, însemnând că fiecare tânăr trebuia să fie dispus să-şi sacrifice viaţa pentru Stat. Este acest lucru ceva ce persoanele dedicate lui Iehova pot oferi cu o conştiinţă curată? Cum au considerat creştinii din primul secol această chestiune?
12 Deşi primii creştini s-au străduit să fie cetăţeni buni, credinţa i-a împiedicat să ia viaţa altcuiva sau să-şi sacrifice propria viaţă pentru Stat. The Encyclopedia of Religion (Enciclopedia religiilor) declară: „Primii părinţi bisericeşti, inclusiv Tertulian şi Origene, susţineau că creştinilor le era interzis să ia viaţa umană, principiu care nu le permitea să facă parte din armata romană“. În cartea sa The Early Church and the World (Biserica timpurie şi lumea), profesorul C. J. Cadoux scrie: „Cel puţin până în timpul domniei lui Marcus Aurelius [161–180 e.n.], nici un creştin nu a devenit soldat după botez“.
13. De ce majoritatea membrilor creştinătăţii nu consideră serviciul militar în acelaşi mod ca primii creştini?
13 De ce astăzi membrii bisericilor creştinătăţii nu văd lucrurile în felul acesta? Din cauza unei schimbări radicale ce a avut loc în secolul al IV-lea. Lucrarea catolică A History of the Christian Councils (O istorie a conciliilor creştine) explică: „Mulţi creştini, . . . aflaţi sub împăraţi păgâni, se opuneau din motive religioase serviciului militar şi refuzau categoric să ia arma sau dezertau. Analizând schimbările introduse de Constantin, Sinodul [de la Arles, ţinut în 314 e.n.] a stabilit obligaţia creştinilor de a sluji în război, . . . deoarece Biserica era în relaţii de pace (in pace) cu Statul, sub un prinţ care era binevoitor cu creştinii“. Ca urmare a acestei abandonări a învăţăturilor lui Isus, de atunci şi până acum clerul creştinătăţii şi-a încurajat turmele să slujească în armatele naţiunilor, deşi unele persoane individuale au luat poziţie ca obiectori de conştiinţă.
14, 15. a) Din ce motive solicită creştinii din unele locuri scutire de serviciu militar? b) Când nu se acordă scutire, ce principii scripturale îl vor ajuta pe un creştin să ia o decizie corectă în privinţa serviciului militar?
14 Sunt astăzi creştinii obligaţi să facă ceea ce fac majoritatea oamenilor în această privinţă? Nu. Dacă un creştin dedicat şi botezat trăieşte într-o ţară în care miniştrilor religioşi li se acordă scutire de serviciul militar, el poate profita de această prevedere, deoarece el este, de fapt, un ministru (2 Timotei 4:5, NW). Mai multe ţări, inclusiv Statele Unite şi Australia, au acordat o astfel de scutire chiar în timp de război. Iar în timp de pace, multe ţări cu un serviciu militar obligatoriu le acordă scutire Martorilor lui Iehova, ca miniştri religioşi. Astfel, aceştia pot continua să-i ajute pe oameni prin serviciul lor public.
15 Dar dacă creştinul trăieşte într-o ţară în care nu li se acordă scutire miniştrilor religioşi? Atunci el va trebui să decidă personal, pe baza conştiinţei sale instruite biblic (Galateni 6:5). În timp ce ţine cont de autoritatea Cezarului, el va evalua cu grijă ce îi datorează lui Iehova (Psalmii 36:9; 116:12–14; Faptele 17:28). Creştinul trebuie să reţină faptul că semnul de identificare al unui creştin adevărat este iubirea faţă de toţi colaboratorii săi în credinţă, chiar faţă de cei care trăiesc în alte ţări sau aparţin altor triburi (Ioan 13:34, 35; 1 Petru 2:17). În plus, el nu va uita principiile scripturale cuprinse în texte ca Isaia 2:2–4; Matei 26:52; Romani 12:18; 14:19; 2 Corinteni 10:4; şi Evrei 12:14.
Serviciul civil
16. În unele ţări, ce serviciu nemilitar le pretinde Cezarul celor ce nu acceptă serviciul militar?
16 Dar există ţări în care Statul, deşi nu acordă scutire pentru miniştrii religioşi, recunoaşte totuşi că unele persoane pot refuza serviciul militar. Ţinând cont de conştiinţa acestor persoane, multe dintre aceste ţări nu le obligă să satisfacă serviciul militar. În unele locuri, se pretinde prestarea unui serviciu civil, de exemplu executarea unei munci utile în cadrul comunităţii, acesta fiind considerat serviciu naţional nemilitar. Ar putea îndeplini un creştin dedicat un astfel de serviciu? Şi de această dată, un creştin dedicat şi botezat va trebui să decidă personal, pe baza conştiinţei sale instruite biblic.
17. Există un precedent biblic pentru serviciul civil nemilitar?
17 Se pare că în timpurile biblice se practica serviciul obligatoriu. O carte de istorie afirmă: „În afară de impozitele şi taxele cerute locuitorilor din Iudeea, mai exista şi o corvoadă [muncă neplătită impusă de autorităţi]. Aceasta era o practică veche în Orient, pe care autorităţile elene şi romane continuau să o păstreze. . . . Şi Noul Testament menţionează exemple de corvoadă din Iudeea, arătând cât de răspândită era aceasta. În armonie cu acest obicei, soldaţii l-au obligat pe Simon din Cirene să ducă crucea [stâlpul de tortură al] lui Isus (Matei 5:41; 27:32; Marcu 15:21; Luca 23:26)“.
18. La ce tipuri de munci nemilitare şi nereligioase în folosul comunităţii participă adesea Martorii lui Iehova?
18 În mod similar, Statul sau autorităţile locale le pretind astăzi cetăţenilor din unele ţări să presteze diverse munci în folosul comunităţii. Uneori este vorba despre o sarcină concretă, de pildă săparea de fântâni sau construirea de drumuri; alteori este vorba despre o muncă efectuată în mod regulat, de pildă participarea săptămânală la întreţinerea drumurilor, a şcolilor sau a spitalelor. Acolo unde un astfel de serviciu civil era în folosul comunităţii, nu era legat de religia falsă şi nu ridica alte obiecţii pentru conştiinţa Martorilor lui Iehova, ei s-au supus adesea (1 Petru 2:13–15). În general, acest lucru a avut drept rezultat o excelentă mărturie şi i-a redus uneori la tăcere pe cei care îi acuză în mod fals pe Martori că sunt împotriva guvernului. — Compară cu Matei 10:18.
19. Cum ar trebui să abordeze un creştin problema dacă Cezarul îi cere să îndeplinească un serviciu naţional nemilitar pentru o perioadă de timp?
19 Dar dacă Statul îi pretinde unui creştin să presteze pentru o perioadă de timp un serviciu civil care este o parte a serviciului naţional aflat sub o administraţie civilă? Şi în acest caz, creştinii trebuie să decidă personal, pe baza unei conştiinţe instruite. „Toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu“ (Romani 14:10). Când Cezarul le cere un anumit lucru, creştinii trebuie să analizeze problema sub rugăciune şi să mediteze la eaa. Totodată, ar fi înţelept ca ei să discute problema cu creştinii maturi din congregaţie. Apoi trebuie să decidă personal. — Proverbele 2:1–5; Filipeni 4:5.
20. Ce întrebări şi ce principii scripturale îl ajută pe un creştin să decidă în privinţa serviciului civil naţional nemilitar?
20 În timp ce fac această cercetare, creştinii iau în considerare câteva principii biblice. Pavel a spus că trebuie să fim ‘supuşi stăpânirilor şi autorităţilor, . . . să fim gata să facem orice lucru bun [lucrare bună, NW], . . . să fim îngăduitori, să arătăm blândeţe faţă de toţi oamenii’ (Tit 3:1, 2). Totodată, creştinii ar trebui să vadă în ce constă munca civilă propusă. Dacă o acceptă, vor reuşi ei să-şi păstreze neutralitatea creştină (Mica 4:3, 5; Ioan 17:16)? Îi va implica ea în religia falsă (Apocalipsa 18:4, 20, 21)? Efectuarea ei va împiedica sau le va limita în mod nerezonabil îndeplinirea responsabilităţilor lor creştine (Matei 24:14; Evrei 10:24, 25)? Pe de altă parte, vor reuşi ei să continue să facă progrese spirituale, probabil chiar să participe la ministerul cu timp integral, în timp ce efectuează serviciul cerut? — Evrei 6:11, 12.
21. Indiferent de decizia sa, cum trebuie să-l considere congregaţia pe un frate care se confruntă cu problema serviciului naţional civil nemilitar?
21 Dar dacă răspunsurile sincere ale creştinului la aceste întrebări îl duc la concluzia că serviciul civil naţional este o „lucrare bună“ pe care o poate îndeplini ascultând astfel de autorităţi? Aceasta este decizia lui înaintea lui Iehova. Bătrânii numiţi şi alţii trebuie să respecte întru totul conştiinţa fratelui respectiv şi să continue să-l considere un creştin cu o reputaţie bună. Însă, dacă un creştin consideră că nu poate îndeplini acest serviciu civil, poziţia sa trebuie, de asemenea, respectată. Şi el continuă să aibă o reputaţie bună şi trebuie să primească sprijin iubitor. — 1 Corinteni 10:29; 2 Corinteni 1:24; 1 Petru 3:16.
22. Indiferent cu ce situaţie ne confruntăm, ce vom continua să facem?
22 Ca creştini, noi nu vom înceta să dăm ‘cinstea cui datorăm cinstea’ (Romani 13:7). Vom respecta ordinea şi vom căuta să fim cetăţeni paşnici, supuşi legilor (Psalmul 34:14). Ne putem chiar ruga „pentru împăraţi şi pentru toţi cei aşezaţi în poziţii înalte“ atunci când sunt solicitaţi să ia decizii care ne afectează viaţa şi activitatea noastră creştină. Având în vedere că dăm Cezarului ce este al Cezarului, sperăm „să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea“ (1 Timotei 2:1, 2). Mai presus de toate, vom continua să predicăm vestea bună a Regatului ca unica speranţă a omenirii, dându-i în mod conştiincios lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.
-