Liturghie

Se transformă într-adevăr pâinea şi vinul în corpul şi sângele lui Cristos?

În „solemna profesiune de credinţă“ făcută la 30 iunie 1968, papa Paul al VI-lea a declarat: „Noi credem că, aşa cum pâinea şi vinul consacrate de Domnul la ultima Cină s-au transformat în corpul şi sângele său, care aveau să fie oferite pentru noi pe cruce, tot aşa pâinea şi vinul consacrate de preoţi se transformă în corpul şi sângele lui Cristos, care este întronat în glorie în cer; şi credem că, sub chipul acestor elemente care după Consacrare ni se par la fel ca înainte, prezenţa misterioasă a Domnului este veritabilă, reală şi substanţială. ... Acestei misterioase transformări Biserica îi spune transsubstanţiere“ (Official Catholic Teachings — Christ Our Lord, Wilmington, N. C.; 1978, Amanda G. Watlington, p. 411). Este această credinţă în armonie cu Sfintele Scripturi?

Ce a vrut să spună Isus prin cuvintele „acesta este trupul Meu“, „acesta este sângele Meu“?

Mat. 26:26–29, BC: „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine şi a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu». Apoi a luat un pahar şi, mulţumind, li l-a dat, zicând: «Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în Împărăţia Tatălui Meu»“.

Referitor la expresiile „acesta este trupul Meu“ şi „acesta este sângele Meu“, să remarcăm că Mo spune „aceasta înseamnă corpul meu“, „acesta înseamnă sângele meu“ (sublinierea noastră). NW redă astfel: „Aceasta reprezintă corpul meu“, „acesta reprezintă ... sângele meu“ (sublinierea noastră). Aceste redări sunt în armonie cu ceea ce se declară în context, în versetul 29. În SS 1874 se spune: „Nu voi mai bea din acest fruct al viţei, până în ziua aceea, când îl voi bea nou cu voi în împărăţia Părintelui meu“ (sublinierea noastră). În Carol II se arată, de asemenea, că Isus s-a referit la ceea ce era în pahar când a spus „acest rod al viei“, şi aceasta după ce spusese „acesta este sângele Meu“.

Să analizăm cuvintele „acesta este trupul Meu“ şi „acesta este sângele Meu“ în lumina altor figuri de stil din Scripturi. De exemplu, Isus a afirmat: „Eu sunt Lumina lumii“, „Eu sunt uşa oilor“, „Eu sunt adevărata viţă“ (Ioan 8:12; 10:7; 15:1, BC). Desigur, niciuna dintre aceste expresii nu implică vreo transformare miraculoasă.

Scriind despre ultima Cină, apostolul Pavel exprimă în 1 Corinteni 11:25 (BC) aceleaşi idei prin cuvinte puţin diferite. El îl citează pe Isus, dar, în loc să spună cu privire la pahar: „Beţi toţi din el, căci acesta este sângele meu, sângele legământului celui nou“, el zice: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu“. Desigur, aceasta nu înseamnă că paharul s-a transformat în mod miraculos în noul legământ. Nu este mai raţională concluzia potrivit căreia conţinutul paharului reprezenta sângele lui Isus, prin care a fost validat noul legământ?

Care este sensul afirmaţiei lui Isus din Ioan 6:53–57?

„Isus deci le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă. Căci trupul Meu este adevărată hrană şi sângele Meu adevărată băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine».“ — Ioan 6:53–57, BC.

Voia Isus să spună că iudeii trebuiau literalmente să-i mănânce carnea şi să-i bea sângele? Dacă da, atunci el i-ar fi îndemnat să încalce Legea pe care Dumnezeu i-o dăduse lui Israel prin Moise şi care interzicea consumarea oricărui fel de sânge (Lev. 17:10–12). Departe de a-i încuraja la aşa ceva, Isus a condamnat categoric încălcarea oricărei cerinţe a Legii (Mat. 5:17–19). Cu siguranţă, el a vrut să spună că ei trebuiau să-i mănânce carnea şi să-i bea sângele în sens figurat, manifestând credinţă în valoarea jertfei sale umane perfecte. — Compară cu Ioan 3:16; 4:14; 6:35, 40.

Le-a cerut Isus discipolilor săi să celebreze nu doar comemorarea morţii sale, ci şi un ritual care ar fi reînnoit jertfa sa?

„La ultima Cină, în noaptea când a fost vândut, Salvatorul nostru a instituit Jertfa Euharistică a Corpului său şi a Sângelui său în vederea perpetuării jertfei crucii.“ — The Documents of Vatican II, editate de W. M. Abbott, S.J. (New York, 1966), p. 154 (sublinierea noastră).

O enciclopedie catolică spune: „Biserica doreşte ca Liturghia să fie considerată o «jertfă adevărată şi legitimă» ... Principala sursă a doctrinei noastre este însă tradiţia, care, din cele mai vechi timpuri, declară valoarea imploratoare a Jertfei Liturghiei“. — The Catholic Encyclopedia (1913), vol. X, p. 6, 17.

Isus a zis: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“ (Luca 22:19; 1 Cor. 11:24, BC). BG şi Carol II redau Luca 22:19 „aceasta să faceţi întru pomenirea mea“. Isus nu a spus că ceea ce a făcut la ultima Cină a fost o jertfă de sine sau că discipolii săi trebuiau să reînnoiască jertfa sa.

Evr. 9:25–28, BC: „Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine Însuşi, aşa cum intră marele preot [evreu] în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui; fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii; dar acum ... S-a arătat o singură dată, înlăturând păcatul prin jertfa Sa. Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa şi Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată ... Se va arăta a doua oară“ (sublinierea noastră).

Este vorba despre o „taină de nepătruns“?

Biblia vorbeşte despre taine divine sau secrete sacre. Dar niciunul dintre acestea nu este în contradicţie cu adevărurile scripturale explicit declarate. Celor care dădeau mai multă importanţă tradiţiei decât Scripturii, Isus le-a zis: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: «Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci ale oamenilor»“. — Mat. 15:7–9, BC.

A vrut Isus să spună că discipolii săi trebuiau să ţină Comemorarea în fiecare zi sau în fiecare săptămână?

Conform unui catehism, „îndatoririle speciale ale creştinilor catolici“ presupun faptul de „a participa la Liturghie în fiecare duminică şi cu ocazia sărbătorilor obligatorii“ (Basic Catechism, Boston, 1980, p. 21). „De fapt, credincioşii sunt îndemnaţi să participe la Liturghie şi să se împărtăşească cu regularitate, chiar zilnic.“ — The Teaching of Christ — A Catholic Catechism for Adults, ediţie prescurtată (Huntington, 1979, p. 281).

De fiecare dată când Scripturile vorbesc despre „frângerea pâinii“, trebuie oare să înţelegem că este vorba de o comemorare a morţii lui Cristos (Fap. 2:42, 46; 20:7, BC)? Chiar şi înainte de ultima Cină, Isus a ‘frânt pâinea’ pentru a o împărţi la masă (Mar. 6:41; 8:6). Pâinea pe care o consumau evreii pe vremea aceea nu era ca pâinea cu care mulţi oameni sunt obişnuiţi astăzi. Când o mâncau, adesea o frângeau sau rupeau o bucată din ea.

Isus nu a menţionat concret cât de des trebuia ţinută Comemorarea morţii sale. El a instituit-o însă în ziua Paştelui evreiesc, sărbătoare pe care discipolii săi au trebuit s-o înlocuiască cu Comemorarea morţii sale. Paştele era o sărbătoare anuală, care se celebra la 14 nisan. Sărbătoarea evreiască a Turtelor Nedospite, Sărbătoarea Săptămânilor (sau Penticosta), Sărbătoarea Colibelor (sau Sărbătoarea Recoltei) şi Ziua Ispăşirii se ţineau şi ele o dată pe an.

Celebrarea liturghiei le aduce vreo alinare sufletelor din purgatoriu?

Un catehism spune: „Cuvântul «purgatoriu» nu apare în Biblie, şi nici învăţătura despre purgatoriu nu este explicit predată. ... Scrierile Părinţilor [Bisericii] fac de multe ori referire la existenţa purgatoriului, precum şi la ajutorul pe care defuncţii fideli îl pot primi prin rugăciunile celor vii şi mai ales prin Jertfa Liturghiei“. — The Teaching of Christ — A Catholic Catechism for Adults, p. 347, 348.

Însă iată ce spun Sfintele Scripturi despre starea morţilor: „Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic“ (Ecl. 9:5, BC). „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri“ (Ezec. 18:4, BC). (Vezi şi paginile 227, 228, la subiectul „Moarte“.)