CERȘETOR, CERȘIT
„A cerși” este practica de a cere bani sau ajutor material de la persoane necunoscute, de obicei în locuri publice. Această activitate este desfășurată în general de cerșetori.
Sistemul patriarhal, despre care Biblia arată că a existat înainte și după Potopul mondial din zilele lui Noe, a contribuit, fără îndoială, la prevenirea situațiilor în care unele persoane ar fi putut ajunge izolate, într-o situație disperată, la mila celorlalți. Astfel, acest sistem a împiedicat formarea unei clase a săracilor. Încă din cele mai vechi timpuri, ospitalitatea față de străini sau călători era ceva obișnuit, iar relatările biblice, cu foarte puține excepții, confirmă asta. (Ge 19:1-3; Ex 2:18-20; Ju 19:15-21) Dezvoltarea orașelor a dus la declinul sistemului patriarhal. Este posibil ca acest lucru, împreună cu tendința egoistă de a profita de ospitalitatea sau mila altora, să fi condus la apariția fenomenului cerșetoriei în societate.
Se pare că practica cerșetoriei, numită și mendicitate, are origini foarte vechi în țările Orientului. Cu toate acestea, este demn de remarcat că, de la formarea națiunii Israel până la exilul acesteia în Babilon, Scripturile ebraice nu fac nicio referire la cerșetorie ori la faptul că aceasta ar fi existat în vreo măsură sau că ar fi constituit o problemă în Israel. Când au părăsit Egiptul și au fost eliberați din sclavie, israeliții „le-au cerut [o formă a verbului șaʼál] egiptenilor obiecte de argint și de aur, precum și veșminte. . . . și i-au jefuit pe egipteni”. (Ex 12:35, 36) Acest lucru a fost în armonie atât cu porunca, cât și cu profeția dată de Dumnezeu, și a reprezentat, în mod evident, o despăgubire pentru anii îndelungați de muncă forțată ca sclavi și pentru nedreptățile suferite din partea egiptenilor. (Ex 3:21, 22; compară cu De 15:12-15) Acest episod nu a stabilit în niciun fel un precedent pentru practica cerșetoriei.
Legea mozaică conținea prevederi clare în folosul celor săraci. Dacă acestea erau respectate, niciun israelit nu avea motive să cerșească. (Le 19:9, 10; De 15:7-10; 24:19-21; vezi DARURI DE ÎNDURARE) Scripturile ebraice arată cu claritate că cei care practică dreptatea pot avea încredere deplină în ajutorul pe care li-l dă Dumnezeu, așa cum a exclamat David la bătrânețe: „nu l-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe copiii lui cerșindu-și pâinea” [„cerșind”, KJ; o formă a cuvântului ebraic biqqéș], chiar dacă ei înșiși sunt generoși față de alții. (Ps 37:25, 26; în contrast cu experiența Ierusalimului apostat din Pln 1:11; 4:4) Pe de altă parte, Proverbele 20:4 îl înfățișează pe cel leneș ‘cerșind la vremea secerișului’, iar Psalmul 109:10 spune că executarea pedepsei asupra celui rău constă în a-i obliga pe „copiii lui să rătăcească cerșind, să iasă din casele lor dărăpănate în căutare de hrană”. În aceste ultime două versete, cuvântul „a cerși” este traducerea cuvântului ebraic șaʼál, termen care înseamnă în esență „a cere” sau „a pretinde” (Ex 3:22; 1Re 3:11); totodată, în aceste două cazuri, contextul sugerează că acțiunea este făcută în mod activ și, probabil, în public, acestea fiind caracteristici ale cerșitului.
Se pare că în perioada cuprinsă între întoarcerea evreilor din exil (537 î.e.n.) și venirea lui Isus pe pământ, în rândul evreilor s-a dezvoltat ideea că actele de caritate, sau darurile de îndurare, pot aduce salvarea. Acest lucru este evidențiat de afirmația că „milostenia ispășește păcatele”, din cartea apocrifă Ecleziasticul (3:30), scrisă în prima parte a secolului al II-lea î.e.n. O astfel de concepție a contribuit, fără îndoială, la încurajarea cerșetoriei. (Compară cu darurile de îndurare făcute în public, condamnate de Isus în Mt 6:2.)
Dominația puterilor străine a fost opresivă pentru poporul evreu și, cu siguranță, a îngreunat considerabil aplicarea Legii mozaice în privința drepturilor asupra pământurilor moștenite și a altor prevederi asemănătoare. Probabil că această situație, împreună cu concepte religioase false care nu au reușit să insufle o iubire autentică și principială față de aproapele (Mt 23:23; Lu 10:29-31), a dus la răspândirea cerșetoriei în Palestina. Astfel, Scripturile grecești creștine menționează în mai multe rânduri existența cerșetorilor în această țară.
Printre cerșetorii din timpul lui Isus și al apostolilor se numărau orbii, șchiopii și bolnavii. E posibil ca orbirea unora dintre acești bărbați să fi fost cauzată de oftalmie, o afecțiune a ochilor răspândită și în prezent în Orientul Mijlociu. (Mr 10:46-49; Lu 16:20, 22; 18:35-43; Ioa 9:1-8; Fa 3:2-10) Cerșetorii din acel timp, la fel ca cei de astăzi, se așezau adesea de-a lungul străzilor publice sau în apropierea locurilor frecventate de mulțimi, cum ar fi la templu. În ciuda importanței acordate darurilor de îndurare, cerșetorii erau disprețuiți. De aceea, administratorul din parabola lui Isus a spus: „să cerșesc, mi-e rușine”. (Lu 16:3)
Cele două verbe grecești folosite cu referire la mendicitate sunt înrudite cu aitéō, care înseamnă „a cere”. (Mt 7:7)
Cuvântul grecesc folosit în relatarea din Luca 16:20, 22, în care Isus a vorbit despre un cerșetor pe nume Lazăr, este ptōkhós. Acest termen creează imaginea cuiva aplecat și ghemuit, referindu-se la cei foarte săraci, nevoiași sau cerșetori. În Matei 5:3 este folosit același termen cu privire la cei „conștienți de necesitățile lor spirituale” [„săraci (cerșetori) în ce privește spiritul”, n.s.], această expresie fiind redată și ca „cei săraci în duh” (Biblia Cornilescu). În ceea ce privește folosirea termenului ptōkhós în acest text biblic, în lucrarea Word Studies in the New Testament de Marvin Vincent (1957, vol. I, p. 36) se spune că acesta „este foarte sugestiv și potrivit aici, deoarece denotă sărăcia spirituală totală, din care cineva nu poate fi eliberat prin propriile eforturi, ci numai prin îndurarea lui Dumnezeu și a cărei conștientizare este o condiție esențială pentru intrarea în împărăția lui Dumnezeu”.
Același termen a fost folosit și de Pavel în Galateni 4:9, când și-a exprimat îngrijorarea față de unii creștini care se întorceau „la lucrurile elementare, slabe și lipsite de valoare [ptōkhá]” practicate înainte. Astfel de lucruri erau „lipsite de valoare” în comparație cu bogățiile spirituale obținute prin Cristos Isus.
Deși Isus și apostolii săi au manifestat bunătate față de cerșetori, ei nu au încurajat cerșetoria. Cu toate că au acceptat cu recunoștință ospitalitatea altora, ei nu au cerșit. Isus le-a spus celor care au venit la el doar pentru a fi hrăniți că trebuiau să lucreze nu pentru „hrana care piere, ci pentru hrana nepieritoare, care duce la viață veșnică”. (Ioa 6:26, 27) Când s-a folosit de darurile sale spirituale pentru a-l vindeca pe un cerșetor șchiop de la templu, Petru i-a spus: „Argint și aur n-am, dar ce am îți dau”. (Fa 3:6) Deși le-au lipsit uneori hrana, adăpostul și îmbrăcămintea, apostolii au muncit din greu zi și noapte ca să nu îi împovăreze pe ceilalți. (1Co 4:11, 12; 1Te 2:9) Standardul după care se ghidau creștinii era: „Dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce”. (2Te 3:10-12)