JOCURI

Încă de la începutul istoriei omenirii a existat un interes pentru diferite tipuri de divertisment. Se spune că Iubal, care făcea parte din a șaptea generație de la Adam, este „strămoșul tuturor celor care cântă la harpă și la fluier”. (Ge 4:21) De-a lungul timpului, cel puțin în perioada de după Potop, au apărut și jocuri.

Egipt și Mesopotamia. În urma săpăturilor arheologice, în mai multe zone din Egipt, Palestina și Mesopotamia s-au descoperit diferite planșe de joc, zaruri și piese de joc, unele dintre ele datând dinainte de Avraam. Un basorelief de pe poarta unui templu egiptean îl înfățișează pe Ramses III jucând cu una dintre concubinele sale un joc similar cu jocul dame. În majoritatea jocurilor se aruncau zaruri sau bețe pentru a stabili mutările.

Unele picturi egiptene înfățișează persoane care dansează și cântă la instrumente muzicale, dar și fete egiptene care jonglează cu mai multe mingi. Alte jocuri pentru tineri, precum lupta cu odgonul, erau jocuri de echipă. Erau populare și jocurile cu bile.

Israel. Biblia nu face nicio referire directă la jocuri practicate de evrei, dar există unele mențiuni cu privire la anumite forme de recreere, în afară de muzică, cântat, dans și conversație. În Zaharia 8:5 se vorbește despre copii care se jucau în piețele publice, iar în Iov 21:11, 12, despre copii care cântau și dansau. Pe vremea lui Isus, copiii se jucau imitând felul în care se comportau adulții la diferite evenimente vesele sau triste. (Mt 11:16, 17) În urma unor săpături în Palestina, arheologii au descoperit diferite obiecte cu care se jucau copiii, precum oale și care în miniatură, jucării zornăitoare și fluiere. Iov 41:5 pare să indice că unele persoane țineau păsări pentru a se juca cu ele. De asemenea, este foarte posibil să se fi practicat tragerea la țintă cu săgeți, dar și cu praștia. (1Sa 20:20-22, 35-40; Ju 20:16) Totuși, se pare că jocurile care încurajau competiția nu au fost practicate de evrei până în perioada elenistică.

Ghicitorile erau populare în Israel. O dovadă în acest sens este ghicitoarea pe care le-a spus-o Samson filistenilor. (Ju 14:12-14)

Grecia. Aproximativ în aceeași perioadă în care Isaia a început să profețească în Iuda, în Grecia au apărut faimoasele competiții sportive olimpice în onoarea lui Zeus, în anul 776 î.e.n. Deși jocurile ținute în Olimpia erau cele mai renumite, alte trei orașe grecești au devenit centre importante ale competițiilor. Pe istmul Corint se țineau Jocurile Istmice, considerate sacre și dedicate lui Poseidon. La Delfi aveau loc Jocurile Pitice, iar lângă Nemeea se țineau Jocurile Nemeene în cinstea lui Zeus.

Jocurile Olimpice erau celebrate o dată la patru ani și aveau o semnificație religioasă profundă. Jertfele și venerarea focului olimpic erau elemente importante ale sărbătorii. Jocurile Istmice de lângă Corint se desfășurau o dată la doi ani.

Programul de bază al tuturor competițiilor includea alergarea, luptele, boxul, aruncarea discului și a suliței, cursele de care, dar și alte evenimente. Participanții depuneau un jurământ prin care se angajau să respecte un program riguros de antrenament de zece luni, care le ocupa cea mai mare parte a timpului. Acest program era supravegheat cu strictețe de judecători, care locuiau împreună cu participanții. Adesea, sportivii se antrenau în condiții mai grele decât cele din timpul concursului propriu-zis: alergătorii exersau cu greutăți la picioare, iar boxerii purtau un echipament greu. De obicei, era nevoie de mai mulți ani pentru a dezvolta abilitățile necesare obținerii victoriei. Premiul consta într-o cunună simplă, sau coroană de frunze. Cununile erau făcute din ramuri de măslin sălbatic la Jocurile Olimpice, din ramuri de pin la Jocurile Istmice, din ramuri de laur la Jocurile Pitice și din frunze de țelină la Jocurile Nemeene. Premiul era adesea expus la linia de sosire, lângă arbitru, ceea ce îi determina pe alergători să se străduiască din răsputeri, având privirea ațintită asupra premiului. Nerespectarea regulilor ducea la descalificare. Jocurile erau subiect de conversație pentru toți înaintea, pe parcursul și după finalizarea lor. Cei care câștigau erau elogiați, idolatrizați, copleșiți cu daruri și celebrați. În orașul Corint, câștigătorilor li se oferea o pensie pe viață.

Roma. Jocurile romane erau foarte diferite de cele grecești și constau de obicei în lupte de gladiatori și alte spectacole caracterizate de o brutalitate extremă. Luptele de gladiatori au apărut în secolul al III-lea î.e.n. și, inițial, făceau parte din ceremonia religioasă de înmormântare. Este posibil ca aceste lupte să fi avut o legătură strânsă cu vechi ritualuri păgâne, în cadrul cărora oamenii își făceau tăieturi pentru ca sângele să curgă în onoarea zeilor sau a celor morți. (1Re 18:28; compară cu Le 19:28, unde este menționată interzicerea unor astfel de practici în Israel) Ulterior, jocurile romane au fost dedicate zeului Saturn. Nimic nu le întrecea în brutalitate și cruzime. Odată, împăratul Traian a organizat jocuri în care au luptat 10 000 de gladiatori, majoritatea pierzându-și viața până la finalul spectacolului. Chiar și unii senatori, câteva femei nobile și un împărat, Commodus, au intrat în arenă ca gladiatori. Începând cu domnia lui Nero, mulți creștini au fost uciși cu brutalitate la aceste evenimente.

Jocurile păgâne sunt introduse în Palestina. În secolul al II-lea î.e.n., în timpul domniei lui Antioh Epifanul, evreii eleniști au introdus cultura greacă și competițiile sportive în Israel, iar în Ierusalim a fost înființat un gimnaziu, conform primului capitol din cartea apocrifă 1 Macabei. În 2 Macabei 4:12-15 se spune că până și preoții își neglijau îndatoririle pentru a participa la jocuri. Totuși, unii s-au opus cu vehemență adoptării acestor obiceiuri păgâne.

În secolul I î.e.n., Irod cel Mare a construit un teatru în Ierusalim, un amfiteatru în câmpie, precum și un teatru și un amfiteatru în Cezareea. De asemenea, a instituit celebrarea jocurilor o dată la cinci ani în onoarea lui Cezar. Pe lângă lupte, curse de care și alte competiții, Irod a introdus elemente din jocurile romane, organizând lupte între animale sălbatice sau între oameni condamnați la moarte și animale sălbatice. Potrivit istoricului Josephus, toate acestea au dus la o încercare eșuată de asasinare a lui Irod de către unii evrei revoltați. (Antichități iudaice, XV, VIII, 1-4; XV, IX, 6)

Punctul de vedere creștin. Tertulian, un scriitor din secolele al II-lea și al III-lea e.n., a prezentat poziția primilor creștini față de divertismentele obișnuite în rândul romanilor, consemnând următoarele: „Nu avem nimic de spus, de văzut, de auzit cu privire la nebunia din circ, la imoralitatea din teatru, la cruzimea din arene, la deșertăciunea din locurile unde se exersează gladiatorii înainte de luptă!”. El a adăugat: „Cu ce vă ofensăm pe voi, dacă avem și noi alte idei despre plăcere? . . . Noi condamnăm ceea ce vă place vouă; dar nici pe voi nu vă desfătează ceea ce ne place nouă!”. (Apologeți de limbă latină, Tertulian, Apologeticul, cap. XXXVIII, par. 4, 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981) În ceea ce privește antrenamentul și exercițiile fizice, apostolul Pavel rezumă punctul de vedere creștin în sfatul adresat lui Timotei în 1 Timotei 4:7-10.

Sensul figurat. Unele caracteristici ale jocurilor au fost folosite în mod potrivit de Pavel și Petru pentru a ilustra anumite idei. Spre deosebire de premiul râvnit de concurenții de la jocurile grecești, coroana pentru care lupta un creștin uns nu era una ce se veștejește, ca cea din frunze, ci răsplata vieții nemuritoare. (1Pe 1:3, 4; 5:4) Acesta trebuia să alerge cu hotărâre ca să câștige premiul și să-și mențină privirea ațintită asupra lui; dacă privea înapoi, consecințele ar fi fost dezastruoase. (1Co 9:24; Flp 3:13, 14) Pentru a nu fi descalificat, era necesar ca el să concureze potrivit regulilor unei vieți morale. (2Ti 2:5) Erau esențiale stăpânirea de sine, autodisciplina și antrenamentul. (1Co 9:25; 1Pe 5:10) Eforturile unui creștin trebuiau să fie bine orientate, având ca scop obținerea victoriei, la fel ca loviturile unui boxer bine antrenat care nu-și risipește energia. Ținta loviturilor unui creștin nu erau alți oameni, ci anumite lucruri, inclusiv unele din interiorul său, care îl puteau duce la eșec. (1Co 9:26, 27; 1Ti 6:12) Orice greutate care încurcă și păcatul care înfășoară, lipsa de credință, trebuiau îndepărtate, așa cum participanții la curse dădeau la o parte hainele greoaie. Creștinul care alerga trebuia să fie pregătit pentru o cursă care presupunea rezistență, nu un efort intens de scurtă durată. (Ev 12:1, 2)

În Evrei 12:1, Pavel scrie că „suntem înconjurați de un nor . . . mare de martori (în greacă, martýrōn)”. Pavel nu se referă la o simplă mulțime de observatori, ceea ce reiese din capitolul precedent, la care face trimitere spunând „Astfel, . . . ”. Așadar, Pavel îi încurajează pe creștini să continue cursa, îndreptându-le atenția nu spre niște simpli spectatori, ci spre oameni care au fost la rândul lor concurenți și care au lăsat un exemplu bun. Apostolul îi îndeamnă în special să privească țintă la cel care a ieșit deja învingător și care este acum Judecătorul lor, Isus Cristos.

Este posibil ca ilustrarea din 1 Corinteni 4:9 să facă aluzie la competițiile romane. Pavel și ceilalți apostoli sunt asemănați cu cei care erau aduși în arenă în ultima parte a spectacolului, căci partea cea mai sângeroasă era rezervată pentru final, iar cei păstrați pentru acest moment erau siguri că vor muri. Cuvintele din Evrei 10:32, 33 ar putea face referire, de asemenea, la jocurile romane. (Vezi TEATRU.) De fapt, este posibil ca Pavel însuși să fi fost expus pericolelor din cadrul jocurilor romane, dat fiind că în 1 Corinteni 15:32 vorbește despre faptul că ‘s-a luptat cu fiarele în Efes’. Unii consideră puțin probabil ca un cetățean roman să fi fost dus în arenă înaintea animalelor sălbatice și sugerează că această expresie este folosită cu sens figurat pentru a se referi la împotrivitorii din Efes, asemănători fiarelor. Totuși, ceea ce spune Pavel în 2 Corinteni 1:8-10 despre pericolul prin care a trecut în provincia Asia, unde se afla Efesul, și despre cum l-a salvat Dumnezeu „dintr-un pericol de moarte” s-ar potrivi mult mai bine cu o luptă în arenă cu fiare literale decât cu opoziția întâmpinată în Efes. (Fa 19:23-41) Aceasta ar putea fi una dintre numeroasele situații în care Pavel s-a aflat „la un pas de moarte” în serviciul său. (2Co 11:23; vezi DIVERTISMENTE)