IACOV (SCRISOAREA)
Scrisoare inspirată a Scripturilor grecești creștine. Face parte din grupul numit „scrisori generale”, care, spre deosebire de majoritatea scrisorilor apostolului Pavel, nu au fost adresate unei congregații sau unei persoane anume; din acest grup mai fac parte Prima și A doua scrisoare a lui Petru, Prima scrisoare a lui Ioan și cartea Iuda. Scrisoarea lui Iacov este adresată celor „douăsprezece triburi care sunt răspândite pretutindeni”. (Iac 1:1)
Scriitorul. Scriitorul își spune simplu „Iacov, sclav al lui Dumnezeu și al Domnului Isus Cristos”. (Iac 1:1) Isus a avut doi apostoli cu numele Iacov (Mt 10:2, 3), însă este puțin probabil ca vreunul dintre ei să fi scris această scrisoare. Unul dintre apostoli, Iacov, fiul lui Zebedei, a fost ucis în aproximativ 44 e.n. (Fa 12:1, 2) Contextul scrisorii arată că este improbabil ca ea să fi fost scrisă la atât de puțin timp după formarea congregației creștine. (Iac 1:1) Celălalt apostol Iacov, fiul lui Alfeu, nu se remarcă cu nimic în relatările biblice; în plus, se cunosc puține lucruri despre el. De asemenea, modul deschis de exprimare din scrisoare nu pare să-l indice drept scriitor pe Iacov, fiul lui Alfeu; dacă el ar fi fost scriitorul, probabil că s-ar fi prezentat drept unul dintre cei 12 apostoli, folosindu-se de autoritatea sa apostolică pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale.
Dovezile arată că scriitorul a fost mai degrabă Iacov, fratele vitreg al lui Isus Cristos, căruia Isus i s-a arătat după înviere și care s-a remarcat printre discipoli. (Mt 13:55; Fa 21:15-25; 1Co 15:7; Ga 2:9) Scriitorul cărții Iacov spune despre sine că este „sclav al lui Dumnezeu și al Domnului Isus Cristos”, la fel ca Iuda, care în introducerea scrisorii sale se prezintă drept „sclav al lui Isus Cristos, dar frate al lui Iacov”. (Iac 1:1; Iuda 1) În plus, expresia „Salutare!” din scrisoarea lui Iacov apare și în scrisoarea despre circumcizie trimisă congregațiilor. Când a fost redactată această scrisoare, se pare că Iacov, fratele vitreg al lui Isus, s-a remarcat în adunarea ʻapostolilor și a bătrânilorʼ de la Ierusalim. (Fa 15:13, 22, 23)
Canonicitatea. Scrisoarea lui Iacov este inclusă atât în Manuscrisul Vatican nr. 1209, cât și în Manuscrisele Sinaitic (secolul al IV-lea e.n.) și Alexandrin (secolul al V-lea e.n.). Scrisoarea lui Iacov apare în Biblia Peshitta (în siriacă) și în cel puțin zece cataloage antice compilate înainte de 397 e.n., când a avut loc Conciliul de la Cartagina. Unii scriitori religioși antici au citat din scrisoarea lui Iacov, iar Origene, Chiril din Ierusalim, Ieronim și alții îi atestă canonicitatea.
Când și unde a fost scrisă. Scrisoarea nu sugerează în niciun fel că, în momentul scrierii, distrugerea Ierusalimului de către romani (70 e.n.) ar fi avut loc deja. Conform istoricului evreu Josephus, Iacov și alții au fost aduși înaintea Sanhedrinului pentru a fi omorâți cu pietre la porunca marelui preot Ananus, un saducheu. Josephus consemnează că acest eveniment a avut loc după moartea procuratorului roman Festus, însă înainte de sosirea succesorului său, Albinus. (Antichități iudaice, XX, IX, 1) Dacă așa au stat lucrurile și dacă sursele care plasează moartea lui Festus în jurul anului 62 e.n. sunt corecte, atunci Iacov trebuie să-și fi redactat scrisoarea înaintea acestui an.
Scrisoarea a fost redactată, probabil, în Ierusalim, unde locuia Iacov. (Ga 1:18, 19)
Cui i-a fost adresată. Iacov le-a scris celor „douăsprezece triburi care sunt răspândite pretutindeni”, literalmente „celor din dispersie (gr. diasporai, lat. dispersione)”. (Iac 1:1, Rbi8-E, n.s.) El li s-a adresat „fraților” săi spirituali, care aveau „credința Domnului nostru Isus Cristos”, în principal celor care trăiau în afara Palestinei. (1:2; 2:1, 7; 5:7) Iacov își bazează multe argumente pe Scripturile ebraice, însă aceasta nu demonstrează că scrisoarea sa a fost concepută doar pentru creștinii iudei, la fel cum, în prezent, faptul că cineva cunoaște Scripturile ebraice nu demonstrează că acea persoană este de origine iudaică. Afirmația lui Iacov că Avraam este „tatăl nostru” (2:21) se armonizează cu cele spuse de Pavel în Galateni 3:28, 29, unde se arată că apartenența la adevărata sămânță a lui Avraam nu are legătură cu faptul că cineva este iudeu sau grec. Prin urmare, „cele douăsprezece triburi” cărora le este adresată scrisoarea lui Iacov trebuie să se refere la ʻIsraelul [spiritual] al lui Dumnezeuʼ. (Ga 6:15, 16)
Scopul. Se pare că Iacov a redactat scrisoarea având două obiective: 1) să-și îndemne colaboratorii să dea dovadă de credință și perseverență în încercări și 2) să-i avertizeze cu privire la păcatele care atrag dezaprobarea divină.
Unii creștini căzuseră în capcana de a face favoritisme, acordându-le atenție celor influenți și bogați. (Iac 2:1-9) Fiind doar ascultători, nu și împlinitori ai cuvântului, acești creștini nu înțelegeau cum îi privea Dumnezeu în realitate. (1:22-27) Ei începuseră să-și folosească în mod greșit limba, sau darul vorbirii, iar, din cauza dorințelor lor carnale, în congregație existau conflicte. (3:2-12; 4:1-3) Materialismul îi determinase pe unii să fie prieteni cu lumea și, astfel, să nu își mai păstreze castitatea spirituală, devenind „adulteri” din punct de vedere spiritual și dușmani ai lui Dumnezeu. (4:4-6)
Iacov i-a corectat, îndemnându-i să fie atât ascultători, cât și împlinitori ai cuvântului, arătând cu exemple biblice că cel care are credință adevărată o va demonstra prin lucrări în armonie cu aceasta. De exemplu, cel care are credință adevărată nu îi va spune fratelui său care este gol și flămând: ʻMergi în pace, încălzește-te și satură-teʼ, fără să îi dea cele necesare. (Iac 2:14-26) Spunând că salvarea poate fi dobândită prin fapte, Iacov nu îl contrazice pe Pavel. Iacov admite că baza pentru salvare este credința, însă subliniază că o credință care nu produce lucrări bune nu este o credință adevărată. Această idee este în armonie cu Galateni 5:22-24, unde Pavel descrie rodul spiritului, cu Efeseni 4:22-24 și Coloseni 3:5-10, unde găsim sfatul de a îmbrăca noua personalitate și cu Evrei 13:16, unde suntem îndemnați să facem binele și să împărțim cu alții.
Stil. Scrisoarea lui Iacov are un puternic ton profetic și conține multe figuri de stil și comparații, asemănându-se astfel cu discursurile lui Isus, cum ar fi Predica de pe munte. La fel ca Isus, Iacov folosește exemple din universul fizic – marea, vegetația, animalele, bărcile, agricultorul, pământul – pentru a construi o argumentație convingătoare despre credință, ținerea sub control a limbii, răbdare și altele. (Iac 1:6, 9-11; 3:3-12; 5:7) Aceasta, împreună cu folosirea întrebărilor directe și a celor peste 50 de imperative, face ca scrisoarea lui Iacov, deși relativ scurtă, să fie foarte dinamică.
Legătura cu scrierile inspirate anterioare. Iacov a citat din Scripturile ebraice sau a făcut referire la ele când a vorbit despre: crearea omului (Iac 3:9; Ge 1:26), Avraam și Rahav (Iac 2:21-26; Ge 15:6; 22:9-12; Ios 2; Is 41:8), Iov (Iac 5:11; Iov 1:13-22; 2:7-10; 42:10-17), Lege (Iac 2:8, 11; Ex 20:13, 14; Le 19:18; De 5:17, 18) și Ilie. (Iac 5:17, 18; 1Re 17:1; 18:1) Există multe analogii cu declarațiile lui Isus Cristos referitoare la persecuții (Iac 1:2; Mt 5:10-12), faptul de a-i cere lui Dumnezeu unele lucruri și de a le primi (Iac 1:5, 17; Lu 11:9-13), necesitatea de a fi ascultători, dar și împlinitori ai cuvântului (Iac 1:22; Mt 7:21-27), de a fi separați de lume (Iac 4:4; Ioa 17:14), de a nu-i judeca pe alții (Iac 4:12; Lu 6:37) și de a respecta cuvântul dat. (Iac 5:12; Mt 5:33-37)
Textul din Iacov 4:5 a ridicat o problemă deoarece există o incertitudine cu privire la versetele pe care le-a citat Iacov (sau la care, poate, doar s-a referit). Acest text spune: „Sau credeți că degeaba spune cuvântul Scripturii: «Spiritul de invidie din noi tânjește mereu după alte lucruri»?”. Se consideră că Iacov a formulat această idee, sub inspirație divină, pornind de la versete precum Geneza 6:5; 8:21, Proverbele 21:10 și Galateni 5:17.
[Chenarul de la pagina ]
IDEI IMPORTANTE DIN IACOV
Scrisoarea subliniază importanța demonstrării credinței prin fapte
Redactată anterior anului 62 e.n., cu mai bine de opt ani înainte de distrugerea Ierusalimului de către romani
Creștinii care perseverează cu fidelitate în încercări au motive să fie fericiți (1:1-18)
Dumnezeu ne va da cu generozitate înțelepciunea necesară pentru a persevera dacă continuăm să o cerem cu credință
Dumnezeu nu ne încearcă niciodată cu lucruri rele; însă fiecare ar putea fi ademenit de propria lui dorință să urmeze o cale greșită
Tot ce provine de la Iehova este bun
Închinarea plăcută lui Dumnezeu pretinde lucrări bune, care demonstrează credință (1:19–2:26)
Să înlăturăm orice răutate și să acceptăm cuvântul lui Dumnezeu cu blândețe; să fim împlinitori ai cuvântului, nu doar ascultători
Să învățăm să ne controlăm limba, să ne îngrijim de orfani și de văduve și să ne păstrăm nepătați de lume
Dacă îi favorizăm pe cei bogați și îi desconsiderăm pe cei săraci, încălcăm „legea regală” a iubirii
O credință vie este demonstrată prin fapte, așa cum reiese din exemplul lui Avraam și cel al lui Rahav
Învățătorii au o responsabilitate mare înaintea lui Iehova (3:1-18)
Asemenea tuturor creștinilor, ei trebuie să învețe să-și controleze limba
Pot face aceasta dacă manifestă înțelepciunea de sus
Înclinațiile lumești ne afectează relația cu Dumnezeu (4:1–5:12)
Cei care luptă pentru a-și atinge scopurile egoiste sau cei care îi condamnă pe frații lor trebuie să se căiască
Prietenia cu lumea este dușmănie cu Dumnezeu
A ne face planuri materialiste fără a ține cont de voința lui Iehova este o dovadă de aroganță
Asupritorii bogați care îi înșală pe alții vor avea parte de judecata divină
În timp ce așteptăm judecata lui Isus Cristos, trebuie să fim răbdători și să nu ne plângem unii împotriva altora
Pentru ca cineva să se vindece de o boală spirituală cauzată de un păcat, trebuie să ceară ajutorul bătrânilor (5:13-20)
Mărturisirea deschisă a păcatului și rugăciunile făcute de bătrâni pentru cel care a păcătuit vor contribui la vindecarea lui spirituală
A-l ajuta pe un frate care a greșit să se restabilească înseamnă a-l salva de la moarte spirituală