PROFEȚIE

Mesaj inspirat de Dumnezeu; revelare sau proclamare a voinței și a scopului divin. Profeția poate fi o învățătură morală inspirată de Dumnezeu, o poruncă ori o judecată divină sau anunțarea unui eveniment viitor. Sensul de bază al rădăcinilor verbale din limbile originale (ebr. naváʼ; gr. prophēteúō) nu este acela de prezicere a viitorului; totuși, prezicerile constituie un aspect important al profețiilor biblice. (Vezi PROFET.)

Iată câteva exemple care ilustrează sensul termenilor din limbile originale: Când lui Ezechiel i s-a spus într-o viziune: „Profețește vântului”, el pur și simplu a transmis porunca lui Dumnezeu vântului. (Eze 37:9, 10) La procesul lui Isus, când unii i-au acoperit fața, l-au pălmuit și apoi i-au spus: „Profețește-ne, Cristosule! Cine te-a lovit?”, ei nu i-au cerut să prezică viitorul, ci să-i identifice prin revelație divină pe cei care îl loviseră. (Mt 26:67, 68; Lu 22:63, 64) Femeia samariteană de la fântână l-a recunoscut pe Isus drept „profet” deoarece el a dezvăluit lucruri despre trecutul ei pe care nu le putea ști decât prin puterea divină. (Ioa 4:17-19; compară cu Lu 7:39) În mod asemănător, unele pasaje din Scripturi precum Predica de pe munte a lui Isus și cuvintele de condamnare adresate scribilor și fariseilor (Mt 23:1-36) pot fi considerate pe bună dreptate profeții, întrucât sunt inspirate de Dumnezeu și dezvăluie gândurile Sale, la fel ca declarațiile lui Isaia, Ieremia și ale altor profeți din vechime. (Compară cu Is 65:13-16 și Lu 6:20-25.)

Desigur, există și multe exemple de preziceri în Biblie. Unele dintre cele mai vechi se găsesc în Geneza 3:14-19; 9:24-27; 27:27-40; 49:1-28; Deuteronomul 18:15-19.

Sursa oricărei profeții adevărate este Iehova Dumnezeu. El transmite profețiile prin spiritul său sfânt sau, uneori, prin mesageri îngerești îndrumați de spirit. (2Pe 1:20, 21; Ev 2:1, 2) Profețiile ebraice încep de regulă prin îndemnul: „Ascultați cuvântul lui Iehova” (Is 1:10; Ier 2:4), termenul „cuvântul” având deseori sensul de mesaj inspirat, sau profeție. (Is 44:26; Ier 21:1; Eze 33:30-33; compară cu Is 24:3)

În ce sens „mărturia despre Isus . . . inspiră profeția”?

Într-o viziune, un înger i-a spus apostolului Ioan: „Mărturia despre Isus este cea care inspiră profeția [literalmente, este spiritul profeției]”. (Re 19:10) Apostolul Pavel îl numește pe Cristos ‘secretul sacru al lui Dumnezeu’ și spune că „în el sunt ascunse cu grijă toate comorile înțelepciunii și ale cunoștinței”. (Col 2:2, 3) Aceasta se datorează faptului că Iehova Dumnezeu i-a încredințat Fiului rolul principal în realizarea scopului Său grandios – sfințirea numelui Său și readucerea pământului și a locuitorilor lui în armonie cu El printr-o „administrare la împlinirea timpurilor fixate, ca să adune toate lucrurile în Cristos, lucrurile din ceruri și lucrurile de pe pământ”. (Ef 1:9, 10; compară cu 1Co 15:24, 25) Întrucât împlinirea scopului grandios al lui Dumnezeu depinde în exclusivitate de Isus (compară cu Col 1:19, 20), toate profețiile, adică toate mesajele inspirate de Dumnezeu și anunțate de slujitorii săi, au indicat spre Fiul său. Astfel, așa cum se arată în Revelația 19:10, întregul „spirit” (orice intenție și scop) al profeției a fost acela de a depune mărturie despre Isus, care, prin voința lui Iehova, a devenit „calea, adevărul și viața”. (Ioa 14:6) Lucrul acesta este valabil nu numai în cazul profețiilor anterioare serviciului pământesc al lui Isus, ci și al celor ulterioare. (Fa 2:16-36)

Imediat după răzvrătirea din Eden, Iehova Dumnezeu a început să depună ʻmărturie despre Isusʼ rostind profeția referitoare la „descendența” care, în cele din urmă, „va zdrobi capul” șarpelui, Dușmanul lui Dumnezeu. (Ge 3:15) Legământul avraamic a anunțat în mod profetic venirea acestei Descendențe, prin care vor fi binecuvântate toate familiile pământului și care va obține victoria asupra Dușmanului și a „descendenței” acestuia. (Ge 22:16-18; compară cu Ga 3:16) Despre Descendența promisă, numită „Șilo” (însemnând „Cel al căruia este”, „Cel căruia îi aparține”), s-a prezis că avea să vină din tribul lui Iuda. (Ge 49:10) Prin intermediul națiunii Israel, Iehova și-a dezvăluit scopul de a forma „un regat de preoți și o națiune sfântă”. (Ex 19:6; compară cu 1Pe 2:9, 10) Jertfele prevăzute în Legea mozaică au prefigurat jertfa Fiului lui Dumnezeu, iar preoția a simbolizat preoția regală, cerească a lui Cristos (împreună cu preoții asociați) din timpul Domniei sale de O Mie de Ani. (Ev 9:23, 24; 10:1; Re 5:9, 10; 20:6) Prin urmare, Legea a devenit ʻun îndrumător, care conduce la Cristosʼ. (Ga 3:23, 24)

Referitor la evenimentele care au marcat istoria națiunii Israel, apostolul Pavel a scris: „Aceste lucruri s-au întâmplat cu ei pentru a servi ca exemple [sau ca prefigurări] și au fost scrise ca avertizare pentru noi [continuatorii lui Cristos Isus], peste care a sosit sfârșitul sistemelor”. (1Co 10:11) David, cel mai important rege al națiunii, l-a prefigurat pe Fiul lui Dumnezeu, care a devenit moștenitorul legământului încheiat de Dumnezeu cu David pentru un regat veșnic. (Is 9:6, 7; Eze 34:23, 24; Lu 1:32; Fa 13:32-37; Re 22:16) Bătăliile purtate de regii fideli (care au fost, de obicei, îndrumați și încurajați de profeții lui Dumnezeu) au prefigurat războiul pe care Fiul lui Dumnezeu îl va purta împotriva dușmanilor Regatului său, iar victoriile pe care Dumnezeu li le-a dat acestor regi au prefigurat victoria lui Cristos asupra tuturor forțelor lui Satan, victorie care va aduce eliberarea poporului lui Dumnezeu. (Ps 110:1-5; Mi 5:2-6; Fa 4:24-28; Re 16:14, 16; 19:11-21)

Multe profeții din perioada regilor au vorbit despre domnia Unsului lui Dumnezeu (Mesia, sau Cristos) și despre binecuvântările pe care le va aduce ea. Alte profeții mesianice au anunțat persecutarea și suferințele Slujitorului lui Dumnezeu. (Compară cu Is 11:1-10; 53:1-12; Fa 8:29-35.) Așa cum arată apostolul Petru, acei profeți din vechime „cercetau ce timp sau ce fel de perioadă indica spiritul care era în ei cu privire la Cristos [Mesia], când spiritul depunea mărturie dinainte despre suferințele pe care avea să le îndure Cristos și despre gloria pe care urma să o aibă după aceea”. Acelor profeți li s-a dezvăluit că aceste lucruri urmau să se împlinească ulterior, după moartea lor. (1Pe 1:10-12; compară cu Da 9:24-27; 12:1-10)

Toate aceste profeții se împlinesc în Cristos Isus și astfel se dovedesc a fi adevărate, ajutându-ne să înțelegem în ce sens ‘adevărul a venit prin Isus Cristos’. „Fiindcă oricât de multe sunt promisiunile lui Dumnezeu, prin el au devenit «da».” (Ioa 1:17; 2Co 1:20; compară cu Lu 18:31; 24:25, 26, 44-46) Petru a putut spune pe bună dreptate că „despre [Isus] depun mărturie toți profeții”. (Fa 3:20-24; 10:43; compară cu 28:23)

Scopul și timpul împlinirii. Profețiile, indiferent că au fost preziceri, simple instrucțiuni inspirate sau mustrări, le-au fost utile nu numai celor care le-au auzit prima dată, ci și celor din perioadele ulterioare care au avut credință în promisiunile lui Dumnezeu. Profețiile i-au asigurat pe cei care le-au primit inițial că Dumnezeu nu-și schimbase scopul odată cu trecerea anilor sau a secolelor și că respecta ferm termenii legământului său și promisiunile sale. (Compară cu Ps 77:5-9; Is 44:21; 49:14-16; Ier 50:5.) De exemplu, profeția lui Daniel a oferit informații care au constituit o verigă valoroasă între încheierea scrierii Scripturilor ebraice (sau precreștine) și venirea lui Mesia. Descriind cu anticipație evenimentele mondiale, inclusiv ascensiunea și căderea puterilor mondiale succesive, profeția lui Daniel i-a asigurat pe evreii care au trăit în secolele dominației persane, grecești și romane (precum și pe creștinii de mai târziu) că nu există niciun „unghi mort” în câmpul previziunilor lui Dumnezeu, că ceea ce se întâmpla în zilele lor fusese, de fapt, prevăzut și că scopul suveran al lui Iehova se va împlini în mod sigur. Această profeție i-a împiedicat să-și pună încrederea și speranța în acele regimuri trecătoare, care aveau o putere efemeră, și i-a ajutat să-și conducă pașii cu înțelepciune. (Compară cu Da 8:20-26; 11:1-20.)

Văzând cu ochii lor împlinirea multor profeții, oamenii sinceri s-au convins că Dumnezeu are puterea de a-și îndeplini scopul în pofida oricărei opoziții. Faptul că el, și numai el, a putut să prezică acele evenimente și să le facă să se întâmple a fost o dovadă a Divinității sale fără egal. (Is 41:21-26; 46:9-11) Totodată, aceste profeții le-au permis să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu, să înțeleagă mai clar voința sa și normele morale pe baza cărora acționează și judecă el, astfel încât să-și poată armoniza viața cu aceste norme. (Is 1:18-20; 55:8-11)

Un număr mare de profeții au cunoscut o aplicare, sau o împlinire, inițială în timpul când au fost consemnate. Multe dintre acestea au anunțat judecata divină asupra Israelului literal și a națiunilor din jur și au prezis căderea și restabilirea ulterioară a Israelului și a lui Iuda. Totuși, ele nu au fost lipsite de valoare pentru generațiile de mai târziu, de exemplu pentru congregația creștină din secolul I și din prezent. Apostolul Pavel a spus: „Căci tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru instruirea noastră, pentru ca prin perseverența noastră și prin mângâierea din Scripturi să avem speranță”. (Ro 15:4) Întrucât Dumnezeu nu își schimbă nomele morale și scopul (Mal 3:6; Ev 6:17, 18), modul în care a acționat în cazul Israelului arată cum va acționa el în situații similare, indiferent de epocă. De aceea, Isus și discipolii săi au fost îndreptățiți să aplice la zilele lor declarații profetice care se împliniseră cu secole mai înainte. (Mt 15:7, 8; Fa 28:25-27) Alte profeții au fost, incontestabil, preziceri, iar unele s-au referit în mod specific și exclusiv la serviciul pământesc al lui Isus și la evenimente ulterioare. (Is 53; Da 9:24-27) Pentru cei care au trăit în perioada în care a venit Mesia, profețiile au reprezentat mijlocul prin care l-au identificat și prin care au verificat autenticitatea misiunii și a mesajului său. (Vezi MESIA.)

După ce Isus a părăsit pământul, Scripturile ebraice și profețiile pe care le conțin ele, împreună cu învățăturile lăsate de Isus au oferit informații esențiale pe baza cărora continuatorii săi creștini puteau să recunoască evenimentele viitoare, să le pună în context și să înțeleagă semnificația și importanța lor. Aceasta a dat greutate și legitimitate predicării și predării lor și le-a insuflat încredere și curaj în fața opoziției. (Fa 2:14-36; 3:12-26; 4:7-12, 24-30; 7:48-50; 13:40, 41, 47) În revelațiile inspirate din trecut, ei au găsit o mulțime de instrucțiuni morale, utile „ca să învețe, să mustre, să îndrepte lucrurile, să disciplineze în dreptate”. (2Ti 3:16, 17; Ro 9:6-33; 1Co 9:8-10; 10:1-22) Petru, a cărui credință în aceste profeții a fost întărită de viziunea transfigurării, a spus: „De aceea, pentru noi, cuvântul profetic este mai sigur. Și faceți bine că îi dați atenție ca unei lămpi care strălucește într-un loc întunecos”. (2Pe 1:16-19; Mt 16:28–17:9) Astfel, profețiile din perioada precreștină au întregit învățăturile lui Isus și au reprezentat mijlocul prin care Dumnezeu a îndrumat congregația creștină în luarea unor decizii importante, precum cea referitoare la creștinii dintre națiuni. (Fa 15:12-21; Ro 15:7-12)

Profețiile au avut și rolul de a avertiza, arătând când era necesară o acțiune urgentă. Un exemplu clar în acest sens este avertismentul lui Isus cu privire la iminenta distrugere a Ierusalimului și la evenimentele care aveau să indice momentul când continuatorii săi trebuiau să fugă din oraș într-un loc sigur. (Lu 19:41-44; 21:7-21) Avertismente profetice similare se aplică la prezența lui Cristos. (Compară cu Mt 24:36-42.)

La Penticostă, când a fost turnat spiritul sfânt, creștinii au primit daruri miraculoase, precum darul profețirii și capacitatea de a vorbi în limbi pe care nu le învățaseră. În unele cazuri (dar nu neapărat în toate), cei care au primit darul profețirii au putut să facă preziceri, așa cum a făcut Agab (Fa 11:27, 28; 21:8-11); astfel, congregația creștină sau unii membri ai ei s-au putut pregăti pentru situații critice sau încercări. Și scrisorile canonice ale apostolilor și discipolilor conțin preziceri inspirate; acestea au anunțat viitoarea apostazie și au arătat ce formă avea să îmbrace ea, au avertizat cu privire la judecata divină și la executarea ei viitoare, au dezvăluit adevăruri doctrinare încă neînțelese sau le-au dezvoltat și le-au clarificat pe cele deja enunțate. (Fa 20:29, 30; 1Co 15:22-28, 51-57; 1Te 4:15-18; 2Te 2:3-12; 1Ti 4:1-3; 2Ti 3:1-13; 4:3, 4; compară cu Iuda 17-21) Cartea Revelația abundă în avertismente profetice care îi ajută pe oameni să discearnă „semnele timpurilor” (Mt 16:3) și să acționeze cu sentimentul urgenței. (Re 1:1-3; 6:1-17; 12:7-17; 13:11-18; 17:1-12; 18:1-8)

Cu toate acestea, Pavel explică în prima sa scrisoare către corinteni că darurile miraculoase, inclusiv darul profețirii, aveau să fie înlăturate. (1Co 13:2, 8-10) Din câte se pare, odată cu moartea apostolilor, aceste daruri nu au mai fost transmise și au dispărut din congregația creștină, întrucât își îndepliniseră scopul. Până la data aceea, canonul biblic fusese, evident, finalizat.

Ilustrările, sau parabolele, lui Isus se asemănau ca formă cu unele declarații alegorice ale profeților din trecut. (Compară cu Eze 17:1-18; 19:1-14; Mt 7:24-27; 21:33-44.) Aproape toate s-au împlinit într-o oarecare măsură în timpul acela. Unele prezentau în esență principii morale. (Mt 18:21-35; Lu 18:9-14) Altele includeau elemente temporale care se extindeau până la prezența lui Isus și la „încheierea sistemului”. (Mt 13:24-30, 36-43; 25:1-46)

Împliniri multiple. Modul în care au folosit Isus și discipolii săi profețiile arată că o profeție care prezice viitorul poate avea mai multe împliniri. De exemplu, Pavel a aplicat la zilele sale profeția lui Habacuc, care se împlinise inițial când Babilonul a pustiit Iuda. (Hab 1:5, 6; Fa 13:40, 41) Isus a arătat că profeția lui Daniel referitoare la „lucrul dezgustător care cauzează pustiire” trebuia să se împlinească în timpul generației din zilele acelea; totuși, profeția asociază „lucrul dezgustător care cauzează pustiire” și cu „timpul sfârșitului”. (Da 9:27; 11:31-35; Mt 24:15, 16) Este vorba despre sfârșitul actualului sistem, întrucât profeția lui Daniel menționează în continuare că Mihael ‘se ridică’, iar, conform dovezilor biblice, acest eveniment se referă la timpul când Isus Cristos va trece la acțiune ca rege în folosul slujitorilor lui Iehova. (Da 12:1; vezi MIHAEL, nr. 1) În mod similar, în profeția sa privitoare la încheierea sistemului, și Isus a prezis că va veni cu putere regală, venire care nu a avut loc în secolul I e.n. (Mt 24:29, 30; Lu 21:25-32) Aceasta sugerează că profeția are o împlinire dublă. Referitor la dubla împlinire a unora dintre profeții, o enciclopedie afirmă: „Această perspectivă asupra împlinirii profeției pare necesară pentru a explica prezicerea făcută de Domnul nostru pe munte, prezicere care se referea atât la căderea Ierusalimului, cât și la sfârșitul erei creștine”. (Cyclopædia, de M’Clintock și Strong, 1894, vol. VIII, p. 635)

Tipuri de profeții. Pe lângă declarațiile directe făcute prin profeții săi (uneori însoțite de gesturi simbolice [1Re 11:29-31] sau de alegorii), Iehova a folosit și alte tipuri de profeții. De exemplu, Mesia, Cristos Isus, a fost prefigurat de diferite personaje profetice. Printre acestea s-au numărat David, menționat anterior, regele-preot Melchisedec (Ev 7:15-17) și profetul Moise (Fa 3:20-22). Este demn de remarcat că nu orice aspect al vieții unui personaj profetic trebuie considerat un simbol sau o prefigurare. De exemplu, cele trei zile petrecute de Iona în burta peștelui au prefigurat timpul în care Isus s-a aflat în Șeol; însă ezitarea lui Iona de a-și accepta misiunea și alte detalii din relatarea sa nu au prefigurat acțiunile Fiului lui Dumnezeu. De asemenea, Isus a spus despre sine că era „mai mare decât Solomon”, deoarece înțelepciunea sa și pacea adusă de Regatul său sunt similare – deși superioare – înțelepciunii lui Solomon și păcii din timpul domniei sale; totuși, spre deosebire de Solomon, Isus nu a încălcat legile lui Dumnezeu. (Mt 12:39-42)

Dumnezeu a folosit și drame profetice, în care anumite detalii din viața unor persoane sau din istoria unor națiuni sunt consemnate ca prefigurare a unor evenimente viitoare legate de realizarea scopului lui Iehova. Pavel a făcut referire la o astfel de dramă profetică, ce îi include pe cei doi fii ai lui Avraam, unul de la Sara, iar celălalt de la sclava Agar. El spune: „Aceste lucruri au și un sens simbolic”, arătând că cele două femei „reprezintă” două legăminte. Femeile în sine nu au simbolizat sau prefigurat legămintele. Totuși, în drama profetică, au corespuns unor femei simbolice care au avut copii sub acele legăminte. Astfel, Agar a corespuns Ierusalimului pământesc, care l-a respins pe Eliberatorul prezis de legământul Legii și a insistat să respecte Legea chiar și după ce Dumnezeu a abrogat-o; prin urmare, Ierusalimul pământesc și copiii săi se aflau în sclavia Legii. Pe de altă parte, Sara, femeia liberă, a corespuns ‘Ierusalimului de sus’, partea cerească a organizației lui Dumnezeu, asemănată cu o soție, care naște fii conform cu ceea ce a fost prezis în legământul avraamic. (Ga 4:21-31; compară cu Ioa 8:31-36) De asemenea, Potopul din timpul lui Noe și condițiile premergătoare lui au prefigurat condițiile din timpul prezenței lui Cristos și consecințele pe care le vor suferi cei care resping calea lui Dumnezeu. (Mt 24:36-39; compară cu 1Co 10:1-11)

Și anumite locuri au avut valoare profetică. De exemplu, orașul Ierusalim, de pe muntele Sion, a fost folosit uneori pentru a reprezenta o organizație cerească – „mama” creștinilor unși. (Ga 4:26) „Noul Ierusalim” a simbolizat „mireasa” cerească a lui Cristos, compusă din membrii congregației creștine glorificate. (Re 21:2, 9-14; compară cu Ef 5:23-27, 32, 33; Re 14:1-4) Totuși, întrucât majoritatea locuitorilor săi au fost infideli, Ierusalimul este folosit uneori și în sens negativ. (Ga 4:25; compară cu Eze 16:1-3, 8-15; vezi IERUSALIM [Însemnătatea orașului]) Alte locuri care au avut în mod evident valoare profetică sunt: Sodoma, Egipt, Meghido, Babilon și Valea lui Hinom, sau Gheena. (Re 11:8; 16:16; 18:2; Mt 23:33)

Unele obiecte și ceremonialuri au servit drept model profetic, așa cum a fost în cazul tabernacolului. Apostolul Pavel arată că echipamentul, funcțiile și jertfele de la tabernacol au fost un model al realităților cerești, ‘o reprezentare simbolică și o umbră a lucrurilor cerești’. (Ev 8:5; 9:23, 24)

Verificarea profețiilor și a interpretării lor. Având în vedere activitatea profeților falși, Ioan i-a avertizat pe creștini să nu creadă orice „declarație inspirată” (ceea ce este prin definiție o profeție), ci, mai degrabă, ʻsă verifice declarațiile inspirate ca să vadă dacă provin de la Dumnezeuʼ. (1Io 4:1) Apoi a oferit un criteriu pe baza căruia se poate stabili dacă o declarație inspirată este sau nu de origine divină: ea trebuie să susțină că Cristos a venit în carne. Însă, evident, el nu a vrut să spună că acesta era singurul criteriu care trebuia luat în considerare, ci l-a menționat pur și simplu pentru că era un subiect dezbătut la acea vreme, poate chiar cel mai dezbătut. (1Io 4:2, 3) Pentru ca profeția sau interpretarea profeției să fie corectă, este esențial ca ea să se armonizeze cu cuvântul revelat al lui Dumnezeu și cu voința sa (De 13:1-5; 18:20-22), și nu doar parțial, ci total. (Vezi PROFET [Cum pot fi distinși profeții adevărați de cei falși].) Unii membri ai congregației creștine din secolul I primiseră darul ʻdiscernerii cuvintelor inspirateʼ (1Co 12:10), care le permitea să verifice autenticitatea profețiilor. Chiar dacă și această capacitate miraculoasă a încetat, este logic să credem că Dumnezeu a continuat să facă posibilă înțelegerea corectă a profețiilor prin intermediul congregației, mai ales în „timpul sfârșitului”, dar nu în mod miraculos, ci printr-o muncă asiduă de cercetare, studiere și comparare a profețiilor cu situațiile și evenimentele aflate în desfășurare. (Compară cu Da 12:4, 9, 10; Mt 24:15, 16; 1Co 2:12-14; 1Io 4:6; vezi INTERPRETARE.)