RĂMĂȘIȚĂ
Cei rămași dintr-o familie, națiune, trib sau categorie; supraviețuitorii unui masacru, ai unei distrugeri ori ai unui eveniment epocal; cei ce i-au rămas fideli lui Dumnezeu dintr-o națiune sau grup de oameni care au devenit apostați.
Noe și familia sa au fost o rămășiță a întregii omeniri care a trăit înainte de Potop. Verbul șaʼár, „a rămâne”, este folosit pentru a arăta că ei sunt singurii care au supraviețuit. (Ge 7:23) Mai târziu, pe când era în Egipt, Iosif le-a spus fraților săi: „De aceea, Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă lase o rămășiță [adică supraviețuitori care să asigure posteritatea și linia de descendență; compară cu 2Sa 14:7] pe pământ și să vă țină în viață printr-o mare salvare”. (Ge 45:4, 7)
O rămășiță a lui Israel se întoarce din exil. În Biblie, când se vorbește despre o rămășiță, de cele mai multe ori este vorba de poporul lui Dumnezeu. Prin intermediul profeților săi, Dumnezeu a avertizat Israelul că va fi pedepsit pentru neascultare, dar a adus și mângâiere profețind că avea să fie păstrată o rămășiță, că aceasta se va întoarce la Ierusalim și îl va reconstrui și că va prospera și va da rod. (Is 1:9; 11:11, 16; 37:31, 32; Ier 23:3; 31:7-9)
După ce, în anul 617 î.e.n., regele Nebucadnețar al Babilonului a luat captivi din Iuda, printre care și pe regele Ioiachin, Iehova i-a dat profetului Ieremia o viziune. Smochinele bune din viziune îi reprezentau pe exilații lui Iuda care au fost duși în Babilon, dar pe care Iehova urma să-i readucă în țara lor. Smochinele rele îi reprezentau atât pe regele Zedechia, pe prinții săi și pe alții ca ei care nu au fost duși atunci în exil (de fapt, majoritatea locuitorilor Ierusalimului și ai Iudeii), cât și pe cei ce locuiau în Egipt. În 607 î.e.n., aproape toți cei din Iuda au fost omorâți sau exilați când Nebucadnețar a distrus în final Ierusalimul. Mai târziu, cei ce locuiau în Egipt, inclusiv cei care s-au refugiat acolo după 607 î.e.n., au avut de suferit când Nebucadnețar a efectuat o incursiune militară în țară. (Ier 24:1-10; 44:14; 46:13-17; Pln 1:1-6)
Iehova le-a promis celor ce s-au căit de păcatele pentru care el permisese să fie exilați – rămășiței fidele – că îi va pune laolaltă ca o turmă într-un țarc. (Mi 2:12) Aceasta s-a întâmplat în anul 537 î.e.n., când o rămășiță a evreilor s-a întors, sub conducerea lui Zorobabel. (Ezr 2:1, 2) Înainte, ei ‘șchiopătaseră’, dar Iehova i-a adunat. Chiar dacă se aflau sub dominație persană, întrucât îl aveau guvernator pe Zorobabel, iar închinarea adevărată era restabilită la templu, Dumnezeu a devenit din nou adevăratul lor Rege. (Mi 4:6, 7) Ei urmau să ajungă ca „roua de la Iehova”, care aduce înviorare și prosperitate, și să fie curajoși și puternici ca „un leu printre fiarele pădurii”. (Mi 5:7-9) Se pare că această ultimă profeție a avut o împlinire în perioada macabeilor, iudeii rămânând în țara lor și templul păstrându-se până la venirea lui Mesia.
Numele fiului profetului Isaia, Șear-Iașub, includea substantivul șeʼár (verbul fiind șaʼár) și însemna „Doar o rămășiță se va întoarce (Cei care au rămas se vor întoarce)”. Acest nume era un semn că Ierusalimul urma să cadă, iar locuitorii lui să meargă în exil, dar și că Dumnezeu avea să manifeste îndurare și să aducă o rămășiță înapoi în țară. (Is 7:3)
Nicio rămășiță a Babilonului. Deși Dumnezeu a folosit Babilonul pentru a-și pedepsi poporul, acest imperiu a întrecut limita și și-a găsit plăcerea în oprimarea și maltratarea evreilor, intenționând chiar să-i țină în captivitate pentru totdeauna. Babilonul avea această atitudine întrucât era reprezentantul principal al închinării false și îl ura pe Iehova, precum și închinarea adusă Lui. Din acest motiv, Dumnezeu a spus: „Voi stârpi din Babilon numele și rămășița, copiii și urmașii”. (Is 14:22) În cele din urmă, Babilonul a ajuns complet în ruină, pentru totdeauna, și nicio rămășiță nu s-a mai întors să-l reconstruiască.
O rămășiță a lui Israel îl acceptă pe Cristos. Când Isus Cristos a venit la națiunea Israel, majoritatea oamenilor l-au respins. Doar câțiva, o rămășiță, au manifestat credință și au devenit continuatori ai săi. Apostolul Pavel aplică la această rămășiță de evrei anumite profeții din Isaia (10:22, 23; 1:9) când scrie: „Mai mult decât atât, Isaia strigă despre Israel: «Chiar dacă fiii lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămășița va fi salvată. Căci Iehova va încheia socotelile pe pământ, va termina lucrul acesta și-l va și scurta». Și după cum a spus mai înainte Isaia: «Dacă Iehova al armatelor nu ne-ar fi lăsat o sămânță, am fi ajuns ca Sodoma și am fi fost ca Gomora»”. (Ro 9:27-29) Pavel dă și exemplul celor 7 000 rămași în timpul lui Ilie, care nu s-au plecat înaintea lui Baal, spunând: „Tot așa, și în perioada actuală a apărut deci o rămășiță a cărei alegere este potrivit bunătății nemeritate”. (Ro 11:5)
Rămășița spirituală. În Revelația (cap. 12), Ioan a consemnat viziunea sa despre o femeie din ceruri și un balaur și a încheiat acea parte a viziunii spunând: „Balaurul s-a mâniat pe femeie și s-a dus să facă război cu cei rămași [loipṓn] din sămânța ei, care respectă poruncile lui Dumnezeu și au lucrarea de depunere a mărturiei despre Isus”. „Cei rămași” care au „lucrarea de depunere a mărturiei despre Isus” sunt ultimii dintre frații lui Isus Cristos de pe pământ, care trăiesc aici după ce Diavolul a fost aruncat jos, pe pământ, și s-a anunțat: „Acum au venit salvarea, puterea, regatul Dumnezeului nostru și autoritatea Cristosului său”. Diavolul, sau balaurul, poartă război împotriva acestei rămășițe a fraților spirituali ai lui Cristos prin intermediul ‘fiarelor’ și a „imaginii fiarei” descrise în Revelația capitolul 13. Însă, așa cum arată Revelația capitolul 14, rămășița iese învingătoare. (Vezi SĂMÂNȚĂ.)