MARE

Întreaga masă de ape de pe pământ, înconjurată de țărmuri; vastă întindere de apă dulce sau sărată, de obicei mai mică decât un ocean și delimitată integral sau parțial de uscat. Apa ocupă mai mult de 70% din suprafața pământului.

Iehova, Creatorul și Stăpânul mărilor. Biblia afirmă în repetate rânduri că Iehova a creat mările, apele fiind separate de uscat în a treia zi de creare. (Ge 1:9, 10, 13; Ne 9:6; Fa 4:24; 14:15; Re 14:7) Biblia descrie și puterea lui Iehova de a controla marea (Iov 26:12; Ps 65:7; 89:9; Ier 31:35), putere pe care i-a dat-o și Fiului său, când acesta a fost pe pământ. (Mt 8:23-27; Mr 4:36-41; Ioa 6:17-20) O dovadă a acestei puteri sunt țărmurile și mareele, care mențin apele mărilor între limitele stabilite, ca niște porți. (Iov 38:8-11; Ps 33:7; Pr 8:29; Ier 5:22; vezi NISIP.) Această caracteristică a mării, precum și rolul ei în circuitul apei în natură (Ec 1:7; Am 5:8) arată că marea este o minune a creației lui Iehova. (Ps 104:24, 25) Metaforic vorbind, chiar și mările îl laudă pe Creator. (Ps 96:11; 98:7)

Mările din regiunea Israelului. Cea mai importantă mare din această regiune este „Marea cea Mare” (Mediterana), numită și „marea de vest” sau doar ʻMareaʼ. (Ios 1:4; De 11:24; Nu 34:5) Alte mări sunt: Marea Roșie, sau marea Egiptului (Ex 10:19; Is 11:15); Marea Sărată (Moartă), numită și Marea Arabei sau „marea de la est” (De 3:17; Eze 47:18); și Marea Galileii, cunoscută și ca Marea Chineret sau Marea Tiberiadei. (Mt 4:18; Nu 34:11; Ioa 6:1; vezi MAREA GALILEII; MAREA CEA MARE; MAREA ROȘIE; MAREA SĂRATĂ.) Din contextul fiecărei ocurențe biblice a termenului „mare”, reiese la care întindere de apă se face referire. (Ex 14:2 [compară cu 13:18]; Mr 2:13 [compară cu v.1].) Uneori, termenul ebraic pentru „mare” este folosit și cu privire la râuri. (Ier 51:36 [despre Eufrat]; Is 19:5 [despre Nil])

Abisul. Lucrarea Greek and English Lexicon to the New Testament (J. Parkhurst, Londra, 1845, p. 2) afirmă că termenul grecesc ábyssos, care înseamnă „foarte adânc sau extrem de adânc” și care este tradus în general prin „abis”, se folosește uneori cu referire la mare datorită adâncimii ei ce pare infinită. (Ro 10:6, 7; compară cu De 30:12, 13.) În termeni simbolici, despre „fiara care se ridică din abis” (Re 11:7), în Revelația 13:1 se pune că ea se ridică „din mare”. (Vezi ABIS.)

Originea vieții marine. Conform relatării din Geneza, primele viețuitoare de pe pământ au fost creaturile marine și cele zburătoare: „Și Dumnezeu a mai zis: «Să mișune apele de o puzderie de suflete vii și să zboare creaturi zburătoare deasupra pământului, pe fața întinderii cerurilor!» Și Dumnezeu a creat monștrii marini uriași și tot felul de suflete vii care se mișcă și de care au început să mișune apele, după specia lor, și tot felul de creaturi zburătoare, înaripate, după specia lor. Și Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Atunci Dumnezeu le-a binecuvântat, zicând: «Fiți roditori, înmulțiți-vă și umpleți apele mărilor și să se înmulțească pe pământ creaturile zburătoare!» Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a cincea”. (Ge 1:20-23)

Cuvintele „să mișune apele” nu dovedesc că Dumnezeu ar fi lăsat ca marea să producă singură o formă de viață primordială, din care să evolueze apoi toate celelalte animale. Relatarea biblică spune în continuare că „Dumnezeu a creat [animalele marine] . . . după specia lor”. De asemenea, în „ziua a șasea”, când au fost create animalele terestre, Dumnezeu a spus: „Să dea pământul suflete vii după specia lor”. Dumnezeu nu a poruncit mării să producă animale pe pământ, nici nu a făcut ca animalele marine să evolueze în forme de viață terestră, ci „Dumnezeu a făcut” fiecare specie potrivit habitatului în care urma să trăiască. (Ge 1:24, 25)

Marea în ilustrări. În timp ce Țara Promisă urma să se întindă „de la Marea Roșie până la marea filistenilor [Marea Mediterană] și de la pustiu până la Fluviu [Eufrat]”, Regatul mesianic avea să se întindă „de la o mare până la alta și de la Fluviu până la marginile pământului”, urmând să cuprindă tot pământul. (Ex 23:31; Za 9:9, 10; compară cu Da 2:34, 35, 44, 45.) Această idee este confirmată de Matei și Ioan, care aplică la Isus profeția din Zaharia, unde este citat Psalmul 72:8. (Mt 21:4-9; Ioa 12:12-16)

Armate care „inundă”. Ieremia compară zgomotul armatelor care urmau să atace Babilonul cu „zgomotul . . . mării agitate”. (Ier 50:42) Prin urmare, când a profețit că „marea” urma să inunde Babilonul, e limpede ca Ieremia s-a referit la atacul armatelor cuceritoare ale mezilor și perșilor. (Ier 51:42; compară cu Da 9:26.)

Mulțimi de oameni înstrăinați de Dumnezeu. Isaia i-a asemănat pe oamenii răi de pe pământ, mulțimi înstrăinate de Dumnezeu, cu „marea agitată, când nu se poate liniști, ale cărei ape aruncă afară alge și noroi”. (Is 57:20) În Revelația 17:1, 15 se spune că „apele” pe care „stă” Babilonul cel Mare reprezintă „popoare, mulțimi, națiuni și limbi”. Isaia a profețit în continuare, adresându-se Sionului, ʻfemeiaʼ lui Dumnezeu: „Belșugul mării se va îndrepta spre tine și bogățiile națiunilor vor veni la tine”. (Is 59:20; 60:1, 5) Această profeție pare să transmită ideea că multe persoane dintre mulțimile de pe tot pământul se vor îndrepta spre ʻfemeiaʼ simbolică a lui Dumnezeu.

Daniel a descris patru „fiare” care ʻau ieșit din mareʼ, explicând că acestea reprezentau regi și regate (sau puteri politice). (Da 7:2, 3, 17, 23) Și Ioan a vorbit despre ʻo fiară care s-a ridicat din mareʼ, adică din mijlocul marii mulțimi de oameni înstrăinați de Dumnezeu. Întrucât această fiară are zece diademe și primește un tron, este evident că și ea simbolizează o organizație politică. (Re 13:1, 2) Ioan a văzut în viziune și timpul când vor fi întemeiate „un cer nou și un pământ nou”, iar „marea”, adică mulțimile agitate de oameni înstrăinați de Dumnezeu, nu va mai fi. (Re 21:1)

Oameni fără credință. O persoană căreia îi lipsește credința, care are îndoieli când se roagă lui Dumnezeu, este comparată de discipolul Iacov cu „valul mării împins de vânt și purtat încoace și-ncolo”. Un astfel de om nu recunoaște sau nu apreciază calitățile excelente ale lui Dumnezeu, precum generozitatea și bunătatea iubitoare. Iacov spune: „Omul acela să nu creadă că va primi ceva de la Iehova. Este un om nehotărât, nestatornic în toate căile lui”. (Iac 1:5-8)

Oameni imorali. Iuda, fratele lui Iacov, i-a avertizat pe creștini cu privire la pericolul ca oameni nelegiuiți să se strecoare în congregație cu scopul de a o pângări din punct de vedere moral. Iuda îi numește pe acești oameni „valuri înfuriate ale mării care își spumegă lucrurile rușinoase”. (Iuda 4-13) Este posibil ca Iuda să fi avut în minte cuvintele lui Isaia (57:20) când i-a descris în sens figurat pe astfel de oameni, care disprețuiesc cu nesăbuință legile lui Dumnezeu și care, prin conduita lor imorală degradantă, se împotrivesc normelor divine. În lucrarea Commentary, F. Cook a făcut următoarea remarcă cu privire la pasajul din Iuda 13: „Ei își scot la iveală, în public, mocirla exceselor . . . Astfel acești oameni își spumegă lucrurile rușinoase în văzul lumii, încât Biserica ajunge să fie condamnată pentru faptele acestor răufăcători”. Un alt erudit a scris: „Ceea ce promovează ei este superficial și lipsit de valoare ca spuma valurilor oceanului, iar rezultatul este o declarație spre propria rușine”. (Barnes’ Notes on the New Testament, 1974; compară cu descrierea făcută de Petru în 2Pe 2:10-22.)