TRANSFIGURARE

Eveniment miraculos la care au fost martori Petru, Iacov și Ioan și cu ocazia căruia „fața [lui Isus] a strălucit ca soarele și veșmintele i-au devenit strălucitoare ca lumina” (Mt 17:1-9; Mr 9:2-10; Lu 9:28-36). Marcu precizează că „veșmintele i-au devenit sclipitoare, mult mai albe decât le-ar fi putut albi cineva de pe pământ”, iar Luca afirmă că „aspectul feței sale s-a schimbat”. Transfigurarea a avut loc pe un munte, la câtva timp după Paștele din 32 e.n. și cu mult timp înainte de ultima călătorie a lui Isus la Ierusalim.

Chiar înainte să aibă loc transfigurarea, Isus și discipolii săi se aflau undeva în regiunea Cezareei lui Filip, actualmente satul Baniyas (Mr 8:27). Este puțin probabil ca Cristos și apostolii să se fi îndepărtat de zonă când au urcat pe ‘muntele înalt’ (Mr 9:2). Încă din secolul al IV-lea e.n. se considera că muntele Tabor ar fi fost acel loc. Însă, având în vedere că muntele Tabor se află la circa 70 km S-SV de Cezareea lui Filip, ipoteza nu pare plauzibilă. (Vezi TABOR 1.)

Muntele Hermon, în schimb, se află la circa 25 km N-E de Cezareea lui Filip, se ridică la 2 814 m deasupra nivelului mării și, prin urmare, poate fi socotit „un munte înalt” (Mt 17:1). Este posibil, așadar, ca transfigurarea să fi avut loc pe o culme a muntelui Hermon. Acesta este punctul de vedere al multor erudiți din timpurile moderne, deși Biblia nu specifică locul exact al transfigurării.

Transfigurarea a avut loc probabil noaptea, deoarece apostolii „erau îngreunați de somn” (Lu 9:32). Pe timpul nopții, un astfel de eveniment ar fi lăsat, cu siguranță, o impresie și mai puternică, iar ei chiar au petrecut noaptea pe munte, căci, potrivit Bibliei, nu au coborât decât a doua zi (Lu 9:37). Biblia însă nu precizează cât a durat transfigurarea.

Înainte de a urca pe munte, Cristos i-a întrebat pe toți discipolii săi: „Cine spun oamenii că sunt?”. Petru a răspuns: „Tu ești Cristosul!”. Atunci Isus le-a spus că urma să moară și să fie înviat (Mr 8:27-31), deși ulterior el le-a mai spus unora dintre discipolii săi că ‘nu aveau să guste nicidecum moartea’ până când nu-l vor vedea mai întâi „pe Fiul omului venind în regatul său”, sau „regatul lui Dumnezeu deja venit cu putere” (Mt 16:28; Mr 9:1). Promisiunea s-a împlinit „șase zile mai târziu” (sau „opt”, potrivit cu Luca; acesta include, se pare, ziua promisiunii și ziua împlinirii ei), când Petru, Iacov și Ioan l-au însoțit pe Isus pe „un munte înalt” (Mt 17:1; Mr 9:2; Lu 9:28). Aici, în timp ce se ruga, Isus a fost transfigurat înaintea lor.

Pe parcursul transfigurării lui Isus, au apărut „în glorie” Moise și Ilie (Lu 9:30, 31; Mt 17:3; Mr 9:4). Ei au vorbit despre „plecarea [formă a cuvântului grecesc éxodos] sa, care trebuia să aibă loc în Ierusalim” (Lu 9:31). Acest éxodos, exod sau plecare, se referea atât la moartea lui Cristos, cât și la învierea sa la viață spirituală.

Unii critici au încercat să catalogheze transfigurarea drept simplu vis. Totuși, ar fi ilogic să credem că Petru, Iacov și Ioan au avut toți trei același vis. Isus însuși a numit ceea ce s-a întâmplat o „viziune” (Mt 17:9), dar nu o simplă iluzie. Deși Cristos chiar a fost prezent acolo, Moise și Ilie, care erau morți, nu au fost prezenți, ci doar reprezentați în viziune. Termenul grecesc pentru „viziune” folosit în Matei 17:9 este hórama, fiind redat și prin „priveliște” (Fa 7:31). Acesta nu se referă la ceva ireal, ca și cum observatorii ar fi delirat. Ei au fost conștienți de cele întâmplate, deoarece erau pe deplin treji când au fost martori la transfigurare. Ei au văzut și au auzit literalmente ce s-a întâmplat cu acea ocazie (Lu 9:32).

În timp ce Moise și Ilie „se despărțeau” de Isus, Petru, ‘fără să-și dea seama ce spune’, a propus ridicarea a trei corturi, câte unul pentru Isus, Moise și Ilie (Lu 9:33). Dar, în timp ce apostolul vorbea, s-a format un nor (Lu 9:34), (ca în cazul cortului întâlnirii din pustiu) simbolizând prezența lui Iehova pe muntele pe care a avut loc transfigurarea (Ex 40:34-38). Din nor s-a auzit glasul lui Iehova, care a declarat: „Acesta este Fiul meu, cel pe care l-am ales. De el să ascultați!” (Lu 9:35). Ani mai târziu, făcând referire la transfigurare, Petru a identificat acel glas din cer ca fiind al lui „Dumnezeu, Tatăl” (2Pe 1:17, 18). Dacă în trecut Dumnezeu a vorbit prin intermediul profeților, el acum arăta că avea să facă acest lucru prin intermediul Fiului său (Ga 3:24; Ev 1:1-3).

Apostolul Petru a considerat transfigurarea o confirmare minunată a cuvântului profetic și, fiind martor ocular al măreției lui Cristos, el a putut să le facă cunoscute cititorilor săi „puterea și prezența Domnului nostru Isus Cristos” (2Pe 1:16, 19). Apostolul văzuse deja împlinirea promisiunii lui Cristos, potrivit căreia unii dintre continuatorii săi ‘nu aveau să guste nicidecum moartea până nu aveau să vadă mai întâi regatul lui Dumnezeu deja venit cu putere’ (Mr 9:1). Se prea poate ca și apostolul Ioan să fi făcut referire la transfigurare în Ioan 1:14.

Isus le-a zis celor trei apostoli: „Să nu spuneți nimănui despre această viziune, până când Fiul omului nu va fi sculat din morți” (Mt 17:9). De fapt, ei nu au relatat nimănui ce au văzut atunci, probabil nici chiar celorlalți apostoli (Lu 9:36). În timp ce coborau de pe munte, cei trei apostoli au discutat între ei ce însemna „această sculare din morți” menționată de Isus (Mr 9:10). Potrivit unei învățături religioase iudaice de la acea vreme, Ilie trebuia să apară înaintea învierii morților ce avea să inaugureze domnia lui Mesia. Prin urmare, apostolii au întrebat: „Atunci de ce spun scribii că mai întâi trebuie să vină Ilie?”. Isus i-a asigurat că Ilie venise deja, iar ei au înțeles că le vorbea despre Ioan Botezătorul (Mt 17:10-13).

Transfigurarea a avut, se pare, rolul de a-l întări pe Cristos în vederea suferințelor și a morții la care urma să fie supus și, în același timp, le-a adus mângâiere continuatorilor săi, întărindu-le credința. Aceasta a demonstrat că Isus se bucura de aprobarea lui Dumnezeu și a fost o anticipare a gloriei și a puterii sale regale viitoare. De asemenea, a prefigurat prezența lui Cristos, când autoritatea sa regală avea să fie deplină.