Întrebări de la cititori
◼ Este corect să calci legea lui Dumnezeu pentru a salva o viaţă, aşa cum s-a dedus din Matei 12:1–8?
Deşi unele persoane care au această concepţie s-au referit la Matei 12:1–8 ca punct de sprijin, o analiză atentă a Scripturilor arată că această concluzie este incorectă.
Cînd treceau printr-un lan de cereale, discipolii lui Isus au cules o cantitate redusă de cereale, după cum permitea Legea (Levitic 19:9, 10; Deuteronom 24:19–21). Fariseii i-au criticat pentru dă au făcut aceasta în zi de sabat. Aceşti conducători religioşi adăugaseră multe interpretări la Lege, îndeosebi cu privire la ce reprezenta munca „ilegală“ de sabat. Potrivit acestor reguli umane şi mentalităţii bazate pe litera acestor legi, apostolii erau vinovaţi — prin ceea ce făcuseră — de două forme de muncă: recoltarea („culegerea“) şi treierarea („frecarea“ cerealelor) (Matei 12:1; Luca 6:1). Dar Isus a spus:
„N-aţi citit de a făcut David cînd lui şi oamenilor care erau cu el li s-a făcut foame? Cum (...) ei au mîncat pîinile de prezentare, un lucru care nu era legal ca el să-l mănînce, nici cei care erau cu el, ci numai preoţii? Sau nu aţi citit în Lege că în ziua de sabat preoţii din templu tratează sabatul ca şi cum nu ar fi sacru şi totuşi continuă să fie nevinovaţi? Dar vă spun că aici este ceva mai mare decît templul. Însă dacă aţi fi înţeles ce înseamnă „Vreau milă, nu jertfă“, nu aţi fi condamnat pe cei nevinovaţi. Căci Fiul omului este Stăpînul sabatului.“ — Matei 12:3–8.
Cristos se referea la întîmplarea în care David şi oamenii lui au fugit de la regele Saul, care căuta să-i omoare, şi s-au dus la marele preot Ahimelec din Nob. David i-a arătat că avea o însărcinare secretă din partea regelui şi a cerut pîine. „Sub mîna mea nu se află pîine obişnuită“, i-a spus Ahimelec, „ci se află pîine sfîntă; cu condiţia că tinerii s-au reţinut cel puţin de la relaţii cu femeile“. Ahimelec se referea la pîinea de expunere (sau pîinile de prezentare), adică cele 12 pîini nedospite care erau aşezate săptămînal pe masa din Sfînta tabernacolului. Deoarece la fiecare sabat se prezentau pîini proaspete, cele vechi erau retrase şi „deveneau ale lui Aaron şi ale fiilor săi, care le mîncau într-un loc sfînt“. David a explicat că oamenii lui erau curaţi pentru ceremonie şi a dat de înţeles că, într-un anumit sens, ei erau sfinţi, deoarece se aflau într-o misiune din partea regelui uns al lui Iehova. De aceea Ahimelec i-a dat ceea ce era sfînt, (...) pîinea de prezentare care fusese retrasă dinaintea lui Iehova.“ — 1 Samuel 21:1–6; Levitic 24:5–9.
În lumina acestor lucruri, ce se poate spune despre concepţia că poruncile lui Dumnezeu pot fi ignorate dacă viaţa este în joc? Unele persoane au gîndit astfel: „Dumnezeu nu a dat atenţie faptului că David a călcat o poruncă importantă cînd viaţa lui a fost în pericol, iar Isus de asemenea a tolerat violarea sabatului şi a spus că făcesi bine dacă salvai un suflet în ziua sabatului“ (Luca 6:9; Matei 12:11, 12). Însă acest mod de gîndire se dovedeşte a fi înşelător şi contrar Bibliei.
De exemplu, acest mod de gîndire presupune că accepţi premisa că David şi discipolii lui Isus se aflau în împrejurări de viaţă şi moarte. Dar oare aşa a fost? Biblia nu spune că David şi oamenii lui erau pe punctul de a muri de foame, deoarece nu se găsea nici o altă hrană. În realitate, conform opiniei experţilor în geografie, Nob era la foarte mică distanţă, pe direcţie nordică, de Muntele Măslinilor şi la cîteva mile de Ierusalim şi de multe alte oraşe. O citire nepărtinitoare a acestei relatări ne permite să tragem concluzia că David şi oamenii lui erau într-adevăr flămînzi şi căutau mîncare de la cineva în care se puteau încrede. În mod similar, Biblia ne spune că atunci cînd discipolilor lui Isus „li s-a făcut foame“ în sabat, ei au cules nişte spice de grîu pe care le-au mîncat. Probabil că ei mîncaseră în ziua premergătoare sabatului, iar în ziua după sabat au putut să cumpere hrana din satele din împrejurimi (Ioan 4:8; Matei 14:15). Aşadar, dacă cineva vrea să se folosească de acesta întîmplări pentru a arăta cînd pot fi călcate legile lui Dumnezeu, el ar putea foarte bine să spună că ori de cîte ori oamenilor li se face foame, ei sînt îndreptăţiţi să violeze poruncile lui Iehova, ceea ce, evident, nu este corect.
Cu toate acestea, trebuie să ştim de fapt ce semnifică textul de la Matei 12:1–8. Aici Isus a demascat concepţia îngustă, bazată pe litera legii, a fariseilor. Putem să înţelegem mai bine această concepţie dacă medităm la scopul sabatului şi dacă analizăm cu atenţie explicaţia lui Isus.
De ce le era interzis israeliţilor să lucreze în ziua de sabat? Scopul sabatului era de a interzice pur şi simplu munca? Nu. Această poruncă a fost dată pentru ca îndeletnicirile laice, de exemplu munca efectuată pentru procurarea hranei şi îmbrăcămintei, să nu răpească tot timpul şi toată atenţia oamenilor. Rînduiala sabatului promova adevărata închinare prin faptul că se asigura oamenilor timp pentru închinare, fără ca atenţia să le fie distrasă de munca obişnuită (Exod 20:8–11; Isaia 58:13). Isus a încurajat această concepţie în locul punctului de vedere îngust al fariseilor.
El a spus că înşişi preoţii care slujeau în templu puteau fi acuzaţi că „tratează sabatul ca şi cum nu ar fi sacru“, fapt ce le atrăgea acuzaţia de călcare a legii. De ce oare? Ei bine, preoţii munceau din greu la tăierea animalelor de jertfă în ziua sabatului. Dar erau ei oare violatori ai legii? Cristos a spus că preoţii aceştia „continuau să fie nevinovaţi“. În loc să stînjenească închinarea, muncile lor la templu mai degrabă contribuiau la efectuarea ei. Cînd Isus (care era „mai mare decît templul“ şi urma să aducă jertfa supremă) mergea împreună cu discipolii săi, ei învăţau pe oameni Cuvîntul lui Dumnezeu şi promovau astfel adevărata închinare. De aceea, ei nu călcau sabatul dacă culegeau ceva ca să mănînce. Şi n-ar fi fost contrar spiritului legii sabatului, dacă cum a explicat Isus, să „sălveze un suflet“, trăgînd afară o oaie din prăpastie, chiar dacă aceasta se petrecea într-o zi de închinare. — Luca 6:9; Matei 12:5, 11.
De asemenea, potrivit principiilor legi, „nu era legal ca David să mănînce“ pîinea de expunere, deoarece Legea menţiona că aceasta era pentru preoţi. Totuşi, marele preot al lui Iehova i-a dat-o lui David. Pe ce bază? Pîinile îndepărtate de pe masa pentru pîinea de expunere erau „sfinte“, nu trebuia ca ele să fie tratate ca pîini obişnuite — de exemplu să fie date unui lucrător de rînd sau să fie mîncate la o masă la iarbă verde. Trebuia ca ele să fie folosite ca hrană pentru preoţi — oameni angajaţi în serviciul lui Dumnezeu. Astfel, cînd David a venit într-o misiune specială — după cum reiese cu claritate — din partea regelui uns al lui Dumnezeu, iar marele preot a stabilit că oamenii erau curaţi pentru ceremonie, nu a fost o greşeală că aceştia au luat din pîinea de expunere. Acţiunea lor era în concordanţă cu întrebuinţarea de bază pe care Dumnezeu o atribuise acestei pîini.
Comparaţi această întîmplare cu aceea în care soldaţii israeliţi din armata lui Saul au violat legea lui Dumnezeu cu privire la sînge, după cum se relatează în 1 Samuel 14:32–35. Israeliţii luptaseră împotriva filistenilor, duşmanii poporului lui Iehova. Obosiţi şi flămînzi de pe urma luptei, unii israeliţi au tăiat animale şi „au început să mănînce [carne] împreună cu sînge“. Fie că se afirmă că acesta a fost un caz de satisfacere a unei foamete cumplite, fie că a fost situaţia limită, călcarea legii cu privire la sînge nu putea fi iertată. Ea reprezenta un „păcat împotriva lui Iehova“ şi necesita jertfe speciale în numele celor care „au păcătuit împotriva lui Iehova, mîncînd împreună cu sînge“.
Aceasta reprezenta un păcat, deoarece, cînd a dat legea ca privire la sînge, Dumnezeu a spus că, deşi oamenii puteau mînca carnea animalului, pentru a se menţine în viaţă, nu trebuia ca ei să-şi întreţină viaţa mîncînd sînge (Geneza 9:3, 4). Dumnezeu nu a făcut concesii pentru călcarea acestei legi în cazul în care „viaţa era în joc“. Creatorul a decretat că sîngele este sacru. Era interzis să se salveze viaţa prin introducerea sîngelui în corp sub o formă sau altă. Dar faptul că Cristos şi-a dat sîngele ca jertfă a făcut posibilă viaţa eternă. — Efeseni 1:7.
Istoria primilor creştini care au fost puşi la încercare de către autorităţile romane concordă cu cele de mai sus şi arată că nu trebuie să credem că legea lui Dumnezeu poate fi călcată în situaţii de viaţă şi moarte. Uneori încercarea la care erau supuşi creştinii era sau să mănînce cîrnaţi cu sînge, sau să moară în arenă. Ar dori creştinii să violeze legea lui Dumnezeu cu privire la sînge şi să renunţe la poziţia lor hotărită de partea lui? Sau, cînd sînt forţaţi să ardă o fărîmă de tămîie înaintea zeităţii împăratului, ar dori ei să calce porunca lui Dumnezeu care interzice idolatria? Istoria dovedeşte că creştinii fideli au refuzat să calce poruncile lui Dumnezeu chiar şi atunci cînd viaţa le era în joc. Deşi ei şi-au pierdut viaţa datorită supunerii faţă de legea lui Iehova, ei au avut garanţia vieţii eterne. — Matei 16:25, 26.
În consecinţă, Scripturile nu aprobă concepţia că poruncile divine pot fi călcate într-o situaţie dificilă. Din contră, ni se spune: „Prin aceasta dobîndim cunoştinţa că îi iubim pe copiii lui Dumnezeu: cînd îl iubim pe Dumnezeu şi îi îndeplinim poruncile.“ — 1 Ioan 5:2.
● La ce s-a referit Isus cînd a spus apostolilor săi că unii dintre ei nu vor muri, pînă nu-l vor vedea venind în regatul sau?
În partea nordică a înălţimilor Golan, este aşezat satul Banias. Acolo a stat odinioară oraşul Cezarea Filipi, unde Isus a exprimat nişte cuvinte cu care în mod vădit a făcut aluzie la schimbarea care trebuia să survină cîteva zile mai tîrziu.
Isus a spus: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea pe Fiul omului venind în regatul sau.“
Implinirea profeţiilor biblice în timpul de azi arată, că prezenţa lui Isus cu putere regală, a început în anul 1914 (Matei 24:3–14; 25:31–33). Evident cuvintele din Matei 16:28 nu s-au putut referi la acest eveniment, deoarece Isus a vorbit de o atitudine ce trebuia să aibă loc înainte de moartea tuturor apostolilor. Ce putea fi aceasta?
În scrierile ebraice a fost prezis că Mesia va fi rege veşnic (Geneza 49:10; 2 Samuel 7:12–16; Isaia 9:6, 7). Îndeosebi vedenia lui Daniel a dat Iudeilor un motiv bun pentru presupunerea că domnia lui Mesia va fi minunată, puternică şi măreaţă (Daniel 2:44; 7:13, 14). Dar cine va fi acest împărat mesianic şi va domni el pe un tron pămîntesc? Chiar ucenicii lui Isus care l-au primit ca Mesia au putut trage folos din garanţia că el va domni în cer cu putere şi măreţie — Matei 16:16–22; Fapte 1:6.
De aceea Isus a explicat cu mai puţin de un an înaintea morţii sale că unii dintre apostoli „vor vedea pe Fiul omului venind în regatul său“ sau cum se exprimă Marcu „pînă nu vor vedea regatul lui Dumnezeu venind cu putere“ (Matei 16:28; Marcu 9:1). Cînd Isus n-avea să mai fie lîngă ei ucenicii lui aveau să primească putere, prin faptul că au fost martori oculari ai viitoarei sale prezenţe cereşti în putere regală.
Dar cum se împlinesc cuvintele lui Isus din Matei 16:28? Deseori se clarifică însemnătatea unui verset prin corelaţia lui cu celelalte. În acest caz toate trei evangheliii conţin expunerea despre promisiunea lui Isus, că unii dintre apostoli îl vor vedea venind în regatul său, expunere precedată imediat de darea de seamă cu privire la schimbarea la faţă.
Aproximativ cu o săptămînă după ce Isus a exprimat cuvintele însemnate în Matei 16:28, a luat pe „unii“ dintre apostoli (Petru, Iacob şi Ioan) pe un munte înalt, probabil pe muntele Hermon. Acolo el a fost schimbat pentru a apărea într-o vedenie cu Moise şi Ilie. Şi Dumnezeu a spus: „Aceasta este fiul meu prea iubit. De el să ascultaţi!“ (Luca 9:28–35; Matei 17:1–5; Marcu 9:2–9.
Schimbarea la faţă a fost o vedenie, în care Isus a fost arătat în putere regală şi măreţie cerească, cum a adeverit Petru mai tîrziu. Petru s-a referit la această schimbare şi a spus că în felul acesta apostolii au devenit „martori oculari a măririi sale.“ El a adăugat că prin schimbare Isus a primit „de la Dumnezeu, Tatăl, cinste şi slavă“ (2 Petru 1:16–18). De aceea se pare că Isus cînd a spus că unii dintre apostoli o să-l vadă înaintea morţii lor, în regatul său, s-a referit la scena schimbării, pe care unii au trăit-o puţin mai tîrziu.