Ofrande pentru susţinerea închinării adevărate

Israeliţii aveau privilegiul de a aduce ofrande pentru construirea şi dotarea edificiilor destinate închinării adevărate. Ei au donat materiale pentru tabernacol şi mobilierul acestuia (Exodul 25:1–9; 35:4–9), „o ofrandă voluntară lui Iehova“ care a trebuit să fie oprită deoarece aceste daruri „s-au dovedit a fi suficiente pentru toată lucrarea care era de făcut, ba chiar mai mult decât suficiente“. — Exodul 35:20–29, NW; 36:3–7, NW.

În zilele regelui Ioas, la poarta casei lui Iehova a fost aşezat un cufăr în care să se pună contribuţii pentru efectuarea unor lucrări ample de restaurare a templului. Prinţii şi poporul au adus atunci cu bucurie „darea [impozitul sacru, NW]“, care a permis consolidarea casei lui Dumnezeu şi confecţionarea ustensilelor pentru templu. — 2 Cronici 24:4–14.

Şi cei care nu erau israeliţi puteau să dea contribuţii pentru închinarea adevărată. Când Ezra şi rămăşiţa evreilor au părăsit Babilonul pentru a se întoarce la Ierusalim în 468 î.e.n., ei au adus argint, aur şi ustensile drept contribuţie pentru casa lui Dumnezeu din partea regelui persan Artaxerxe, a consilierilor şi a prinţilor săi, precum şi din partea israeliţilor rămaşi în Babilon. — Ezra 7:12–20; 8:24–30.

Isus Cristos şi apostolii săi au acceptat ajutoare materiale pentru a-şi duce la bun sfârşit ministerul (Luca 8:1–3). În special creştinii din Macedonia şi din Ahaia s-au dovedit dispuşi să-i ajute pe fraţii lor nevoiaşi şi ‘le-a făcut plăcere să-şi împartă cu ei resursele printr-o contribuţie [cu certitudine, sub formă de bani] pentru săracii dintre sfinţii care erau în Ierusalim’. — Romani 15:26, NW.

În mod asemănător, adevăraţii creştini au şi azi privilegiul de a aduce ofrande pentru susţinerea închinării la Iehova Dumnezeu. Ei le aduc în mod voluntar, potrivit cu ceea ce a scris apostolul Pavel: „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui, nu cu părere de rău sau de nevoie, căci «pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu»“. — 2 Corinteni 9:7.