„Dacă sarea îşi pierde tăria“

S-AU purtat războaie pentru ea. A fost folosită ca mijloc de schimb. În China antică ocupa locul al doilea ca valoare, imediat după aur. Într-adevăr, sarea este considerată de mult timp un bun de consum foarte apreciat. Până în zilele noastre, sării i s-au atribuit proprietăţi curabile şi antiseptice, ea fiind folosită oriunde pe pământ pentru că dă gust mâncării şi pentru că are rol de conservant.

Având în vedere multiplele proprietăţi valoroase şi utilizări ale sării, nu e surprinzător faptul că aceasta este folosită în Biblie în mod figurativ. Legea mozaică, de exemplu, cerea ca orice jertfă adusă pe altar lui Iehova să fie sărată (Leviticul 2:13). Acest lucru nu se făcea pentru a da gust jertfelor, ci, probabil, pentru că sarea reprezenta eliberarea de descompunerea morală sau de degradare.

În renumita sa Predică de pe munte, Isus Cristos le-a spus continuatorilor săi: „Voi sunteţi sarea pământului“ (Matei 5:13). Prin această afirmaţie, Isus a vrut să spună că lucrarea de predicare a Regatului lui Dumnezeu efectuată de ei avea să exercite o influenţă conservatoare, adică salvatoare de vieţi, asupra ascultătorilor lor. Într-adevăr, cei ce aplicau cuvintele lui Isus aveau să fie ocrotiţi împotriva degradării spirituale şi morale existente în comunităţile în care trăiau şi slujeau. — 1 Petru 4:1–3.

Cu toate acestea, Isus a dat în continuare următorul avertisment: „Dar dacă sarea îşi pierde tăria, . . . nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară pentru a fi călcată în picioare de oameni“ (NW). Comentând pe marginea acestui subiect, biblistul Albert Barnes a spus că sarea pe care o cunoşteau Isus şi apostolii săi „era impură, amestecată cu substanţe vegetale şi minerale“. Aşadar, dacă sarea îşi pierdea salinitatea, rămânea probabil o „cantitate considerabilă de substanţe minerale“. „Aceasta nu mai era bună de nimic, ci doar . . . pentru a fi presărată pe drumuri sau pe poteci, aşa cum se presară pietrişul“, a afirmat Albert Barnes.

Dând ascultare acestui avertisment, creştinii trebuiau să ia seama să nu înceteze să depună mărturie în public sau să nu cadă pradă unei conduite nesfinte. Altfel, ei aveau să slăbească din punct de vedere spiritual şi puteau să devină inutili, asemenea ‘sării care şi-a pierdut tăria’.