Albania
ALBANIA este o ţară mică, dar cu o istorie bogată. A fost traversată de triburi şi popoare, a fost atacată de puteri mondiale şi supusă, zeci de ani, la o izolare completă. Deşi Martorii lui Iehova de aici s-au confruntat cu multe încercări şi cu multă împotrivire, Iehova Dumnezeu i-a susţinut şi i-a binecuvântat cu o minunată prosperitate spirituală. Paginile ce urmează prezintă pe scurt fascinanta lor istorie şi modul în care „mâna lui Iehova“ i-a sprijinit pe slujitorii săi umili din această ţară (Fap. 11:21).
Timp de secole, puterile străine au luptat să obţină controlul asupra Albaniei, generând astfel conflicte religioase. Pe la începutul anilor 1500, această regiune era divizată din punct de vedere religios, o parte a populaţiei fiind de religie musulmană, alta ortodoxă, iar alta catolică.
Spre sfârşitul anilor 1800 sentimentele naţionaliste s-au intensificat, ceea ce a dus la formarea multor organizaţii patriotice. Majoritatea albanezilor trăiau în mediul rural şi erau săraci. Mulţi considerau că starea lor a fost cauzată de anii îndelungaţi de intervenţie străină. În jurul anului 1900, autonomia ţării şi dobândirea independenţei acesteia deveniseră probleme arzătoare ce au dus la războaie cu Grecia, Serbia şi Turcia. În cele din urmă, în 1912, Albania şi-a proclamat independenţa.
Mai târziu, guvernul a eliminat aproape în totalitate religia organizată. După al Doilea Război Mondial, autorităţile comuniste au abolit religia şi au declarat Albania primul stat ateist din lume.
‘ACCEPTĂ ADEVĂRUL CU BUCURIE’
Înainte de 56 e.n., apostolul Pavel a scris că, împreună cu tovarăşii săi, predicase temeinic vestea bună „până în Iliria“, o provincie romană care cuprindea şi o parte din teritoriul Albaniei de azi (Rom. 15:19). Foarte probabil, unii locuitori din regiune au devenit creştini adevăraţi în acea perioadă, întrucât, potrivit istoriei laice, creştinismul a prins rădăcini în Albania în secolul întâi.
În timpurile moderne, prima menţiune referitoare la închinarea adevărată în această zonă datează din 1921. Atunci John Bosdogiannis a trimis din Creta la Betelul din Brooklyn o scrisoare în legătură cu vizitarea unui „grup“ de studiere a Bibliei din Ioannina. Acest oraş aparţine în prezent Greciei, fiind situat în nordul ţării. Cam în aceeaşi perioadă, în Noua Anglie (Statele Unite) s-au stabilit mulţi albanezi, printre care Thanas (Nasho) Idrizi şi Costa Mitchell. Ei s-au botezat imediat după ce au aflat adevărul. Fratele Idrizi s-a întors în Gjirokastër (Albania) în 1922, fiind primul albanez care s-a întors în ţara natală aducând cu el adevărul biblic. Iehova i-a binecuvântat spiritul de sacrificiu, iar oamenii au început să reacţioneze la adevăr. Nu după mult timp l-au urmat şi alţi albanezi care locuiau în America şi practicau închinarea adevărată. În toată această perioadă, Costa Mitchell a continuat să predice în teritoriul de limbă albaneză din Boston, Massachusetts (SUA).
Sokrat şi Thanas Duli (Athan Doulis) se născuseră în Albania, dar au fost duşi în Turcia când erau copii. Sokrat s-a întors în Albania în 1922. În anul următor, Thanas, care avea 14 ani, s-a întors şi el în ţară, ca să-şi caute fratele mai mare. Iată ce a scris el: „Când am ajuns la vechea noastră locuinţă, nu l-am găsit imediat pe fratele meu, deoarece lucra departe de casă, la 200 de kilometri. În schimb, am găsit Turnul de veghe, Biblia, cele şapte volume ale cărţii Studii în Scripturi, precum şi broşuri pe teme biblice. Era limpede, chiar şi în acea zonă de munte izolată existau Studenţi în Biblie activi! Aceştia învăţaseră adevărul în America şi au adus cu ei cunoştinţa din Biblie şi iubirea pentru această carte“. Când cei doi s-au întâlnit în sfârşit, Sokrat, care pe atunci era Student în Biblie botezat, nu a ezitat să-l înveţe adevărul pe fratele său, Thanas.
În 1924, biroul de filială din România a primit însărcinarea de a supraveghea activitatea din teritoriul nou deschis, Albania. Deşi lucrarea de mărturie încă nu se efectua liber, în Turnul de veghe din 1 decembrie 1925 se spunea: „Harfa lui Dumnezeu, precum şi broşurile Un guvern demn de dorit şi Strâmtorarea mondială au fost traduse şi tipărite în albaneză. . . . S-a distribuit un număr mare de broşuri, iar albanezii acceptă adevărul cu multă bucurie“.
În tot acest timp, Albania a fost sfâşiată de conflicte politice. Ce se poate spune însă despre slujitorii lui Iehova? „În 1925, în Albania existau trei congregaţii organizate, precum şi Studenţi în Biblie izolaţi“, a scris Thanas. El a mai spus că era un contrast izbitor între iubirea din mijlocul lor şi violenţa, egotismul şi rivalitatea oamenilor din jur. În timp ce mulţi albanezi plecau din ţară, alţii, care învăţaseră adevărul, se întorceau, dornici să le vorbească rudelor despre Regatul nou-instaurat al lui Cristos.
În această perioadă, în Boston se ţineau duminică dimineaţa cuvântări publice în limba albaneză. Cele aproximativ 60 de persoane prezente la aceste cuvântări analizau cu atenţie volumele Studii în Scripturi. Cartea Harfa lui Dumnezeu era de asemenea studiată temeinic în pofida unor greşeli de traducere pe care le conţinea. (De exemplu, titlul ei fusese iniţial tradus Chitara lui Dumnezeu.) Totuşi, această carte a ajutat mulţi albanezi să înveţe adevărul din Biblie şi să dezvolte o credinţă puternică.
„LĂSAŢI-I ÎN PACE!“
În 1926, Turnul de veghe arăta că în Albania au asistat la Comemorarea morţii lui Cristos treisprezece persoane. În Anuarul pe 1927 se făcea următoarea menţiune: „Sunt aproximativ cincisprezece fraţi consacraţi în Albania. Ei fac tot posibilul să răspândească mesajul despre Regat“. În continuare se spunea: „În America sunt aproximativ treizeci de fraţi albanezi consacraţi, nerăbdători să-i ajute pe conaţionalii lor să înveţe Adevărul“. Cei cincisprezece fraţi din Albania s-au bucurat că la Comemorarea din 1927 asistenţa a fost de 27 de persoane, de peste două ori mai mult decât în anul precedent.
Spre sfârşitul anilor 1920, în Albania încă existau ample frământări politice. S-a format un guvern condus de Fan Noli, un episcop ortodox, care a preluat pentru scurtă vreme puterea, dar a fost înlăturat de preşedintele Ahmed Bey Zogu, care a devenit Regele Zog I. Acesta a proclamat Albania regat, în care el, ca rege, urma să aibă ultimul cuvânt.
În 1928, Lazar Nasson şi Petro Stavro, împreună cu alţi doi fraţi, au călătorit din Statele Unite în Albania pentru a prezenta „Foto-Drama Creaţiunii“. În acelaşi timp, doi preoţi din Statele Unite, unul catolic şi unul ortodox, erau, de asemenea, în Albania şi îi făceau o vizită Regelui Zog I.
„Aveţi grijă! Au sosit din America nişte oameni care vă vor face probleme!“, l-a avertizat preotul catolic pe regele Zog.
Preotul ortodox însă nu a fost de acord cu cel catolic. Îi cunoştea pe aceşti fraţi, deoarece nu cu mult timp în urmă ei aparţinuseră bisericii din Boston, unde slujea el, dar au aflat adevărul şi au părăsit biserica. „Dacă toţi locuitorii Albaniei ar fi ca oamenii aceştia, i-a spus el lui Zog, n-ar mai trebui să încuiaţi porţile palatului!“
„Atunci lăsaţi-i în pace, nu le faceţi probleme!“, a răspuns Zog.
În acelaşi an, la Boston, a fost tipărită în limba albaneză cartea Cântări de laudă pentru Iehova, astfel că, în cele din urmă, fraţii din Albania au învăţat melodiile şi cuvintele cântărilor. Două dintre ele erau preferate: „Nu te teme, turmă mică!“ şi „La lucru!“. Cântările acestea i-au întărit pe fraţi în anii grei ce au urmat.
Albanezilor în general nu le plac lucrurile spuse pe ocolite. Ei apreciază francheţea. De multe ori, ceea ce altora li s-ar putea părea o ceartă, pentru albanezi nu este decât o discuţie firească şi plină de viaţă. Când ţin foarte mult la un lucru, albanezii nu numai că sunt dornici să-şi exprime părerea, ci, adesea, ei vorbesc şi acţionează cu o convingere fermă. Fără îndoială, aceste caracteristici le-au influenţat şi modul de a reacţiona la vestea bună.
DIFICULTĂŢILE ADUC FOLOASE
Din cauza intensificării problemelor economice şi politice, mulţi albanezi au plecat din ţară, iar unii dintre ei au aflat adevărul în Noua Anglie şi în New York. Oriunde exista o comunitate de albanezi înflorea adevărul. Dornici să aibă mai multă literatură, fraţii s-au bucurat să primească broşurile Regatul şi Criza traduse în albaneză.
În acelaşi timp, autorităţile din Albania au confiscat o parte din literatura noastră. Iată însă ce se spunea în 1934 în publicaţia Bulletin (în prezent Serviciul pentru Regat) despre Albania: „Vă scriem cu mare bucurie că ministrul justiţiei tocmai a emis un ordin către toate provinciile, conform căruia de acum înainte literatura noastră se poate distribui liber . . . Toate cărţile şi broşurile confiscate de diferiţi prefecţi le-au fost înapoiate fraţilor . . . În prezent, şapte fraţi au închiriat un automobil şi vizitează oraşele mai îndepărtate, distribuind cărţi, în timp ce restul fraţilor predică în localităţile din apropiere“. Drept urmare, în 1935 şi 1936, fraţii au distribuit peste 6 500 de publicaţii!
„EMISIUNEA RADIO CU CEA MAI LARGĂ DIFUZARE“
„Se depun eforturi pentru a realiza emisiunea radio cu cea mai largă difuzare“, anunţa la începutul anului 1936 ziarul britanic Mercury publicat în Leeds. „Este vorba despre un discurs pe care Judecătorul Rutherford, predicatorul, îl va ţine la Los Angeles.“ J. F. Rutherford, care la vremea aceea era în fruntea Martorilor lui Iehova, urma să ţină un discurs ce avea să fie difuzat pe tot cuprinsul Statelor Unite şi al Marii Britanii prin radiotelefon şi retransmis în mai multe ţări din Europa. Articolul din ziarul Mercury se încheia astfel: „Într-o ţară din Europa discursul în mod sigur nu va putea fi auzit. Această ţară este Albania, care nu dispune de servicii telefonice“.
Totuşi, la câteva săptămâni după acest discurs, Nicholas Christo din congregaţia de limbă albaneză din Boston a scris la sediul mondial: „Dorim să vă înştiinţăm că, potrivit informaţiilor primite recent din Albania, discursul Judecătorului Rutherford despre «Separarea naţiunilor» a fost ascultat şi acolo. Astfel că şi această ţară poate fi adăugată pe lista deja lungă a celor care au ascultat discursul. A fost receptat în două locuri din ţară . . . transmisia fiind, după cât se pare, pe unde scurte. . . . Fraţii au fost foarte fericiţi să audă vocea Judecătorului Rutherford“.
Cum îşi ţineau vestitorii albanezi întrunirile înainte ca Turnul de veghe să fie publicat în limba albaneză? Majoritatea albanezilor care au acceptat adevărul erau bărbaţi care învăţaseră la şcoli greceşti din sudul Albaniei. Prin urmare, le-a fost uşor să studieze Turnul de veghe în limba greacă. Alţii l-au studiat în italiană sau în franceză. Întrucât întrunirile se ţineau în albaneză, fraţii traduceau materialul pe loc, pe măsură ce îl parcurgeau.
În Boston, la fel, studiul Turnului de veghe de luni seara se ţinea în limba albaneză cu ajutorul unei reviste în limba greacă. Cu toate acestea, mulţi fraţi şi-au instruit bine copiii din punct de vedere spiritual, astfel că, ani mai târziu, fiii şi fiicele lor, nepoţii şi strănepoţii lor au devenit slujitori cu timp integral. De fapt, fraţii din Albania au ajuns atât de cunoscuţi pentru mărturia lor plină de zel, încât oamenii au început să-i numească ungjillorë, adică „evanghelizatori“.
PERSOANE CU FUNCŢII ÎNALTE AUD ADEVĂRUL
În 1938, cu un an înainte ca regele Zog să fie detronat, două dintre surorile lui au călătorit la Boston. În decembrie, revista Mângâiere (în prezent Treziţi-vă!) relata: „Când prinţesele albaneze au sosit la Boston, doi dintre noi — membrii grupei de limbă albaneză din Boston — le-am vizitat la hotel şi le-am prezentat mesajul despre Regatul lui Dumnezeu. Ne-au primit cu multă amabilitate“.
Cei doi Martori au fost Nicholas Christo şi sora lui, Lina. Ei s-au întâlnit nu numai cu cele două prinţese, ci şi cu alţi cinci demnitari, printre care ambasadorul Albaniei în Statele Unite, Faik Konitza. Înainte de această întâlnire, demnitarilor li s-a citit o fişă de mărturie în care se arăta cât de mult se avansase cu predicarea adevărului în rândul albanezilor. Printre altele, în fişă se spunea: „Ne face plăcere să vă informăm că acest mesaj este proclamat şi în Albania de mulţi ani şi că zeci de mii de cărţi au ajuns în mâinile oficialităţilor şi ale locuitorilor Albaniei, aducându-le lumină spirituală şi mângâiere“.
Ambasadorul Konitza le-a spus prinţeselor: „Dorinţa lor este ca dumneavoastră să vă folosiţi influenţa astfel încât predicarea lor să se desfăşoare fără piedici în Albania. Ei au o credinţă «nouă» şi sunt convinşi că în curând va veni sfârşitul lumii [a modului în care este organizată lumea în prezent], după care Cristos va domni ca rege şi atunci va avea loc chiar învierea morţilor“.
De unde ştia domnul Konitza atât de multe lucruri despre mesajul Regatului? Revista Mângâiere spunea că „de la un Martor care, cu ani înainte de a veni la adevăr, îl cunoscuse . . . şi discutase cu el despre adevăr de mai multe ori“.
AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ADUCE ÎNCERCĂRI
Pe parcursul anilor 1930, Italia a preluat controlul asupra Albaniei, iar în 1939 regele Zog şi familia sa au fugit din ţară. Trupele fasciste italiene au invadat Albania, interzicând literatura şi scoţând în afara legii lucrarea de predicare efectuată de cei 50 de vestitori. În vara anului 1940 au fost confiscate aproximativ 15 000 de publicaţii. La 6 august, fasciştii au arestat în localitatea Këlcyrë nouă fraţi şi i-au închis într-o celulă de 2 metri pe 4 metri. Ulterior, fraţii au fost mutaţi într-o închisoare din Tirana. Au rămas în detenţie opt luni fără să fie judecaţi, apoi au fost condamnaţi la închisoare pentru perioade variind între zece luni şi doi ani şi jumătate.
În această situaţie, deţinuţii trebuiau să primească alimente de la familiile lor. Însă, de data aceasta, chiar cei ce susţineau familiile erau la închisoare. Cum aveau ei să-şi asigure hrana?
Iată ce îşi aminteşte Nasho Dori: „Din două în două săptămâni primeam 800 de grame de pâine uscată, trei kilograme de cărbuni şi o bucată de săpun. Jani Komino şi cu mine aveam bani pentru un kilogram de fasole boabe. Am folosit cărbunii pentru a fierbe fasolea, pe care ceilalţi deţinuţi s-au oferit să o cumpere cu lingura. În scurt timp aveam de vânzare cinci oale mari cu fasole. Am strâns în cele din urmă suficienţi bani ca să ne cumpărăm puţină carne“.
În iarna dintre anii 1940 şi 1941, armatele Greciei au invadat sudul Albaniei, obligându-i pe bărbaţii din regiune să li se alăture. Într-un sat, când un frate a refuzat să facă acest lucru spunând că era neutru, soldaţii l-au târât de păr şi l-au bătut până şi-a pierdut cunoştinţa.
Când fratele şi-a revenit, comandantul s-a răstit la el: „Nici acum n-ai de gând să asculţi?“.
„Nici acum n-am de gând să renunţ la neutralitate!“, a spus fratele.
Dezamăgiţi, soldaţii l-au lăsat să plece.
Câteva zile mai târziu, ofiţerul a venit acasă la fratele pe care îl torturase şi l-a lăudat pentru curajul său. „Acum câteva zile am ucis 12 italieni şi am primit o medalie“, a spus el. „Dar mă mustră conştiinţa şi mi-e ruşine s-o port. Ştiu că este simbolul unei acţiuni criminale, de aceea o ţin în buzunar.“
ALŢI CONDUCĂTORI, DAR ACELEAŞI ÎNCERCĂRI
În mijlocul luptelor şi al tulburărilor din timpul războiului, Partidul Comunist Albanez îşi consolida poziţia pe neobservate, în pofida eforturilor depuse de fascişti pentru a păstra controlul. În 1943, soldaţii care luptau împotriva comuniştilor au prins un frate, l-au azvârlit într-un camion, l-au dus pe câmpul de luptă şi i-au dat o puşcă. El a refuzat-o.
„Eşti comunist!“, a strigat comandantul. „Dacă erai creştin luptai, aşa cum luptă şi preoţii!“
Comandantul le-a ordonat soldaţilor să-l ucidă pe frate. În momentul în care plutonul de execuţie era gata să tragă, a venit un alt ofiţer, care a întrebat ce se întâmpla acolo. Când a aflat despre neutralitatea fratelui, a ordonat să nu se tragă, iar fratele a fost eliberat.
În septembrie 1943, fasciştii s-au retras, iar armatele germane au invadat Albania, ucigând într-o singură noapte 84 de oameni în Tirana. Sute de bărbaţi şi femei au fost trimişi în lagăre de concentrare. În acest timp, fraţii scriau la maşină mesaje biblice încurajatoare, pline de speranţă. Când o persoană termina de citit mesajul, era rugată să-l înapoieze, astfel încât să poată fi oferit şi altcuiva. Fraţii au continuat să predice, folosind cele câteva broşuri pe care le ascunseseră. Ei au făcut acest lucru având la dispoziţie numai fragmente din Biblie. Fraţii din Albania nu au avut o traducere completă a Bibliei decât pe la mijlocul anilor 1990.
În 1945 erau în închisoare cincisprezece fraţi. Doi fraţi fuseseră trimişi în lagăre de concentrare, unde unul dintre ei a fost torturat până la moarte. În mod paradoxal, în timp ce fraţii din Albania erau persecutaţi pentru că nu se alăturau trupelor Axei, unii fraţi albanezi din Statele Unite erau închişi pentru că nu luptau împotriva trupelor Axei.
În Albania sfâşiată de război, literatura confiscată era păstrată într-o clădire a vămii. În urma unei lupte violente purtate în apropiere, clădirea s-a prăbuşit şi o mare parte din literatura noastră s-a împrăştiat pe stradă. După aceea, trecătorii curioşi au luat cărţi şi broşuri şi au început să le citească! Fraţii n-au stat pe gânduri şi au strâns imediat publicaţiile rămase.
În 1944, trupele germane s-au retras din Albania, iar armata comunistă a instituit un guvern provizoriu. Fraţii au cerut imediat permisiunea de a tipări din nou broşuri, dar cererea le-a fost respinsă. Iată ce li s-a spus: „În paginile Turnului de veghe se lansează atacuri împotriva clerului, însă în Albania clerul este totuşi acceptat“.
RĂZBOIUL IA SFÂRŞIT, DAR PERSECUŢIILE CONTINUĂ
Noua administraţie comunistă a impus impozite mari şi a confiscat proprietăţi, fabrici, întreprinderi comerciale, magazine şi cinematografe. Oamenilor nu li se permitea să cumpere, să vândă sau să arendeze terenuri, iar produsele obţinute trebuiau date statului. La 11 ianuarie 1946, Albania s-a proclamat Republica Populară Albania. Partidul Comunist a câştigat alegerile şi a instituit un guvern, iar Enver Hodja a devenit şef de stat.
S-au deschis mai multe şcoli, iar copiii au învăţat să citească. Statul însă nu era de acord ca în Albania să se citească o literatură care nu promova comunismul. Prin urmare, publicaţiile noastre au fost confiscate. De asemenea, au fost confiscate micile cantităţi de hârtie şi cele câteva maşini de scris pe care le aveau fraţii.
Ori de câte ori au încercat să obţină aprobare pentru publicarea literaturii noastre, fraţii din Albania au fost refuzaţi şi ameninţaţi. Ei însă au rămas fermi. Iată ce le-au spus autorităţilor: „Iehova ne-a încredinţat responsabilitatea de a informa poporul albanez cu privire la scopul divin, dar dumneavoastră ne interziceţi acest lucru. Acum, veţi răspunde în faţa lui Iehova“.
Era ca şi cum statul spunea: „Aici, în Albania, noi suntem stăpânii! Nu acceptăm teocraţia şi nu vrem să fim deranjaţi de voi sau de Dumnezeul vostru, Iehova, pe care noi nu-l recunoaştem!“. Plini de curaj, fraţii au continuat să împărtăşească vestea bună oriunde şi oricând au putut.
În 1946, votul a devenit obligatoriu şi oricine îndrăznea să se abţină era considerat duşman al Statului. S-au promulgat legi care interziceau întrunirile, iar faptul de a predica era considerat un delict. Cum au reacţionat fraţii?
Cei aproximativ cincisprezece fraţi din Tirana au organizat în 1947 o campanie de predicare. Au fost arestaţi imediat. Bibliile lor au fost rupte în bucăţi, iar ei au fost torturaţi. După eliberare, li s-a ordonat să nu părăsească oraşul fără aprobarea miliţiei. În ziare au apărut articole în care Iehova şi Isus erau ridiculizaţi.
Fraţii albanezi din Boston au aflat despre aceasta şi, în 22 martie 1947, au scris, cu respect, o scrisoare de două pagini în favoarea Martorilor lui Iehova din Albania, scrisoare adresată lui Enver Hodja. Ei au explicat că Martorii lui Iehova nu reprezintă o ameninţare la adresa statului şi au subliniat că împotrivitorii religioşi au lansat acuzaţii false deoarece publicaţiile noastre demască pe bună dreptate practicile lor necreştine. În încheierea scrisorii se spunea: „Când delegaţia albaneză la Naţiunile Unite condusă de domnul Kapo a venit la Boston, noi i-am făcut o vizită la hotel. Domnul Kapo ne-a primit cu amabilitate şi sinceritate şi ne-a ascultat mesajul fără prejudecăţi“. Ani de zile, Hysni Kapo a fost una dintre autorităţile de prim rang ale Albaniei. În pofida acestei intervenţii, problemele din Albania au continuat să crească.
În 1947, Albania s-a aliat cu Uniunea Sovietică şi Iugoslavia şi a avut conflicte cu Grecia. Un an mai târziu, Albania a întrerupt legăturile cu Iugoslavia şi s-a apropiat de Uniunea Sovietică. Cei ce nu susţineau ideologia statului erau persecutaţi. Astfel, neutralitatea fraţilor a atras o şi mai mare opoziţie.
De pildă, în 1948, şase fraţi şi surori s-au întrunit într-un sat pentru a celebra Comemorarea. Miliţienii au dat năvală în casă în timpul întrunirii şi i-au bătut pe vestitori ore întregi, apoi le-au dat drumul. După două săptămâni, miliţienii l-au arestat pe fratele care ţinuse cuvântarea cu ocazia Comemorării şi l-au ţinut în picioare 12 ore. Pe la miezul nopţii, şeful miliţiei a strigat: „De ce ai încălcat legea?“.
„Nu putem să punem legile Statului mai presus de legea Domnului!“, a răspuns fratele.
Furios, şeful i-a dat o palmă. Când a văzut că fratele îi întoarce şi celălalt obraz, l-a întrebat: „Ce faci?“.
„V-am spus mai înainte că suntem creştini“, i-a răspuns fratele. „Isus ne-a învăţat că, atunci când cineva ne loveşte, trebuie să întoarcem şi obrazul celălalt.“
Şeful a strigat furios: „Tocmai pentru că Domnul vostru cere asta, n-am să ascult de el şi n-am să te mai lovesc! Pleacă de-aici!“.
„AM SĂ PREDIC ÎN CONTINUARE“
Sotir Ceqi era un ortodox devotat care locuia în Tirana. În copilărie fusese bolnav de tuberculoză osoasă şi avusese dureri cumplite de picioare. La şaptesprezece ani a ajuns atât de deprimat, încât a decis să-şi pună capăt vieţii sărind în faţa trenului. Cu puţin înainte de a face asta a fost vizitat de o rudă pe nume Leonidha Pope. Fără să ştie ceva despre planurile lui Sotir, Leonidha i-a spus că Isus a vindecat bolnavi şi că pământul va fi transformat în paradis. În plus, i-a dat lui Sotir Scripturile greceşti, pe care acesta a şi început să le citească.
„Ceea ce am citit a fost ca un pahar de apă rece pentru mine“, a spus Sotir. „Găsisem adevărul!“
Timp de câteva zile, fără să mai fi vorbit cu Leonidha, Sotir s-a gândit: „Biblia spune că Isus a predicat. Apostolii şi discipolii au predicat cu toţii. Este limpede, asta trebuie să fac şi eu“.
Prin urmare, Sotir a început să predice. Având Scripturile greceşti într-o mână, iar cârja în cealaltă, el a mers plin de curaj din casă în casă.
În acea perioadă, Sigurimi, sau Direcţia Securităţii Statului, răspundea de apărarea securităţii naţionale. Întrucât erau mereu atenţi la orice activitate ce părea că ameninţă comunismul, era imposibil să nu remarce predicarea plină de îndrăzneală a lui Sotir. Prin urmare l-au arestat, l-au reţinut câteva ore în care l-au bătut şi i-au ordonat să nu mai predice.
Când a fost eliberat, Sotir a luat legătura cu Leonidha. Acesta l-a dus la Spiro Karajani, un medic care învăţase adevărul cu câţiva ani înainte. Spiro i-a acordat lui Sotir îngrijire medicală şi l-a ajutat să înţeleagă mai bine adevărul.
„Dacă vei fi arestat din nou, înainte de a semna ceva, numără fiecare cuvânt şi fiecare rând“, l-a sfătuit Spiro pe Sotir. „Trage o linie după cuvintele scrise de ei. Nu lăsa niciun spaţiu. Citeşte totul cu grijă. Asigură-te că declaraţia pe care o semnezi corespunde cu ceea ce ai spus.“
După numai două zile, miliţienii l-au prins din nou pe Sotir în timp ce predica. La circa de miliţie i s-a cerut să semneze o declaraţie. Când era pe punctul de a semna, şi-a amintit sfatul lui Spiro. În pofida faptului că miliţienii făceau presiuni asupra lui ca să semneze repede, Sotir a stat şi a citit fiecare cuvânt.
Apoi a zis: „Îmi pare rău, nu pot semna asta. Eu nu am spus aceste cuvinte. Dacă aş semna acest document, ar însemna să mint, dar eu nu pot să mint“.
Atunci miliţienii şi-au făcut un bici din frânghii şi l-au bătut pe Sotir câteva ore. Văzând că nu are de gând să coopereze, l-au forţat să ţină în mână două fire metalice şi l-au supus la şocuri electrice care i-au provocat dureri cumplite.
Mai târziu, Sotir a povestit: „Când n-am mai putut suporta durerea, m-am rugat lui Iehova cu lacrimi. Dintr-o dată, uşa s-a deschis. Era chiar comandantul. A aruncat o privire şi şi-a întors imediat capul. «Încetaţi!», a ordonat el. «Nu trebuia să faceţi asta!»“. Ştiau cu toţii că tortura era ilegală. Miliţienii nu l-au mai torturat pe Sotir, dar nu au încetat să facă presiuni asupra lui ca să semneze documentul. Cu toate acestea, el a refuzat.
„Ai învins!“, i-au spus în cele din urmă miliţienii. Fără tragere de inimă, ei au aşternut în scris declaraţia lui Sotir, prin care acesta a depus o frumoasă mărturie. I-au dat apoi documentul. Deşi fusese bătut ore întregi şi supus la şocuri electrice, Sotir a citit cu atenţie fiecare cuvânt. Când o propoziţie se termina la mijlocul rândului, el trăgea o linie la sfârşitul propoziţiei.
„De unde ai mai învăţat şi asta?“, l-au întrebat miliţienii uimiţi.
„Iehova m-a învăţat să nu semnez pentru ceea ce nu am spus“, a răspuns Sotir.
„Bine, atunci cine ţi-a dat asta?“, a întrebat un miliţian, întinzându-i lui Sotir o bucată de pâine şi o bucată de brânză. Era deja ora 21.00 şi lui Sotir îi era foarte foame; nu mâncase nimic toată ziua. „Cine? Iehova? Nu el. Noi!“
„Iehova ne oferă cele necesare în multe feluri“, a răspuns Sotir. „El doar v-a înduplecat inimile.“
„Te lăsăm să pleci“, i-au spus ofiţerii dezamăgiţi. „Dar dacă predici din nou, ştii ce te aşteaptă!“
„Atunci nu mă lăsaţi să plec, pentru că am să predic în continuare.“
„Şi ai face bine să nu spui nimănui ce s-a întâmplat aici!“, i-a ordonat miliţianul.
„Dacă mă întreabă cineva, a răspuns Sotir, eu nu pot să mint.“
„Pleacă odată de-aici!“, a strigat miliţianul.
Mulţi oameni au fost torturaţi asemenea lui Sotir. El a fost botezat după acest incident care i-a pus la încercare credinţa.
Ani întregi, corespondenţa a fost cenzurată şi nu s-au primit din Albania decât rapoarte vagi. Treptat, fraţii din ţară au pierdut legătura unul cu altul deoarece era din ce în ce mai riscant să călătorească şi să asiste la întruniri. Întrucât nu exista un nucleu organizatoric, era greu să se ştie cu exactitate ce se întâmpla în ţară. Cu toate acestea, numărul celor care acceptau adevărul continua să crească. În 1940, în Albania erau 50 de fraţi şi surori, iar în 1949 erau 71.
CREŞTERE TEOCRATICĂ ÎNTR-UN CLIMAT DE TENSIUNI POLITICE
În anii 1950 s-a exercitat un control şi mai strict în toate aspectele vieţii. Tensiunile politice dintre Albania şi Grecia erau în creştere. Nu existau relaţii diplomatice cu Anglia şi cu Statele Unite. Chiar şi legăturile cu Uniunea Sovietică erau tensionate. Albania devenea o naţiune izolată, închisă pentru restul lumii, iar toate mijloacele de comunicare erau atent supravegheate.
Cu toate acestea, doi fraţi reuşeau să trimită din când în când scrisori şi cărţi poştale fraţilor din Elveţia. Fraţii elveţieni le răspundeau în franceză sau în italiană, folosind un limbaj codificat. Prin intermediul acestor cărţi poştale, fraţii albanezi au aflat despre congresul ţinut la Nürnberg în 1955. Ştirile cu privire la libertatea de care se bucurau fraţii germani după căderea regimului lui Hitler i-au încurajat pe fraţii din Albania să rămână statornici în credinţă.
În 1957, Albania a raportat 75 de vestitori. Deşi nu erau disponibile cifre exacte, Comemorarea a fost celebrată de „un număr mare de persoane“, iar „fraţii din Albania continuă să predice“, se arăta în Anuarul pe 1958.
Iată ce se spunea în Anuarul pe 1959: „Aceşti Martori ai lui Iehova fideli fac în continuare tot ce pot. Le vorbesc deschis altora despre adevăr şi chiar au încercat să publice câte ceva. Ei sunt recunoscători pentru hrana la timpul potrivit pe care o primesc din când în când, dar, în mod evident, conducătorii comunişti au întrerupt orice comunicare cu restul lumii“. În încheierea raportului se arăta: „Conducătorii ţării îi pot separa pe fraţii din Albania de restul societăţii lumii noi, dar nu pot împiedica spiritul sfânt al lui Dumnezeu să acţioneze asupra fraţilor“.
LUPTA CONTINUĂ
La vremea aceea exista cerinţa ca fiecare locuitor să aibă asupra lui o carte de identitate militară. Cei care nu se conformau urmau să-şi piardă locul de muncă sau să fie închişi. Drept urmare, Nasho Dori şi Jani Komino au petrecut din nou câteva luni în închisoare. Deşi câţiva au făcut compromis de teamă să nu-şi piardă locul de muncă, mulţi fraţi au rămas loiali, au celebrat Comemorarea în 1959 şi au continuat să predice fără teamă.
În 1959, Ministerul Justiţiei a fost desfiinţat, iar avocaţii nu au mai avut dreptul de a-şi practica profesia. Toate legile erau emise şi aplicate de Partidul Comunist. Cei care nu mergeau la vot erau consideraţi duşmani. În ţară domneau teama şi suspiciunea.
Fraţii albanezi au trimis mesaje în care descriau situaţia dificilă cu care se confruntau, exprimându-şi totodată hotărârea de a rămâne loiali. Între timp, sediul mondial din Brooklyn încerca în continuare să ia legătura cu fraţii din Albania. John Marks, care se născuse în sudul Albaniei, dar locuia în Statele Unite, a fost rugat să încerce să obţină o viză pentru Albania.
John a reuşit să obţină viza după un an şi jumătate, însă soţia sa, Helen, nu. În februarie 1961, John a sosit la Durrës şi a pornit apoi spre Tirana. Acolo a întâlnit-o pe sora sa, Melpo, care manifestase interes faţă de adevăr. Ea l-a ajutat pe John să ia legătura cu fraţii chiar în ziua următoare.
John a discutat mult cu fraţii şi le-a dat câteva publicaţii pe care le ascunsese într-un compartiment secret al geamantanului. Fraţii au fost foarte emoţionaţi. Ei nu mai fuseseră vizitaţi de fraţi din afara Albaniei de peste 24 de ani.
După calculul făcut de John, existau 60 de fraţi în cinci oraşe, precum şi alţi câţiva în localităţi mai mici. În Tirana, fraţii încercau să se întrunească în secret o dată pe săptămână, duminica, pentru a studia publicaţiile pe care le ţineau ascunse din 1938.
Întrucât o perioadă atât de lungă nu avuseseră decât legături sporadice cu organizaţia, fraţii albanezi trebuiau ajutaţi să-şi însuşească noile instrucţiuni de natură organizatorică, precum şi ultimele învăţături biblice. De exemplu, întrunirile erau conduse atât de fraţi, cât şi de surori, iar surorile rosteau rugăciuni publice. Iată ce a scris John mai târziu: „Fraţii erau destul de neîncrezători şi îngrijoraţi cu privire la modul în care surorile aveau să accepte noile dispoziţii. De aceea, ei m-au rugat să le explic surorilor aceste dispoziţii în particular, ceea ce am şi făcut. A fost o bucurie să văd că le-au acceptat“.
În pofida sărăciei cu care se confruntau, aceşti slujitori loiali susţineau cu zel lucrarea Regatului. De exemplu, John a aflat că doi fraţi în vârstă din Gjirokastër au pus deoparte „din puţinii bani pe care îi aveau şi au strâns o sumă pe care doreau să o doneze Societăţii“. Fiecare avea mai bine de 100 de dolari în monede de aur.
Fraţii din Tirana au fost recunoscători pentru cartea broşată Predicând şi predând în pace şi unitate, care oferea îndrumări cu privire la organizarea congregaţiilor chiar şi în timp de interdicţie. Apoi, în martie, John a făcut pregătiri în vederea Comemorării. Aceasta s-a ţinut în Tirana, acasă la Leonidha Pope, unde au fost prezente 37 de persoane. Imediat după cuvântare, John s-a întors în Grecia cu vaporul.
După ce au analizat raportul lui John despre vizita în Albania, fraţii de la sediul mondial i-au desemnat pe Leonidha Pope, Sotir Papa şi Luçi Xheka să se îngrijească de congregaţia din Tirana şi de lucrarea din Albania. Spiro Vruho a fost numit supraveghetor de circumscripţie. El trebuia să viziteze congregaţiile şi să se întrunească seara cu fraţii ca să ţină cuvântări şi să discute cu ei pe marginea publicaţiilor. Organizaţia depunea toate eforturile pentru a-i ajuta pe fraţii din Albania să se întărească spiritualiceşte şi să fie la zi cu învăţătura.
Întrucât corespondenţa era atent cenzurată, organizaţia nu putea trimite o scrisoare oficială cu îndrumările necesare. De aceea, John le-a transmis fraţilor din Albania informaţiile treptat, folosind un cod care făcea referire la pagini din publicaţiile pe care ei le aveau deja. Nu după mult timp s-au primit rapoarte care arătau că fraţii înţeleseseră bine îndrumările. Cei trei fraţi din Tirana alcătuiau Comitetul Ţării, iar fratele Spiro vizita cu regularitate congregaţiile.
Fraţii din Albania trebuiau să găsească noi modalităţi de a trimite rapoartele de serviciu la sediul mondial. O modalitate a fost aceea de a trimite cărţi poştale anumitor fraţi din străinătate. Folosind un stilou cu peniţă foarte subţire scriau codificat raportul şi lipeau timbrul peste acesta. De exemplu, ei scriau numărul paginii din cartea broşată Predicând şi predând unde se vorbea despre subiectul „vestitori“. Lângă acesta scriau numărul de vestitori care au raportat în luna respectivă. Timp de mulţi ani fraţii din străinătate au folosit metode asemănătoare pentru a comunica, la rândul lor, cu fraţii din Albania.
UN ÎNCEPUT BUN URMAT DE UN PAS ÎNAPOI
Deşi Comitetul Ţării făcuse eforturi mari pentru a promova închinarea curată, în scurtă vreme aveau să apară probleme. În 1963, Melpo Marks i-a scris fratelui ei, John, că doi dintre cei trei fraţi care alcătuiau Comitetul Ţării, Leonidha Pope şi Luçi Xheka, erau „departe de familiile lor“ şi că, din câte ştia ea, nu se mai ţineau întruniri. Ulterior s-a primit vestea că Spiro Vruho era în spital şi că Leonidha Pope şi Luçi Xheka erau bolnavi, făcându-se referire la Faptele 8:1, 3, unde se arată că Saul din Tars i-a trimis pe creştini la închisoare. Ce se întâmplase de fapt?
Leonidha Pope, Luçi Xheka şi Sotir Ceqi au lucrat într-o fabrică în care Partidul Comunist organiza pentru toţi muncitorii discursuri în care se promovau idealuri comuniste. Într-o zi, în timpul unui discurs despre evoluţie, Leonidha şi Luçi s-au ridicat în picioare şi au zis: „Nu! Omul nu provine din maimuţă!“. A doua zi, amândoi au fost luaţi de lângă familiile lor şi trimişi în oraşe îndepărtate să lucreze ca exilaţi, aceasta fiind o pedeapsă numită de albanezi internim (detenţie). Luçi a fost trimis în munţii Gramsh. Leonidha, fiind considerat „şeful“, a fost trimis în munţii pleşuvi şi reci din Burrel. S-a întors acasă, în Tirana, abia după şapte ani.
În august 1964, întrunirile practic nu se mai ţineau. Puţinele informaţii care s-au strecurat din Albania indicau că fraţii erau strict supravegheaţi de Sigurimi. Un mesaj scris sub un timbru spunea: „Rugaţi-vă Domnului pentru noi. Se confiscă literatură din casă în casă. Nu ne permit să studiem. Trei persoane în internim“. La început s-a crezut că fraţii Pope şi Xheka fuseseră eliberaţi, deoarece ei erau singurii care ştiau despre scrierea sub timbre. Mai târziu s-a aflat însă că soţia lui Luçi, Frosina, transmisese acel mesaj.
Fraţii cu responsabilităţi fuseseră exilaţi. Ochiul vigilent al Sigurimi nu le permitea celorlalţi fraţi să comunice unii cu alţii. Cu toate acestea, fraţii din internim au depus o mărturie remarcabilă tuturor celor pe care i-au întâlnit. Locuitorii din Gramsh obişnuiau să spună: „Ungjillorë [evanghelizatorii] sunt aici. Ei nu fac armată, dar ne construiesc poduri şi ne repară generatoarele“. Aceşti fraţi loiali şi-au făcut o reputaţie excelentă, care s-a păstrat de-a lungul deceniilor.
SE NAŞTE UN STAT ATEIST
Pe plan politic, Albania a rupt legăturile cu Uniunea Sovietică şi a strâns legăturile cu China. Ideologia comunistă s-a impus atât de mult, încât unii albanezi chiar purtau o îmbrăcăminte asemănătoare celei a preşedintelui Partidului Comunist Chinez, Mao Tzedun. În 1966, Enver Hodja a desfiinţat rangurile militare. În plus, în climatul de neîncredere creat, nu era tolerată nicio opinie contradictorie.
În ziare, care erau controlate de stat, au început să apară articole împotriva religiei, aceasta fiind numită „un element periculos“. Apoi, în oraşul Durrës, câţiva studenţi au luat un buldozer şi au demolat o biserică. Imediat după aceea, din oraş în oraş, au fost demolate şi alte clădiri religioase. Întrucât statul a încurajat sentimentele antireligioase ale maselor, Albania a devenit în 1967 prima ţară complet ateistă. În timp ce alte state comuniste ţineau religia sub control, Albania nici măcar nu accepta existenţa ei.
Câţiva preoţi catolici şi ortodocşi, precum şi unii musulmani au fost închişi din cauza activităţii lor politice. Însă mulţi preoţi au dus-o mai bine, deoarece au cedat, încetând pur şi simplu să mai fie persoane religioase. Câteva clădiri religioase cu însemnătate istorică au fost transformate în muzee. Era interzisă folosirea oricărui însemn religios, cum ar fi crucea şi icoanele. Nu erau acceptate nici moscheele şi minaretele. Termenul „Dumnezeu“ era folosit numai în mod depreciativ. Aceste schimbări au făcut ca situaţia fraţilor să se înrăutăţească.
Pe parcursul anilor 1960 unii fraţi au adormit în moarte. Vestitorii care au rămas în viaţă, deşi risipiţi prin ţară, au continuat să apere adevărul cât au putut. Însă chiar şi celor care manifestaseră un oarecare interes le era prea frică să asculte.
IUBIREA LOR PENTRU ADEVĂR NU S-A RĂCIT
În 1968, Gole Flloko le-a scris lui John şi Helen Marks despre sănătatea lui fragilă. Predicarea era o activitate ilegală, iar întrunirile erau interzise. Însă Gole, care avea pe atunci peste 80 de ani, a relatat că le vorbea cu regularitate prietenilor şi celor pe care îi întâlnea la piaţă, în parc sau la cafenea. Nu după mult timp, Gole a murit fidel. Nimic n-a putut să-i stingă iubirea nemărginită pentru Iehova şi pentru adevăr. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mulţi alţi fraţi din Albania.
Odată cu înaintarea în vârstă, Spiro Vruho nu a mai putut să viziteze congregaţiile aşa cum obişnuia. La începutul anului 1969, el a fost găsit mort pe fundul unei fântâni. Sigurimi a afirmat că Spiro s-a sinucis. Dar aşa au stat lucrurile în realitate?
S-a găsit un bilet în care se spunea că Spiro era deprimat. Deşi se considera că biletul a fost lăsat de Spiro înainte de a se sinucide, scrisul de pe bilet nu era al lui. În plus, s-a ştiut că, înainte de moartea sa, Spiro avusese o dispoziţie bună. Mai mult, s-a descoperit că în jurul gâtului avea pete negre, o dovadă că fusese agresat. La fântână nu s-au găsit frânghii cu care Spiro s-ar fi putut spânzura, iar el nu a avut apă în plămâni.
Ani mai târziu, s-a aflat că lui Spiro i se spusese că, dacă nu va merge să voteze, el şi familia sa vor fi închişi şi li se vor tăia raţiile de alimente. Fraţii din Tirana au aflat că Spiro a fost ucis cu o zi înaintea alegerilor şi, apoi, aruncat în fântână. Aceasta nu a fost ultima dată când împotriva Martorilor lui Iehova s-au folosit rapoarte false despre sinucideri.
UN DECENIU DE IZOLARE FORŢATĂ
În 1971, Martorii lui Iehova din lumea întreagă s-au bucurat când Corpului de Guvernare din Brooklyn (New York) i s-au adăugat noi membri. Cât de mari au fost emoţiile şi nerăbdarea fraţilor când s-a anunţat că urmau să se facă numiri de bătrâni şi de slujitori auxiliari! Cu toate acestea, aveau să treacă ani până când şi fraţii noştri din Albania să afle despre aceste schimbări organizatorice. Acest lucru s-a întâmplat când un grup de turişti din Statele Unite au avut o scurtă întâlnire cu Llopi Bllani, o soră din Tirana. Ei au aflat de la aceasta că nu se ţineau întruniri şi că nu existau decât trei Martori activi în oraş, deşi în realitate erau mult mai mulţi.
Kosta Dabe venise din Statele Unite în Grecia încă din 1966, încercând să obţină o viză pentru a se putea întoarce în ţara sa natală, Albania. Avea 76 de ani şi voia să-i înveţe pe copiii săi adevărul. Neputând obţine viza, Kosta şi-a predat paşaportul american la frontiera albaneză şi a intrat în ţară, ştiind că exista riscul să nu mai poată pleca niciodată.
În 1975, un cuplu de albanezi din Statele Unite au venit în Albania ca turişti. Ei au scris că supravegherea era „mai strictă ca oricând“ şi că Martorii lui Iehova erau urmăriţi îndeaproape. Străinii erau însoţiţi pretutindeni de ghizi autorizaţi, mulţi dintre ei fiind agenţi ai Sigurimi. După plecarea străinilor, Sigurimi îşi concentra atenţia asupra persoanelor cu care aceştia luaseră legătura. Turiştii înşişi erau priviţi cu neîncredere şi nu erau agreaţi. Populaţia se temea de străini.
Într-o scrisoare primită în noiembrie 1976 de la Kosta Dabe se spunea că la Comemorarea ţinută în Vlorë au asistat cinci persoane. El ştia că în oraşele Përmet şi Fier exista câte un Martor care a ţinut Comemorarea singur. În Tirana, două persoane s-au întrunit într-un loc, iar în alt loc, patru persoane. Aşadar, din câte ştia el, la Comemorarea din 1976 au asistat cel puţin treisprezece persoane.
Ani mai târziu, Kulla Gjidhari a povestit cum a celebrat ea Comemorarea: „Dimineaţa am făcut pâine şi am scos vin. În seara aceea am tras draperiile şi am luat Biblia din ascunzătoarea din spatele vasului de toaletă. Am citit din Matei, capitolul 26, episodul în care Isus a instituit Comemorarea. M-am rugat, am luat farfuria cu pâine, apoi am pus-o la loc, pe masă. Am citit în continuare din Matei, m-am rugat din nou, am luat paharul cu vin, apoi l-am pus la loc, pe masă. După aceea, am cântat o cântare. Eram singură în sens fizic, dar ştiam că sunt în unitate cu fraţii mei de pe tot pământul!“.
Kulla avea puţine rude. Cu ani în urmă, când era tânără, Spiro Karajani o adoptase şi o luase să locuiască în Tirana împreună cu el şi cu fiica lui, Penellopi. Spiro a murit în jurul anului 1950.
ALBANIA SE IZOLEAZĂ ŞI MAI MULT
În 1978, când Albania a rupt relaţiile cu China, a început o nouă epocă a izolării. S-a elaborat o nouă constituţie, al cărei scop era transformarea Albaniei într-o ţară complet independentă. Ea conţinea prevederi stricte care controlau toate aspectele vieţii, inclusiv teatrul, baletul, literatura şi arta. Muzica clasică despre care se credea că îndeamnă la răzvrătire a fost interzisă. Numai scriitorilor autorizaţi li se permitea să aibă o maşină de scris personală. Oricine era prins urmărind posturi de televiziune din alte ţări era interogat de Sigurimi.
În acest climat de aspră tiranie, fraţi din Austria, Elveţia, Germania, Suedia şi Statele Unite veneau ca turişti şi făceau tot posibilul să ia legătura cu fraţii locali. Cei câţiva cu care s-a luat legătura au apreciat sincer eforturile lor. Cu toate acestea, fraţii albanezi au rămas izolaţi unii de alţii, astfel că doar puţini ştiau când venea un vizitator.
În 1985, albanezii au deplâns moartea dictatorului Enver Hodja, care era de multă vreme la putere. Nu după mult timp urmau să aibă loc schimbări politice şi sociale. În anul următor, John Marks a murit, iar soţia lui, Helen, care avea în jur de 65 de ani, a decis să viziteze Albania. Când i s-a dat viza, autorităţile i-au spus: „Dacă păţiţi ceva în perioada în care sunteţi acolo, nu vă aşteptaţi să primiţi ajutor din afară“.
Excursia de două săptămâni făcută de Helen în Albania a fost un moment important pentru cei câţiva vestitori din ţară. Helen s-a întâlnit în sfârşit cu Melpo, sora lui John, care, cu 25 de ani în urmă, auzise despre adevăr de la fratele ei. Deşi nu era încă botezată, Melpo a fost timp de mulţi ani o persoană de contact importantă pentru organizaţie.
Helen s-a întâlnit şi cu Leonidha Pope şi cu Vasil Gjoka, un frate care s-a botezat în 1960. Ea a aflat despre şapte Martori care erau încă în viaţă în diferite locuri din ţară. Helen le-a dat fraţilor din Albania informaţii la zi despre organizaţie şi despre modul în care progresa lucrarea de predicare în alte ţări comuniste. În plus, ea le-a depus mărturie cu precauţie celor pe care îi întâlnea. Helen a observat însă că în Albania erau multe probleme economice.
Ea a spus: „Pentru a obţine o raţie mică de lapte, era ceva obişnuit să stai la coadă de la ora trei dimineaţa. Multe magazine erau goale“.
În 1987, filialele din Austria şi Grecia şi-au unit eforturile pentru a ajuta alţi vizitatori să intre în Albania. În 1988, Peter Malobabic şi soţia sa, un cuplu din Austria, au intrat în ţară ca turişti, s-au întâlnit cu Melpo şi i-au dăruit o bluză de care ea s-a bucurat foarte mult. Însă bucuria ei a fost şi mai mare când în bluză a găsit ascunsă cartea ‘Lucruri în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă’.
Mai târziu în acel an, un alt cuplu a luat legătura cu Melpo, aducându-i mai multă literatură. Ei însă trebuiau să fie foarte precauţi deoarece agenţii Sigurimi îi urmăreau pas cu pas. În cele câteva minute în care nu au fost însoţiţi de aşa-zişii ghizi autorizaţi, vizitatorii au reuşit să schimbe doar câteva cuvinte cu ea. Astfel au aflat că Leonidha era bolnav şi că mulţi alţi fraţi din Albania erau înaintaţi în vârstă. În plus, din cauză că erau supravegheaţi cu stricteţe, fraţii nu se puteau deplasa liber.
SITUAŢIA ÎNCEPE SĂ SE SCHIMBE
În 1989, scena politică era în schimbare. A fost abolită sentinţa cu moartea pentru încercarea de a fugi din Albania. În vara acelui an, Helen a venit din nou în vizită. Ea a petrecut ore întregi transmiţând informaţiile şi instrucţiunile ce îi fuseseră încredinţate. Vasil Gjoka s-a străduit să le facă scurte vizite fraţilor.
Agenţii Sigurimi au aflat că Helen era în vizită acolo şi au trecut pe la ea. În loc să-i facă probleme, ei au spus că voiau un cadou din America. Cât de repede s-au schimbat oamenii!
Zidul Berlinului a căzut la 9 noiembrie 1989 şi n-a durat mult până când efectele acestui eveniment s-au făcut simţite şi în Albania. În martie 1990 a izbucnit o revoltă împotriva comunismului în oraşul Kavajë. Mii de oameni au venit la ambasadele străine din Tirana, încercând să părăsească ţara. Studenţii cereau reforme şi făceau greva foamei.
În februarie 1991, o mulţime de oameni a răsturnat statuia înaltă de zece metri a lui Enver Hodja, care străjuise ani de zile Piaţa Skanderbej din Tirana. Oamenii considerau că dictatorul dispăruse. În decursul lunii martie, aproximativ 30 000 de albanezi au deturnat mai multe nave din porturile Durrës şi Vlorë pentru a se refugia în Italia. În aceeaşi lună s-au ţinut pentru prima dată, după mulţi ani, alegeri la care au candidat mai multe partide. Deşi alegerile au fost câştigate de Partidul Comunist, era clar că guvernul pierdea controlul asupra ţării.
Helen Marks a vizitat ultima oară Albania în august 1991, dar de această dată situaţia era alta. Cu doar o lună înainte, statul înfiinţase un secretariat pentru culte, legalizând din nou activităţile religioase după 24 de ani. Fraţii şi-au intensificat imediat eforturile în lucrarea de predicare şi au organizat întrunirile congregaţiei.
Vasil Gjoka a mers la filiala din Grecia ca să înveţe cum să organizeze lucrarea de predicare. Fiindcă nu vorbea bine greceşte, fraţii care cunoşteau puţin albaneza au făcut tot posibilul să-l ajute pe Vasil. Când s-a întors în Tirana, Vasil a aplicat conştiincios ceea ce învăţase şi a încercat să organizeze mai bine cele două întruniri săptămânale. Una dintre acestea consta în studierea revistei Turnul de veghe recent apărută în limba albaneză.
„Mai demult, întrunirile începeau cu o cântare şi o rugăciune“, îşi aminteşte un frate. „Intonam cântările pe care le învăţasem de la fraţii mai în vârstă. Ne bucuram de studiu, apoi intonam din nou o cântare, . . . două, . . . trei sau chiar mai multe! Şi încheiam cu o rugăciune.“
În octombrie 1991 şi în februarie 1992, Thomas Zafiras şi Silas Thomaidis au adus literatură din Grecia în Albania. Ei s-au întâlnit cu fraţii din Tirana şi cu vestitorii nebotezaţi din Berat şi au întocmit liste cu numeroasele persoane interesate care aveau nevoie de ajutor. După decenii de izolare pe plan spiritual, populaţia era înfometată spiritualiceşte. În Berat, de exemplu, persoanele interesate ţineau întruniri, chiar dacă în oraş nu existau fraţi botezaţi. Ce se putea face pentru satisfacerea acestei necesităţi spirituale?
O REPARTIŢIE NEAŞTEPTATĂ
Michael şi Linda DiGregorio slujeau ca misionari în Republica Dominicană. Bunicii lui Michael din partea mamei se număraseră printre albanezii care s-au botezat în Boston în anii 1920, iar Michael ştia puţină albaneză. Astfel, în 1992, când au decis să-şi viziteze rudele din Albania, soţii DiGregorio au întrebat Corpul de Guvernare dacă era potrivit să ia legătura cu fraţii în timpul vizitei lor de trei zile. Spre surprinderea lor, Corpul de Guvernare i-a rugat să rămână în Albania trei luni pentru a ajuta la organizarea lucrării de predicare.
La filiala din Roma, fraţi din Grecia şi din Italia i-au informat pe scurt pe soţii DiGregorio despre situaţia din Albania şi le-au arătat fotografii cu câţiva fraţi albanezi, inclusiv cu Vasil Gjoka. În aprilie, 1992, când soţii DiGregorio au luat avionul spre Tirana, albanezii din străinătate erau din nou bine-veniţi. Totuşi, existau încă multe tulburări civile, iar oamenii erau îngrijoraţi cu privire la viitor.
Când Michael şi Linda au ieşit din aeroport, familia lui Michael a alergat în întâmpinarea lor. Tot atunci, Michael l-a recunoscut pe Vasil Gjoka, întrucât şi acesta fusese înştiinţat că soţii DiGregorio soseau în acea zi.
„Du-te cu familia“, i-a zis Michael soţiei sale, „eu mă întorc imediat“.
După ce au îmbrăţişat-o pe Linda, rudele au luat bagajele soţilor DiGregorio şi s-au grăbit spre maşini, în timp ce Michael s-a dus repede la Vasil.
„Mă întorc în Tirana duminică“, i-a spus Michael în grabă lui Vasil, „şi te voi căuta atunci“.
Koço, o rudă din Albania a lui Michael, care nu ştia că el şi Linda erau Martori ai lui Iehova, a alergat la el şi i-a spus: „Ce faci? Noi nu vorbim cu necunoscuţii!“.
În timp ce se îndreptau spre oraşul Korçë, străbătând ţara pe drumuri şerpuite, soţii DiGregorio au observat cât de mult se deosebea aceasta de insulele din arhipelagul Antilelor. „Totul era vechi, maroniu sau cenuşiu, şi acoperit de praf“, îşi aminteşte Michael. „Peste tot era sârmă ghimpată. Oamenii păreau trişti. Rar zăreai câte o maşină. Casele aveau ferestre sparte. Ţăranii lucrau manual pământul. Situaţia nu se schimbase prea mult faţă de cea din vremea bunicilor mei! Aveam sentimentul că ne întorceam înapoi în timp!“
„AŢI FOST ÎNDRUMAŢI DE DUMNEZEU“
Koço avea ceva ce ţinuse ascuns ani de zile şi dorea să-i arate lui Michael. Când bunica lui Michael a murit, familia din Boston a scris o scrisoare lungă familiei din Albania. În primele zece pagini era vorba în principal despre chestiuni familiale, dar, spre sfârşitul scrisorii, familia vorbea despre înviere.
„Miliţienii au verificat scrisoarea“, i-a zis Koço lui Michael. „Au citit primele pagini, apoi s-au plictisit şi mi-au spus: «Ia-o! Sunt doar chestiuni de familie!». Când am citit partea finală, am fost atât de fericit să aud ceva despre Dumnezeu!“
Michael i-a dezvăluit atunci că el şi Linda erau Martori ai lui Iehova şi i-a depus o mărturie temeinică lui Koço.
La fel ca oamenii din timpurile biblice, albanezii se simt obligaţi să se îngrijească de musafirii lor şi să-i ocrotească. Aşadar, Koço a insistat să-i însoţească pe Michael şi pe Linda la Tirana.
„Când am ajuns în Tirana, nu am reuşit să găsim casa lui Vasil“, îşi aminteşte Michael, „pentru că nu existau indicatoare cu numele străzilor. Astfel, Koço a sugerat să întrebăm la oficiul poştal“.
„Când s-a întors de la poştă“, continuă Linda, „Koço părea uluit şi ne-a dus cu maşina direct la locuinţa lui Vasil“.
Mai târziu, Koço a explicat: „Când am intrat la poştă şi am întrebat de Vasil, mi s-a spus: «Omul acesta este un sfânt! Ştiţi prin câte a trecut? Nu există un om mai nobil decât el în Tirana!» Când am auzit lucrul acesta, mi-am dat seama că aţi fost îndrumaţi de Dumnezeu în călătoria aceasta! Nu vă pot împiedica!“.
ORGANIZAREA LUCRĂRII ÎN TIRANA
Vasil a fost încântat să-i întâlnească pe soţii DiGregorio şi au discutat ore în şir. Abia seara târziu le-a spus că Jani Komino, care fusese închis cu Nasho Dori, murise chiar în dimineaţa aceea. De ce a stat Vasil acasă şi n-a mers la înmormântarea acestui frate şi prieten drag? „Deoarece venea cineva trimis de Corpul de Guvernare“, a explicat el.
Era necesar ca Michael şi Linda să rămână în Tirana, însă guvernul aflat la putere nu le permitea străinilor să locuiască în oraş. Ce aveau ei să facă?
„I-am vorbit lui Iehova în rugăciune despre această problemă“, a spus Michael, „şi, în cele din urmă, am găsit un apartament mic, în care ne-am mutat“.
Linda îşi aminteşte: „Cheia era la proprietari, care veneau şi plecau când voiau. În plus, pentru a ajunge la apartamentul nostru, trebuia să trecem prin apartamentul altcuiva. Însă, cel puţin locuinţa noastră era mai ferită şi preferam să nu atragem atenţia“.
Soţii DiGregorio i-au ascultat ore în şir pe fraţii în vârstă din Tirana, care le-au povestit despre încercările prin care trecuseră. Exista însă o problemă: Câţiva dintre fraţii în vârstă nu aveau încredere unul în altul.
„Fiecare în parte era loial“, îşi aminteşte Michael, „dar se întrebau dacă şi ceilalţi fuseseră fideli. Totuşi, chiar dacă păstrau distanţa unii faţă de alţii, cu noi nu se comportau aşa. După ce am discutat problema în mod calm, fraţii au fost de acord că lucrul cel mai important era să facă cunoscut numele lui Iehova. Ei erau uniţi în iubirea lor pentru Iehova şi se bucurau când se gândeau la viitor“.
Lipsa unei congregaţii locale organizate corespunzător era evidentă. De exemplu, când sora Kulla Gjidhari şi fratele Stavri Ceqi au văzut prima oară broşura „Să examinăm Scripturile în fiecare zi“, ei au răsfoit-o, neştiind ce era.
„Aaa, Mana!“, a exclamat dintr-odată Stavri, referindu-se la cartea Mana cerească zilnică pentru casa credinţei, ce se folosea când învăţase el adevărul.
„Apropo, ce mai face preşedintele, fratele Knorr?“, a întrebat Kulla. „Dar prietenul său, Fred Franz, este bine?“ Asta arăta câţi ani trecuseră de când fuseseră izolaţi!
O COMEMORARE EXTRAORDINARĂ!
Camera de 3 metri pe 4 metri din locuinţa lui Vasil Gjoka, unde se întruneau fraţii de obicei, era prea mică pentru Comemorare. Astfel, cele 105 persoane s-au întrunit într-o încăpere în care funcţionase redacţia ziarului Partidului Comunist. Aceasta a fost prima ocazie când Comemorarea din Tirana nu s-a ţinut într-o locuinţă particulară. Deşi în 1992 erau numai 30 de vestitori în Albania, ei au avut bucuria ca la Comemorare să asiste 325 de persoane.
Grupul persoanelor interesate din Tirana creştea în mod constant, asistenţa la întrunirile din locuinţa lui Vasil ajungând la 40 de persoane. Unii dintre cei noi doreau să devină vestitori nebotezaţi, iar alţii doreau să se boteze. Fraţii au petrecut multe ore la întrunirile cu cei ce doreau să se boteze. Întrucât cartea Organizaţi pentru a ne efectua ministerul nu fusese publicată în albaneză, fiecare întrebare trebuia tradusă oral pentru candidaţii la botez. Fraţii au făcut un studiu intensiv cu cei mai noi, pentru a se asigura că au înţeles adevărul. Deşi niciunul nu făcuse înainte un studiu biblic propriu-zis, era uimitor cât de bine cunoşteau Biblia!
ÎN SFÂRŞIT, RECUNOAŞTERE OFICIALĂ!
În săptămânile care au urmat, fraţii au discutat multe ore cu avocaţii şi cu oficialităţile, încercând să înregistreze legal activitatea de predicare a Regatului. Un grup de fraţi şi de persoane interesate din Tirana înaintaseră deja o cerere oficială. Între timp însă a venit la putere un nou guvern, aşa că era nevoie de perseverenţă.
„Totul s-a rezolvat din mers“, îşi aminteşte un frate. „În timp ce mergeam prin oraş, ne-am întâlnit din întâmplare cu ministrul pentru drepturile omului, cu ministrul de interne, cu ministrul justiţiei, cu comandantul miliţiei, cu unii membri ai Curţii Constituţionale şi cu alţi oameni influenţi. Ei au fost amabili şi s-au bucurat că situaţia nu mai era atât de tensionată. Majoritatea ştiau deja despre ungjillorë. Fără îndoială, Martorii lui Iehova din Albania erau activi.“
Au trecut câteva săptămâni de când oficialităţile au spus că guvernul le va acorda recunoaştere juridică Martorilor lui Iehova, dar lucrul acesta nu s-a materializat. Situaţia s-a schimbat radical când Angelo Felio, un frate de origine albaneză din Statele Unite, şi-a vizitat familia din Tirana. În timpul şederii sale în Albania, Angelo i-a însoţit pe fraţi la consilierul juridic al ministrului desemnat să acorde legalizarea. Doamna consilier a fost încântată să constate că familia lui Angelo era din aceeaşi regiune cu ea.
„Din ce sat este familia dumneavoastră?“, l-a întrebat ea pe Angelo. Uimitor! Era chiar din satul ei!
„Cum se numeşte familia dumneavoastră?“, a întrebat ea.
Spre surprinderea lor, şi-au dat seama că erau rude, însă familiile lor pierduseră legătura cu mulţi ani în urmă.
„M-a impresionat Statutul dumneavoastră şi aveam de gând să vă ajut“, a spus ea. „Dar acum, chiar mă simt obligată să fac lucrul acesta, pentru că suntem rude!“
După câteva zile, ea le-a înmânat fraţilor Ordinul nr. 100, prin care Martorii lui Iehova din Albania erau recunoscuţi oficial. În sfârşit, închinarea la adevăratul Dumnezeu, Iehova, care fusese interzisă din 1939, era din nou recunoscută de lege şi liberă! „Nu avem cuvinte să descriem ce-am simţit în ziua aceea“, a spus familia DiGregorio.
Câteva săptămâni mai târziu, filiala din Grecia, care supraveghea lucrarea din Albania, l-a trimis pe Robert Kern la Tirana. Robert i-a anunţat pe fraţii locali despre înregistrarea lucrării şi despre formarea unei congregaţii în Tirana şi i-a informat că teritoriul congregaţiei lor era „toată Albania“. Predicarea organizată de la uşă la uşă presupunea o participare sârguincioasă în lucrare. În Tirana, a fost închiriată o casă cu trei dormitoare, care avea să servească drept casă de misionari şi birou de filială. Casa avea şi o cameră mare care putea fi folosită ca prima Sală a Regatului.
O OAIE IZOLATĂ ESTE GĂSITĂ
„Există Martori ai lui Iehova în Vlorë?“, au întrebat fraţii când au discutat despre progresul lucrării de predicare în Albania. Unii ştiau doar de o femeie în vârstă despre care se spunea că este senilă. Apoi, la filială a venit o doamnă care a spus că ea şi familia ei erau ungjillorë şi că o persoană pe nume Areti le predase adevărul în Vlorë. Astfel, fraţii din Tirana au mers la Vlorë ca s-o caute pe Areti.
Areti Pina era o doamnă în vârstă, scundă, care i-a invitat în casă, dar care părea cam reţinută. Când vizitatorii i-au explicat că erau fraţii ei spirituali, ea nu a reacţionat deloc.
„Pot să vă pun câteva întrebări?“, le-a zis brusc Areti după câteva minute. Apoi i-a bombardat cu întrebări: „Credeţi în Trinitate? Care este numele lui Dumnezeu? Credeţi în iad? Ce se întâmplă cu noi când murim? Ce se va întâmpla cu pământul? Câţi vor merge la cer?“
Fraţii i-au răspuns la fiecare întrebare.
„Predicaţi?“, i-a întrebat apoi Areti.
„Da“, a spus un frate, „predicăm“.
„Dar cum predicaţi?“, a întrebat ea.
„Predicăm din casă în casă“, a răspuns fratele.
Areti a izbucnit în lacrimi, a sărit în sus de bucurie şi l-a îmbrăţişat pe frate.
„Acum ştiu că sunteţi fraţii mei!“, a exclamat ea. „Numai poporul lui Iehova predică din casă în casă!“
Grupările protestante din Vlorë aflaseră că Areti era o persoană religioasă şi o invitaseră să li se alăture. „Dar nu am vrut să am nimic de-a face cu Babilonul cel Mare!“, le-a explicat ea fraţilor. „Aşa că a trebuit să mă asigur că sunteţi adevărata mea familie spirituală!“
Areti se botezase în 1928, când avea 18 ani. Ea a străbătut munţii, predicând cu Biblia în mână. Deşi pierduse legătura cu fraţii de ani de zile, Areti a continuat să predice în mod fidel, singură.
„Ce minunat este Iehova!“, a spus Areti printre lacrimi. „Niciodată nu m-a părăsit!“
Oamenii au considerat-o pe Areti nebună pentru că şi-a păstrat credinţa în Dumnezeu sub cortina de fier a regimului totalitar din Albania. Însă Areti nu era deloc senilă. Mintea ei era cât se poate de lucidă!
ESTE MULT DE LUCRU!
Acum că lucrarea noastră era recunoscută oficial, erau multe de făcut pentru a promova interesele Regatului în Albania. Fraţii trebuiau să ajungă la zi cu învăţătura şi să se întărească din punct de vedere spiritual. Era nevoie de publicaţii în albaneză pentru fraţi şi pentru teritoriu. Şi era urgent nevoie de mai mulţi vestitori. Cine ar fi putut da ajutor?
În 1992 au sosit pionieri speciali din Italia şi din Grecia, care au participat la un curs de limbă albaneză. Tot atunci, o mică echipă de fraţi şi surori a început să traducă literatura noastră. Chiar dacă uneori alimentarea cu energie electrică s-a întrerupt şi 21 de zile la rând, fraţii şi-au păstrat simţul umorului şi au făcut tot ce trebuia.
Erau şi multe munci umile de îndeplinit. Când era frig, casa de misionari trebuia încălzită. Dar în Albania nu se puteau cumpăra lemne. Cum aveau fraţii să rezolve problema încălzirii? Le-au venit în ajutor fraţii din Grecia, care le-au trimis lemne tăiate în bucăţi mari şi un ferăstrău electric. Însă mai era o problemă: uşa de la soba cu lemne era mică şi, fără energie electrică, fraţii nu puteau să folosească ferăstrăul. Din fericire, unul dintre fraţi avea un prieten care locuia în celălalt capăt al Tiranei şi care avea un topor. Întrucât nu erau autobuze, a fost nevoie de două ore pentru a aduce toporul la casa de misionari. În plus, ei trebuiau să-l înapoieze înainte de lăsarea întunericului. Unul dintre misionari îşi aminteşte: „Cât timp am avut toporul, am tăiat lemne cu schimbul, dar am reuşit să avem căldură!“.
În perioada în care se tăiau lemnele şi se ţinea cursul de limbă, echipa de traducători din Albania s-a bucurat de prima dintre multele vizite făcute de Nick şi Amy Ahladis de la Departamentul de servicii pentru traducere, aflat actualmente în Patterson, New York. Modul amabil şi echilibrat în care ei i-au instruit, i-a ajutat foarte mult pe traducătorii noi, care au învăţat repede şi au făcut o muncă de calitate. Filiala din Italia a tipărit literatura tradusă şi a expediat-o în Albania.
Toată această muncă grea a meritat din plin efortul, având în vedere reacţia excelentă a persoanelor pe care vestitorii le întâlneau în predicare. Vestitorii noi erau şi ei plini de zel. De exemplu, Lola, deşi abia începuse să predice, petrecea 150, 200 sau chiar mai multe ore în fiecare lună în serviciul de teren. Când a fost sfătuită să fie atentă, ca să poată păstra un ritm constant în lucrarea de predicare, Lola a răspuns: „Până acum mi-am irosit viaţa! Cum altfel aş putea să-mi folosesc cel mai bine timpul?“.
LUCRAREA PROGRESEAZĂ FRUMOS
Luna martie a anului 1993 a fost marcantă pentru istoria Albaniei. Pionierii speciali şi-au început activitatea în noile lor repartiţii: Berat, Durrës, Gjirokastër, Shkodër, Tirana şi Vlorë; Turnul de veghe din 1 martie a fost primul număr realizat de echipa de traducători din Albania; fraţii au ţinut prima lor Şcoală de Serviciu Teocratic, aşa că pentru prima dată s-au ţinut toate cele cinci întruniri; a apărut primul număr al Serviciului pentru Regat şi s-a ţinut primul congres special de o zi în Tirana, la Teatrul de Operă şi Balet din Piaţa Skanderbej.
La acest memorabil congres special de o zi au participat cu bucurie delegaţi din Grecia şi Italia. Nasho Dori a deschis programul cu rugăciune, mulţumindu-i lui Iehova pentru toate binecuvântările de care aveau parte. Asistenţa a fost de 585 de persoane, dintre care 41 au fost botezate! Printre acestea erau copii şi nepoţi ai fraţilor care îi slujiseră cu fidelitate lui Iehova în Albania.
Şi cât de emoţionaţi au fost fraţii din Albania în 1993, când au ţinut pentru prima dată congresul de district! Au asistat peste 600 de persoane, fiind prezenţi delegaţi din Austria, Elveţia, Franţa, Grecia şi Italia. Cât de fericiţi au fost fraţii din Albania că, după o izolare atât de lungă, s-au putut asocia liber cu atâţia fraţi din atât de multe ţări!
Pentru o mai bună organizare a lucrării, Corpul de Guvernare a numit un Comitet al Ţării, format din Nasho Dori, Vito Mastrorosa şi Michael DiGregorio, care să slujească sub supravegherea filialei din Italia. Una dintre priorităţi era să găsească o proprietate pentru a muta acolo biroul de filială şi echipa de traducere, care era în creştere.
Un alt grup de pionieri speciali, care au venit în Albania, a început cursul de limbă albaneză. Printre ei se număra şi Stefano Anatrelli, care era din Italia. La cinci săptămâni după începerea cursului, el a fost chemat la birou şi i s-a spus: „Am dori să vizitezi grupurile de fraţi şi pe pionierii speciali ca supraveghetor de circumscripţie“.
„Dar nici măcar nu vorbesc corect albaneza!“, a fost prima reacţie a lui Stefano. Totuşi, el a considerat această numire un privilegiu deosebit. După ce şi-a pregătit, cu puţin ajutor, câteva cuvântări, Stefano a pornit spre cele mai îndepărtate colţuri ale Albaniei. Trecuseră aproximativ 30 de ani de când Spiro Vruho îi vizitase pe fraţi ca supraveghetor de circumscripţie în timpul interdicţiei. În 1995, Stefano a fost numit membru al Comitetului Ţării.
În 1994, în Albania a venit al treilea grup de pionieri din Italia. Zelul tuturor acelor pionieri i-a stimulat pe noii vestitori albanezi, astfel că, la sfârşitul anului de serviciu 1994, la lucrarea de predicare participau 354 de vestitori.
Mulţi dintre ei însă aveau probleme de natură afectivă. Trecerea de la un sistem extrem de opresiv la o societate complet liberă nu a fost uşoară. Sub regimul totalitar ei trebuiau să fie atenţi să nu-şi exprime niciodată deschis sentimentele faţă de alţii, în special faţă de străini. Fraţii şi surorile veniţi din străinătate au înţeles lucrul acesta şi, cu răbdare, au depus eforturi să le câştige celor noi încrederea.
În acelaşi an, fraţii şi surorile în vârstă, precum şi vestitorii noi au fost încântaţi să-l vadă pe Theodore Jaracz, primul membru al Corpului de Guvernare care a vizitat Albania. La cuvântarea ţinută de el în Tirana au asistat peste 600 de persoane.
Între timp s-a cumpărat o proprietate în Tirana pentru biroul de filială. În mai puţin de şase luni, o echipă de lucrători harnici veniţi din alte ţări au renovat o vilă veche, transformând-o în birouri moderne, şi au construit o clădire de locuinţe pentru 24 de persoane. Dedicarea s-a ţinut în 12 mai 1996, când Milton Henschel, membru al Corpului de Guvernare, a vizitat Albania.
AU PREDICAT SINGURI
Un tânăr din Korçë, pe nume Arben, a citit literatura biblică pe care i-o trimisese sora lui şi a recunoscut glasul adevărului. El a scris la biroul de filială din Albania şi, un timp, s-a condus cu el un studiu biblic prin corespondenţă. Ulterior, doi fraţi s-au deplasat în mod special în oraşul lui ca să-l întâlnească şi să-i ofere ajutor spiritual. Din discuţia purtată de ei cu Arben, a reieşit că întrunea cerinţele pentru a fi vestitor. Prin urmare, cei doi fraţi l-au luat cu ei în centrul oraşului Korçë ca să vadă cum le predicau ei trecătorilor.
Arben relatează: „Apoi mi-au dat reviste şi au zis: «Acum este rândul tău». Mi-au spus să merg singur, şi aşa am făcut“.
După câteva luni a primit ajutor din partea unor pionieri speciali. Între timp însă, oamenii au reacţionat la predicarea lui, astfel că la scurt timp după venirea pionierilor speciali s-a format un grup.
Spre sfârşitul anului, pionierii din Vlorë au sunat la biroul de filială şi au spus că Areti Pina era bolnavă şi că dorea să stea de vorbă cu unul dintre fraţii cu răspundere. Când fratele a sosit, Areti i-a rugat pe ceilalţi să iasă din cameră, ca să-i poată vorbi în particular.
„Nu mai am mult de trăit“, a spus ea, respirând gâfâit. „M-am tot gândit şi aş vrea să te întreb ceva. Eu nu reţin toate detaliile, dar vreau să ştiu: S-a împlinit cartea Revelaţia?“
„Da, Areti, cea mai mare parte a ei s-a împlinit“, a răspuns fratele, după care a enumerat câteva lucruri care încă urmează să se împlinească. Areti a ascultat cu atenţie fiecare cuvânt.
„Acum pot să mor în pace“, a spus ea. „Voiam să ştiu cât de aproape suntem.“
Areti a fost ani de zile o vestitoare entuziastă. Ea a predicat fie singură în munţi, fie stând în pat, când era bolnavă. La scurt timp după acea discuţie, Areti şi-a încheiat în mod fidel cursa pământească.
A RĂMAS TARE ÎN CREDINŢĂ PÂNĂ LA SFÂRŞIT
Nasho Dori avea peste 80 de ani, era bolnav şi puterile îi slăbiseră. Exista însă un grup de fraţi care aveau nevoie în mod special de o încurajare din partea lui: tinerii care primeau ordin de încorporare. Clerul ortodox din Berat, care invidia creşterea rapidă din rândurile Martorilor lui Iehova, a făcut presiuni asupra autorităţilor ca să-i aducă pe aceşti tineri în faţa instanţei.
Şase fraţi tineri din oraş, care refuzaseră serviciul militar, se aşteptau să fie condamnaţi la câteva luni de închisoare. Dându-şi seama că aveau nevoie de încurajare, Nasho s-a ridicat în capul oaselor şi a înregistrat pe o videocasetă un mesaj pentru ei.
„Nu vă fie teamă“, i-a îndemnat Nasho pe fraţii tineri. „Şi noi am trecut prin aşa ceva. Iehova va fi cu voi! Dacă veţi ajunge la închisoare, nu vă îngrijoraţi! Acest lucru va fi spre lauda numelui lui Iehova.“
Întrucât era bolnav la pat şi se simţea tot mai rău, Nasho i-a chemat pe fraţi la el şi le-a spus: „A trebuit să mă rog pentru iertare. Săptămâna trecută am avut dureri atât de mari, încât m-am rugat să mor. Apoi m-am gândit: «Iehova, tu eşti Creatorul vieţii. Tot ce are viaţă provine de la tine. Am cerut ceva ce este împotriva voinţei tale. Te rog, iartă-mă!»“.
Când a aflat că numărul vestitorilor din Albania ajunsese la 942, Nasho a spus: „În sfârşit avem o mare mulţime în Albania!“. Câteva zile mai târziu, el a murit, sfârşindu-şi cursa pământească.
TRAZIRA, UN TIMP DE ANARHIE
În 1997, exploatarea, mita şi corupţia erau la ordinea zilei. Mulţi albanezi şi-au vândut tot ce aveau şi, vrând să se îmbogăţească rapid, şi-au investit banii în programe de tip piramidal. Când au văzut că investiţiile lor s-au pierdut, s-au înfuriat şi au început să protesteze pe străzi.
Chiar atunci se ţinea congresul special de o zi. O soră care lucra la un funcţionar de rang înalt le-a spus fraţilor că primul ministru intenţiona să demisioneze. Ea a aflat că urma să izbucnească o revoltă de o violenţă fără precedent. Programul congresului special de o zi a fost scurtat, pentru ca fraţii să poată ajunge repede la casele lor. La două ore după încheierea programului, în ţară a fost instituită starea de urgenţă şi a fost interzisă circulaţia pe străzi după lăsarea întunericului.
Nimeni nu ştia exact ce se întâmpla. Se răspândeau tot felul de zvonuri. Era vorba de o intervenţie străină sau de o manevră politică? Programele de tip piramidal au căzut şi majoritatea oamenilor au pierdut tot ce investiseră. În Vlorë a izbucnit revolta. Oamenii au pătruns cu forţa în depozitele naţionale de armament şi au luat toate armele şi muniţia. Pe măsură ce posturile de ştiri informau despre ce se întâmpla, oraşele erau cuprinse de violenţă unul după altul. În ţară era un adevărat haos, miliţia pierduse controlul. Revolta armată şi anarhia cuprinseseră toată Albania.
Majoritatea celor 125 de slujitori străini cu timp integral din Albania au mers la Tirana din motive de siguranţă. Mulţi albanezi îi acuzau pe străini pentru ceea ce se întâmpla, aşa că era înţelept ca pionierii străini să plece din ţară. Întrucât aeroportul era închis, unii pionieri din Italia au fost duşi la Durrës, unde portul era sub controlul unui grup de oameni înarmaţi din zonă. După o aşteptare tensionată de 12 ore, pionierii au urcat la bordul unui vapor care avea să-i ducă acasă.
Comitetul Ţării ţinea zilnic legătura prin telefon cu fraţii din diverse zone ale ţării. În prima parte a zilei, pe străzi era o linişte înfricoşătoare. Însă după-amiaza, oamenii începeau să tragă cu armele şi continuau toată noaptea, până în zori. Unii aveau chiar arme de artilerie antiaeriană. Lupta a devenit cunoscută drept trazira, sau tulburare.
„SPRE LAUDA NUMELUI LUI IEHOVA“
Arben Merko, unul dintre cei şase fraţi din Berat care fuseseră închişi pentru neutralitate, relatează: „În celula mea exista o gaură mică în perete. Un om din celula alăturată a întrebat cine sunt“. Arben i-a depus mărturie săptămâni în şir. Într-o zi, vocea nu s-a mai auzit.
După ce Arben a fost eliberat din închisoare, la uşa lui a venit un tânăr. Înfăţişarea acestuia nu-i era cunoscută lui Arben, dar vocea îi era familiară: era omul din închisoare, din celula alăturată.
„Am venit să vă dau asta“, i-a spus el lui Arben, întinzându-i o staţie de amplificare.
„În timpul trazirei“, i-a spus el lui Arben, „am furat această staţie de la Sala Regatului. Dar ceea ce mi-aţi spus în închisoare mi-a mişcat inima. Vreau să am o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu, aşa că v-am adus-o înapoi“.
Arben şi-a adus aminte atunci de ultimul mesaj transmis de Nasho Dori grupului de tineri care doreau să-şi păstreze integritatea: „Acest lucru va fi spre lauda numelui lui Iehova“.
GRIJĂ FAŢĂ DE OILE LUI IEHOVA
Când bătrânii străini au plecat, majoritatea congregaţiilor şi a grupurilor mari au rămas în grija unor slujitori auxiliari care nu aveau mai mult de 19 sau 20 de ani. Deşi era periculos, trei dintre aceşti fraţi tineri au plecat într-o zi din Vlorë la Tirana. Gândindu-se la lipsa de alimente, Comitetul Ţării i-a întrebat dacă fraţii aveau nevoie de ceva în mod special.
„Tocmai ni s-au terminat fişele de raport despre lucrarea de predicare“, au răspuns ei. Având o atitudine asemănătoare celei pe care au avut-o cu ani în urmă fraţii fideli în vârstă, aceşti tineri erau mai preocupaţi de necesităţile spirituale decât de cele fizice. Apoi, au spus că, din cauza climatului de teamă şi nesiguranţă, mulţi oameni reacţionau pozitiv la vestea bună.
La scurt timp după Comemorare, biroul de filială a primit un telefon: „Suntem un grup de surori din Kukës“, a spus una dintre ele, „şi, de când au plecat pionierii, noi ţinem întrunirile“.
Din cauza tulburărilor, fraţii din Tirana pierduseră legătura cu vestitorii din Kukës. Totuşi, un grup de şapte vestitori nebotezaţi ţinuseră Comemorarea în două locuri. Deşi erau îngrijoraţi că probabil nu conduseseră programul de Comemorare aşa cum ar fi trebuit, au raportat cu bucurie că asistenţa din cele două locuri a fost de 19 persoane. Este surprinzător că, în 1997, în pofida condiţiilor dificile şi a interdicţiei oficiale de a circula după lăsarea întunericului, în Albania au fost prezente la Comemorare 3 154 de persoane. De asemenea, în pofida anarhiei, vestitorii au continuat să predice, aducându-le mângâiere altora şi, în acelaşi timp, fiind foarte prudenţi.
Când au aflat că fraţii din Gjirokastër aveau nevoie de hrană şi de literatură, membrii Comitetului Ţării au discutat dacă ar putea trimite acolo, în condiţii de siguranţă, un camion cu provizii. Însă discuţia lor a fost întreruptă de o soră. Ea le-a spus că o reporteră de la un canal de ştiri, care ar putea avea unele informaţii utile, venise să stea de vorbă cu ei.
Fără să ştie despre ce discutau membrii comitetului, reportera i-a sfătuit: „Orice-ar fi, mâine să nu mergeţi spre sud. Am fost informaţi că în Tepelenë se pune la cale ceva periculos“. Întrucât camionul care trebuia să ajungă la Gjirokastër avea să treacă prin Tepelenë, fraţii au decis să anuleze călătoria.
A doua zi, puţin după ora 11, într-un buletin de ştiri special s-a anunţat că un conflict sângeros, extrem de violent, avusese loc în Tepelenë şi că podul din oraş fusese aruncat în aer. Cât de recunoscători au fost fraţii că Iehova n-a permis ca ei să meargă acolo în ziua aceea!
Săptămâni la rând, familia Betel a auzit împuşcături noaptea, iar în timpul închinării de dimineaţă afară se auzeau rafale de mitralieră şi explozii. Se trăgea la întâmplare şi oricând exista riscul să te nimerească un glonţ rătăcit. Pentru a fi în siguranţă, membrii familiei Betel au rămas în clădire, iar traducătorii şi-au continuat munca stând aşezaţi pe duşumea, departe de ferestre.
În aprilie 1997, au sosit trupe ONU, alcătuite din 7 000 de soldaţi, pentru a restabili ordinea în ţară. În luna august, forţele ONU părăsiseră deja Albania, iar fraţii au reuşit să organizeze un congres de district. Vestitorii au fost încântaţi. Luni de zile se întâlniseră doar în grupuri mici.
Câteva autobuze pe care fraţii le închiriaseră ca să meargă la congres au fost oprite de jefuitori înarmaţi. Însă, când aceştia au aflat că pasagerii erau Martori ai lui Iehova, au spus: „Voi sunteţi cu totul diferiţi! Nu vă facem niciun rău“.
Ce efect a avut trazira asupra lucrării de predicare din Albania? Nu a împiedicat deloc progresul, ci, dimpotrivă, se pare că pericolul şi neliniştea au făcut ca mulţi oameni să fie mai conştienţi de necesităţile lor spirituale. Drept urmare, în doar 15 luni, 500 de noi vestitori au început să predice, astfel încât s-a ajuns la peste 1 500 de vestitori.
KOSOVO ÎN CENTRUL ATENŢIEI
După trazira, armele parcă au dispărut, iar congregaţiile au continuat să crească. Însă au apărut probleme în apropiere, în regiunea Kosovo. Războiul de acolo s-a făcut simţit în Albania când valuri de refugiaţi au trecut graniţa. Vestitorii albanezi au acţionat imediat şi le-au oferit refugiaţilor un mesaj de speranţă şi publicaţii încurajatoare. Totodată, ei s-au îngrijit cu iubire de un grup de 22 de persoane alcătuit din Martori ai lui Iehova şi copilaşii lor.
În august, când războiul a luat sfârşit, fraţii kosovari s-au întors la casele lor, dar nu singuri. Erau însoţiţi de fraţi albanezi şi italieni, inclusiv de zece pionieri speciali, care doreau să le ofere ajutorul spiritual necesar. La sfârşitul anului de serviciu 1999, erau 1 805 vestitori în Albania şi 40 în Kosovo.
O MAI MARE STABILITATE SPIRITUALĂ
„Mă bucur că traducem atât de multe publicaţii, însă avem mare, mare nevoie de Traducerea lumii noi! Această traducere biblică de calitate ne va ajuta să ne zidim credinţa“, a spus Nasho Dori înainte de a muri. În 1999, la numai trei ani de la moartea lui Nasho, Corpul de Guvernare a aprobat traducerea Scripturilor greceşti creştine în limba albaneză.
Participanţii la congresul de district din 2000 ţinut în Albania au avut o mare surpriză: lansarea Scripturilor greceşti creştine — Traducerea lumii noi în albaneză! Echipa de traducere a lucrat din greu, punând mult suflet în realizarea acestui proiect, pe care l-a finalizat în mai puţin de un an. O pionieră regulară, care în trecut a fost o membră comunistă a parlamentului, a scris: „Este extraordinar! Numai după ce am studiat această traducere am putut să înţeleg cât de frumoasă este Biblia cu pasajele ei în proză şi în versuri şi cu relatările ei armonioase. Când am citit despre modul în care Isus a înfăptuit miracole şi cum a fost acuzat şi batjocorit, am încercat sentimente profunde pe care nu le-am cunoscut înainte. Mi-am putut imagina foarte clar fiecare dintre scenele emoţionante!“.
În Albania erau 2 200 de vestitori, iar familia Betel a crescut, ajungând la 40 de membri. S-au închiriat câteva apartamente, însă era nevoie de mai mult spaţiu. De aceea, Corpul de Guvernare a aprobat cumpărarea unui teren de trei hectare în apropiere de Tirana, la Mëzez. Pentru o mai bună supraveghere a lucrării ce progresa în Albania şi în Kosovo, Comitetul Ţării a început să funcţioneze în anul 2000 în calitate de Comitet de filială.
În septembrie 2003, când a început construirea noilor clădiri ale filialei, Albania a raportat 3 122 de vestitori. În acea perioadă, traducerea Scripturilor ebraice în albaneză era în plină desfăşurare. Nu numai că lucrarea de predicare progresa rapid, dar şi vestitorii făceau progrese spirituale lăudabile. În august 2004 s-au ţinut cursurile primei clase a Şcolii de Organizare Teocratică din Albania, la care au participat 20 de fraţi tineri. Mulţi dintre ei erau adolescenţi cu câţiva ani înainte, în timpul trazirei, când se îngrijiseră de congregaţii. Cât de mult s-au bucurat să primească o instruire teocratică suplimentară!
„DIAVOLUL ERA FURIOS“
„Iehova îi învaţă pe oameni să se sinucidă“, spuneau titlurile ziarelor din februarie 2005. Ştirile de la televizor şi din ziare răspândeau zvonul că o adolescentă care s-a sinucis era Martoră a lui Iehova. În realitate, tânăra nu studiase niciodată, nici nu asistase la întruniri. Totuşi, împotrivitorii s-au folosit de acest incident pentru a lansa un atac împotriva Martorilor.
Profesorii îi ridiculizau pe copiii Martori. Fraţii erau daţi afară din serviciu. Oamenii cereau ca lucrarea noastră să fie interzisă. În pofida faptului că fraţii au încercat să discute cu reprezentanţi ai mass-media, ştirile erau tot mai rele.
Era limpede că slujitorii lui Iehova aveau nevoie de îndrumare şi de sprijin pentru a face faţă acestui nou atac. De aceea, Filiala a luat măsuri să se ţină o cuvântare specială, pentru a arăta cât de important era ca fraţii să continue să predice adevărul ca să contracareze acele minciuni răutăcioase. Fraţii erau îndemnaţi să discute cu oamenii şi să nu le fie frică de ei. Le puteau explica celor sinceri că în ultimii ani numărul Martorilor lui Iehova crescuse foarte mult, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă ei se sinucideau. În plus, acest gen de atac nu era ceva nou. Fraţilor li s-a amintit de ştirile din anii 1960 despre aşa-zisa sinucidere a lui Spiro Vruho. Li s-a spus că şi aceste ştiri se vor dovedi minciuni sfruntate, şi aşa a fost!
După doar câteva luni, în august, David Splane, membru al Corpului de Guvernare, li s-a alăturat celor 4 675 de delegaţi din Albania şi Kosovo la congresul lor de district. Auditoriul pur şi simplu jubila când fratele Splane a anunţat lansarea ediţiei complete a Sfintelor Scripturi — Traducerea lumii noi în albaneză!
„Nu este de mirare că Satan se străduia din răsputeri să ne pună piedici!“, a spus un frate de mult timp la adevăr. „Diavolul era furios fiindcă poporul lui Iehova avea parte de atâtea lucruri minunate.“
În pofida ştirilor negative din mass-media, slujitorii lui Dumnezeu din Albania au continuat să se întărească. Mulţi soţi necredincioşi şi alte rude, care şi-au dat seama că ştirile respective erau false, au început să studieze Biblia şi au devenit vestitori. Nici chiar cele mai crude atacuri ale lui Satan, n-au putut împiedica împlinirea voinţei lui Iehova! Familia Betel s-a mutat în noua filială şi imediat au început cursurile celei de-a doua clase a Şcolii de Organizare Teocratică.
DEDICAREA FILIALEI
În iunie 2006, Theodore Jaracz şi Gerrit Lösch, membri ai Corpului de Guvernare, se aflau printre cei 350 de delegaţi din 32 de ţări prezenţi la dedicarea noilor clădiri ale filialei. La programul de dedicare a fost prezent şi Sotir Ceqi, fratele care fusese torturat cu şocuri electrice în anii 1940. La cei aproape 80 de ani ai săi, el continuă să slujească cu bucurie.
„Nu puteam decât să visez la această zi“, a spus Frosina Xheka, o soră care slujea cu loialitate în pofida multelor încercări prin care a trecut de-a lungul deceniilor. Polikseni Komino, văduva lui Jani, a vorbit despre fiicele şi nepoata ei, care slujeau ca pioniere regulare. Printre cei prezenţi era şi Vasil Gjoka, acum gârbovit din cauza anilor de suferinţă. Ochii i s-au umplut de lacrimi când a amintit despre vizita la Leonidha Pope şi despre botezul său, făcut în secret, în 1960.
Vechea filială din Tirana a fost transformată într-un complex de Săli ale Regatului şi o casă de misionari, care găzduieşte 14 misionari. Cele şase clase ale Şcolii de Organizare Teocratică au contribuit la formarea unor pionieri speciali fideli, cu spirit de sacrificiu, care sunt de mare folos în teritoriul albanez. Mai bine de 950 de pionieri speciali şi regulari locali reflectă acelaşi zel în lucrarea de evanghelizare.
DRUMUL CARE NE STĂ ÎNAINTE
Fraţii şi surorile noastre din Albania apreciază foarte mult Biblia şi literatura tradusă în limba lor. Lucrarea lui Iehova continuă să înregistreze progrese în acest teritoriu. Pe lângă tinerii entuziaşti şi capabili, care sunt instruiţi pentru a-şi asuma responsabilităţi, „femeile care anunţă vestea bună sunt o mare armată“ (Ps. 68:11).
Martorii lui Iehova din Albania sunt dovada vie a veridicităţii următoarelor cuvinte inspirate: „Nicio armă pregătită împotriva ta nu va reuşi şi orice limbă care se va ridica împotriva ta la judecată o vei condamna. Aceasta este moştenirea slujitorilor lui Iehova“ (Is. 54:17). Datorită puterii şi bunătăţii nemeritate a lui Iehova, ei au rămas integri în pofida regimului totalitar, a torturii, a izolării, a publicităţii răutăcioase şi a problemelor personale.
Martorii lui Iehova din Albania privesc spre viitor, absolut siguri de iubirea loială a lui Dumnezeu şi de binecuvântarea sa. Deşi se confruntă cu dificultăţi, ei sunt încântaţi de privilegiul de a bucura inima Tatălui lor ceresc şi de speranţa care le stă înainte (Prov. 27:11; Evr. 12:1, 2). Un fapt important care a marcat în repetate rânduri istoria teocratică a Albaniei este următorul: Iehova nu uită niciodată sacrificiile, mari sau mici, pe care le-au făcut slujitorii săi loiali, tineri sau în vârstă (Evr. 6:10; 13:16).
[Text generic pe pagina 130]
Titlul fusese iniţial tradus Chitara lui Dumnezeu
[Text generic pe pagina 140]
„Dacă erai creştin luptai, aşa cum luptă şi preoţii!“
[Text generic pe pagina 189]
„Tocmai ni s-au terminat fişele de raport despre lucrarea de predicare“
[Chenarul/Fotografia de la pagina 132]
Albania — prezentare generală
Teritoriul
Albania este situată în sud-estul Europei, la nord de Grecia şi la est de călcâiul cizmei Italiei. Ea are o suprafaţă de 28 750 de kilometri pătraţi şi se întinde pe o distanţă de 362 de kilometri de-a lungul Mării Adriatice şi a Mării Ionice. Plaje cu nisip alb şi ape turcoaz, pe fundalul unor munţi maiestuoşi împodobesc riviera albaneză cuprinsă între Vlorë şi Sarandë. În nordul ţării, şi în interiorul ei, sunt lanţuri de munţi crestaţi, în timp ce în partea de sud-vest sunt câmpii fertile folosite pentru culturi agricole.
Populaţia
Populaţia este estimată la 3 600 000, fiind alcătuită în majoritate din albanezi, cu un procent mic de romi, greci şi sârbi.
Clima
De-a lungul zonelor joase de coastă din sud, vara, temperatura medie este de 26°C. Însă în nord, în munţii Dibrë, temperaturile scad iarna până la –25°C.
Alimentaţia
O plăcintă din foi umplută cu spanac, brânză, roşii şi ceapă sau cu diverse alte legume, ori cu carne, este numită byrek. Pui sau miel la cuptor într-un delicios sos de iaurt cu mărar este numit tava e kosit. Albanezilor le place să mănânce cu lingura, supele şi tocana fiind mâncăruri obişnuite. Adesea, la ocazii speciale, când se serveşte miel, musafirul de onoare primeşte capul mielului. Printre numeroasele deserturi albaneze se numără baclavaua (imaginea din dreapta) şi cataiful, care constă în tăieţei prăjiţi, la care se adaugă sirop sau miere şi nucă. Pentru albanezi, pâinea este alimentul de bază. Dacă vrei să-i spui cuiva că ai mâncat, îi spui doar „Hëngra bukë“, adică „Am mâncat pâine“.
[Chenarul/Fotografiile de la pagina 134]
Primele congrese
Albanezii din Noua Anglie (SUA), care asistau la întrunirile publice ţinute duminica în limba albaneză, se asociau în general cu congregaţiile de limbă engleză sau greacă. În anii ’20 şi ’30 ai secolului trecut, albanezii au asistat cu bucurie la congresele ce s-au ţinut în limba greacă. Ei s-au bucurat să poarte ecusoane pe care scria în propria lor limbă: „Congresul de trei zile al Studenţilor în Biblie albanezi“.
[Legenda fotografiilor]
Ecuson (la dreapta) purtat de fraţii albanezi (jos) la un congres ţinut în Boston la sfârşitul anilor 1920
[Chenarul/Fotografiile de la paginile 151, 152]
„Iehova nu ne-a părăsit niciodată!“
FROSINA XHEKA
ANUL NAŞTERII 1926
ANUL BOTEZULUI 1946
DATE PERSONALE A aflat adevărul în adolescenţă. Deşi părinţii i s-au împotrivit, iar autorităţile au izolat-o, s-a simţit întotdeauna aproape de Iehova şi de organizaţia sa. A murit fidelă în anul 2007.
◼ FROSINA a aflat adevărul de la fraţii ei mai mari în anii ’40 ai secolului trecut. Părinţii, care nu erau Martori, au dat-o afară din casă pentru că a refuzat să se căsătorească cu bărbatul pe care i-l aleseseră ei. Un frate, Gole Flloko, a primit-o în familia lui şi a tratat-o ca pe o fiică.
„Odată am fost arestată pentru că am refuzat să votez“, a spus Frosina. „Eram singură într-o cameră când aproximativ 30 de miliţieni m-au înconjurat. Unul dintre ei a ţipat la mine: «Îţi dai seama ce am putea să facem cu tine?» Am simţit că Iehova era cu mine şi am spus: «Nu puteţi să faceţi ce nu vă permite Domnul Suveran Iehova!». Au crezut că eram nebună şi au zis: «Scoateţi-o de aici!». Aşadar, aveam dreptate. Iehova era cu mine!“
În 1957, Frosina s-a căsătorit cu Luçi Xheka şi, cu timpul, au avut trei copii. La începutul anilor ’60, Luçi a devenit membru al Comitetului Ţării recent format, care avea să supravegheze lucrarea în Albania. Nu după mult timp, el a fost condamnat la cinci ani de internim (detenţie) în Gramsh, departe de Frosina şi de copii. Acolo, Luçi a continuat să predice şi să vorbească despre organizaţie. Oamenii din Gramsh îşi aduc aminte de el şi în prezent.
Întrucât Luçi era în internim, Partidul Comunist a pus-o pe Frosina pe lista neagră, aşa că ea nu putea să-şi cumpere, în mod oficial, alimente. Frosina spune: „Nu a fost nicio problemă. Cei câţiva fraţi din apropiere şi-au împărţit mâncarea cu noi. Am reuşit să supravieţuim deoarece Iehova nu ne-a părăsit niciodată!“.
După moartea lui Luçi, întrunirile cu fraţii au fost mai rare. Totuşi, Frosina a continuat să predice. Ea îşi aminteşte: „John Marks ne-a vizitat în anii ’60. În 1986, când în sfârşit m-am întâlnit cu soţia sa, Helen, parcă ne cunoşteam de când lumea! Luçi şi cu mine am trimis familiei Marks în secret mesaje pe care ei le-au transmis apoi fraţilor din Brooklyn“.
În 1992, când s-a ridicat interdicţia, Frosina se afla printre cei nouă Martori botezaţi care mai rămăseseră în Albania. Ea a asistat cu regularitate la întruniri şi a ieşit în lucrarea de predicare până în ziua morţii ei, în 2007. Cu puţin timp înainte să moară, Frosina a spus: „Îl iubesc din toată inima pe Iehova! Niciodată nu m-am gândit să fac compromis. Ştiam că am o mare familie pe tot pământul, dar acum sunt pur şi simplu copleşită să văd cât de mare este familia noastră teocratică din Albania. Iehova a fost întotdeauna cu noi şi, plin de iubire, ne ţine în braţele sale!“.
[Legenda fotografiei]
Frosina Xheka în 2007
[Chenarul/Fotografiile de la paginile 159, 160]
De la puţină literatură la abundenţă
VASIL GJOKA
ANUL NAŞTERII 1930
ANUL BOTEZULUI 1960
DATE PERSONALE În timpul regimului totalitar a luat poziţie fermă de partea adevărului. În prezent slujeşte ca bătrân în Tirana.
◼ ÎMI aduc aminte că am văzut Turnul de veghe în limba greacă în satul meu din Barmash în anii ’30 ai secolului trecut. Tatăl meu a arătat spre revistă şi a zis: „Oamenii aceştia au dreptate!“. Nu am înţeles cuvintele lui decât ani mai târziu. Îmi plăcea să citesc Biblia, deşi devenise periculos să ai un exemplar. La înmormântarea unei rude, am întâlnit un frate din Tirana. L-am întrebat despre semnul ‘zilelor din urmă’ din Matei, capitolul 24. El mi-a explicat şi imediat am început să le vorbesc şi altora despre ceea ce învăţam.
În 1959, am participat la o întrunire secretă cu fraţii în locuinţa lui Leonidha Pope. Citisem cartea Revelaţia şi am întrebat cine erau fiara şi Babilonul cel Mare. Când fraţii mi-au explicat, am înţeles că acesta era adevărul! M-am botezat în anul următor!
Întrucât predicam cu zel, am fost dat afară din serviciu. Am făcut însă rost de o căruţă veche, şubredă, cu care duceam mărfuri în Tirana. Deşi nu puteam să iau legătura cu fraţii decât rar şi nu aveam literatură, am continuat să predic.
Pe la începutul anilor ’60, înainte să fie dus în internim, Leonidha Pope a reuşit să obţină câteva publicaţii în greacă, ce fuseseră introduse în secret în Albania. El le-a tradus cu voce tare, iar eu am scris într-un caiet tot ce spunea. Apoi, la îndrumarea lui, am făcut cópii şi le-am trimis câtorva fraţi, în oraşele Berat, Fier şi Vlorë.
Cât de mult s-au schimbat lucrurile din 1990 încoace! Sunt emoţionat să văd cât de multă literatură ne dă Iehova. Din 1992 până în prezent, noi am oferit peste 17 milioane de reviste în albaneză! Noile publicaţii sunt traduse în albaneză şi avem Traducerea lumii noi completă în limba noastră! Când mă gândesc la anii când nu aveam literatură, nu pot să-mi reţin lacrimile de bucurie. Faptul că atâta vreme nu am avut decât puţină literatură ne face să fim în prezent foarte recunoscători!
[Chenarul/Fotografiile de la paginile 163, 164]
Am găsit adevăratul serviciu în ţara natală
ARDIAN TUTRA
ANUL NAŞTERII 1969
ANUL BOTEZULUI 1992
DATE PERSONALE A aflat adevărul în Italia, după care s-a întors în Albania. Este membru al Comitetului Filialei din Albania.
◼ ÎN 1991, când am plecat din Albania împreună cu mii de refugiaţi, aveam 21 de ani. Am obligat echipajul unui vapor care mergea în Italia să ne ia la bord. În Albania era sărăcie, aşadar eram încântat că puteam să fug din ţară. Mă gândeam că era un vis ce devenea realitate.
După ce am stat două zile în Brindisi, Italia, am ieşit pe furiş din lagăr ca să-mi caut un serviciu. Un bărbat mi-a dat o mică copie după un mesaj biblic în albaneză şi m-a invitat la o întrunire în după-amiaza aceea. M-am gândit imediat: „Ei, de ce nu? Poate că cineva îmi va oferi un loc de muncă!“.
Nu m-am aşteptat să fiu primit cu atâta căldură. După întrunirea de la Sala Regatului, toţi au venit la mine, tratându-mă în mod prietenos şi iubitor. O familie m-a invitat să iau cina cu ei. Cu câtă bunătate şi demnitate m-au tratat, deşi eram murdar şi venisem în mod ilegal ca refugiat din Albania!
La următoarea întrunire, Vito Mastrorosa mi-a oferit un studiu biblic. Am acceptat şi nu peste mult timp mi-am dat seama că acesta era adevărul. În august, 1992, m-am botezat în Italia.
În cele din urmă, am primit actele de rezidenţă. Am reuşit să obţin un loc de muncă bun şi trimiteam bani familiei mele în Albania. Mă gândeam însă: „Acum, când lucrarea este liberă în Albania, este mare nevoie de vestitori. Să mă întorc şi să slujesc în ţară? Dar cum va reacţiona familia mea? Rudele mele au nevoie de banii pe care li-i trimit. Ce vor zice oamenii?“.
Apoi am primit un telefon de la biroul de filială din Tirana şi am fost întrebat dacă eram dispus să merg acolo şi să predau albaneza unui grup de pionieri speciali din Italia care urmau să se mute în Albania în luna noiembrie. Exemplul lor m-a pus pe gânduri. Ei mergeau în teritoriul din care eu plecasem. Ei nu cunoşteau limba, totuşi erau foarte bucuroşi că mergeau acolo. Eu eram albanez şi vorbeam albaneza. De fapt, ce căutam eu în Italia?
Am hotărât să mă întorc şi m-am îmbarcat pe vapor cu acei pionieri speciali. Imediat, am început să slujesc la micul Betel din Albania. Dimineaţa predam albaneza, iar după-amiaza lucram la traducere. La început, familia mea nu a fost prea încântată. Dar, când au înţeles de ce m-am întors în Albania, au început să asculte vestea bună. Nu peste mult timp, părinţii, două surori şi unul dintre fraţii mei s-au botezat.
N-am regretat nicio clipă că am renunţat la munca şi la banii din Italia. Am găsit adevăratul serviciu în Albania. Sunt convins că activitatea care contează cu adevărat şi care oferă bucurii durabile este serviciul pe care i-l aducem lui Iehova cu tot ce avem!
[Legenda fotografiei]
Ardian şi soţia sa, Noadia
[Chenarul/Fotografiile de la paginile 173, 174]
S-a terminat cu întrunirile secrete
ADRIANA MAHMUTAJ
ANUL NAŞTERII 1971
ANUL BOTEZULUI 1993
DATE PERSONALE A fost invitată la o întrunire secretă, apoi lucrurile s-au schimbat radical. În prezent slujeşte ca pionieră specială.
◼ ÎN 1991, când a murit vărul meu, am auzit cum o femeie, pe nume Barie, o încuraja pe mătuşa mea cu idei din Biblie. Imediat am început să-i pun întrebări, iar ea mi-a făcut cunoştinţă cu prietena ei, Rajmonda, la locul de muncă al acesteia. Familia Rajmondei mergea la întruniri cu „grupul“. Rajmonda mi-a spus că trebuie să mai purtăm discuţii biblice o vreme, fiindcă cei noi nu erau primiţi în grup imediat. Îmi plăcea foarte mult ce învăţam şi nu a durat mult până mi s-a permis să asist la întruniri.
Acel grup era alcătuit din persoane nebotezate care mai întâi s-au întrunit cu Sotir Papa şi Sulo Hasani. Cu ani în urmă, agenţi ai Sigurimi se infiltraseră în grupuri şi îi predaseră pe fraţi miliţiei. Prin urmare, toţi fraţii erau prudenţi şi foarte atenţi pe cine invitau la întruniri!
La prima întrunire am aflat că trebuia să ne facem o listă în care să-i trecem pe prietenii noştri şi să le spunem ce învăţam. Am vorbit imediat cu Ilma Tani. Nu după mult timp, i s-a permis să vină la întrunirile grupului. Micul nostru grup, alcătuit din 15 membri, a crescut repede.
În aprilie 1992, Michael şi Linda DiGregorio au venit în vizită la Berat. Ni s-a spus să-i invităm pe oameni în mod deschis la cuvântarea lui. Drept urmare, au venit 54 de persoane. Niciunul dintre noi nu era botezat. După acea întrunire, cu toţii i-am bombardat pe soţii DiGregorio cu întrebări ore în şir. În cele din urmă, am înţeles cum trebuiau conduse întrunirile noastre şi cum trebuia să predicăm.
Nu după mult timp, Martorii lui Iehova au primit recunoaşterea legală. Împreună cu Ilma şi cu doi fraţi, am mers la Tirana ca să învăţăm cum să predicăm de la uşă la uşă. Ni s-a spus să le arătăm şi celorlalţi din Berat ce învăţasem. Ne-am străduit să facem cât mai bine acest lucru. După ce în Berat au fost repartizaţi patru pionieri speciali italieni, în martie 1993, congregaţia a făcut mari progrese şi se ţineau două întruniri publice pe săptămână.
În luna aceea, Ilma şi cu mine ne-am botezat la primul congres special de o zi din Tirana. Au fost prezente 585 de persoane. Am devenit pioniere regulare şi nu după mult timp am primit invitaţia de a deveni primele pioniere speciale din localitate. Nimic nu mai era secret. Am fost repartizate la Korçë.
Mai târziu, Ilma s-a căsătorit cu Arben Lubonja, care predicase singur în Korçë doar cu câteva luni înaintea noastră. Ulterior, ei au fost repartizaţi în lucrarea de circumscripţie, iar în prezent slujesc la Betel. Sunt fericită că am invitat-o pe Ilma la întrunirile grupului nostru!
Recent, în timp ce asistam la un congres de district la care erau prezente peste 5 500 de persoane, mă gândeam la întrunirile noastre secrete. Ce schimbări a făcut Iehova! Întrunirile şi congresele sunt acum deschise publicului. Deşi sute de fraţi au plecat din Berat din cauza problemelor economice, micul nostru grup s-a transformat în cinci congregaţii înfloritoare!
[Legenda fotografiei]
Ilma (Tani) şi Arben Lubonja
[Chenarul/Fotografia de la pagina 183]
„OK! Să mergem!“
ALTIN HOXHA ŞI ADRIAN SHKËMBI
ANUL NAŞTERII 1973, amândoi
ANUL BOTEZULUI 1993, amândoi
DATE PERSONALE Au renunţat la facultate ca să facă pionierat. În prezent slujesc ca bătrâni de congregaţie.
◼ LA ÎNCEPUTUL anului 1993, erau studenţi în Tirana. Un prieten le-a vorbit ore în şir despre ceea ce învăţa de la Martorii lui Iehova. Totul era bazat pe Biblie. Apoi au învăţat mai multe lucruri, au aplicat cele învăţate şi s-au botezat în acelaşi an. În vara aceea s-au dus să predice în Kuçovë, unde nu existau vestitori.
După ce s-au întors în Tirana, Adrian i-a spus lui Altin: „Ce facem noi la şcoală? Hai să mergem să începem lucrarea de predicare în Kuçovë!“.
Răspunsul lui Altin a fost: „OK! Să mergem!“. După şapte luni de la botez ei erau din nou în Kuçovë.
Iehova le-a binecuvântat din plin eforturile. În prezent, în Kuçovë sunt activi mai bine de 90 de vestitori. Aproximativ 25 de Martori au plecat din localitate pentru a sluji ca pionieri sau ca voluntari la Betel. Mulţi dintre ei au studiat cu Adrian şi cu Altin.
Gândindu-se la facultate, Altin zâmbeşte şi spune: „Apostolul Pavel a decis să nu urmeze o carieră laică, iar în 1993 eu am luat o decizie asemănătoare. Niciodată nu am regretat că am spus «OK! Să mergem!»“.
[Chenarul/Fotografiile de la paginile 191, 192]
Un profesor de ateism predă acum adevărul
ANASTAS RUVINA
ANUL NAŞTERII 1942
ANUL BOTEZULUI 1997
DATE PERSONALE Înainte de a învăţa adevărul de la copiii săi, le-a predat ateismul subordonaţilor din armată. În prezent slujeşte ca bătrân şi pionier special.
◼ ÎN 1971, după absolvirea academiei militare, am devenit comisar politic de brigadă. Se folosea acest titlu, fiindcă statul desfiinţase gradele militare în 1966. Printre responsabilităţile mele se număra şi îndoctrinarea celor aflaţi sub comanda mea cu ideologia potrivit căreia nu există Dumnezeu. Le explicam că religia este opium pentru popor.
Eram căsătorit şi aveam trei copii. În 1992, fiul meu Artan a început să asiste la întrunirile religioase ale Martorilor lui Iehova din Tirana. Apoi a luat-o cu el şi pe sora lui mai mică, Anila. Consideram că-şi pierdeau timpul şi mi se părea stupid ce făceau. Prin urmare, în casa noastră aveau loc multe certuri.
Într-o zi, am luat din curiozitate un Turn de veghe. Deşi nu mă aşteptam, ceea ce spunea părea rezonabil. Totuşi, nu am vrut să studiez Biblia, chiar dacă Artan şi Anila mă îndemnau întruna. Mă gândeam că nu poţi studia Biblia dacă nu crezi în Dumnezeu. În 1995 a fost publicată în albaneză cartea Cum a apărut viaţa — prin evoluţie sau prin creaţie? Artan şi Anila mi-au dat un exemplar. După ce am citit-o m-am convins că există Dumnezeu! Nu mai aveam nicio scuză; trebuia să studiez. În scurt timp, soţia mea, Lirie, mi s-a alăturat şi ne-am convins de adevăr.
Sincer să fiu, progresul meu s-a cam lăsat aşteptat. Aveam 53 de ani. Nu-mi era deloc uşor să renunţ la modul meu de gândire impregnat de politică şi de armată. Trebuie să spun că numai Creatorul, Iehova, m-a ajutat să merg înainte.
Nu voiam să devin vestitor, deoarece mă îngrijora gândul că va trebui să le predic chiar oamenilor cărora le predasem ateismul. Ce aveau să creadă ei? Într-o zi, în timpul studiului nostru, Vito Mastrorosa mi-a citit relatarea despre Saul din Tars. Asta m-a convins! Saul i-a persecutat pe creştini, a învăţat adevărul şi apoi a predicat. Cu ajutorul lui Iehova, ştiam că voi putea face la fel.
Încă îmi vine să râd de mine uneori, când văd cum Iehova continuă să mă ajute să devin mai puţin sever, mai rezonabil şi să nu mai dau ordine. Progresez şi eu, treptat.
Nu mă mai cert cu copiii pentru adevăr. Dimpotrivă, sunt mândru de ei. Artan slujeşte ca pionier special şi bătrân. Fiicele mele, Anila şi Eliona, slujesc amândouă la Betelul din Tirana.
Lirie şi cu mine slujim ca pionieri speciali. Ne considerăm privilegiaţi să le predăm oamenilor adevărul despre Marele nostru Creator şi să observăm schimbările din viaţa lor. Ce bucurie este să le oferi altora o speranţă reală bazată pe promisiunile singurului Dumnezeu viu şi adevărat, Iehova!
[Legenda fotografiei]
De la stânga la dreapta: Artan, Anila, Lirie, Anastas, Eliona şi soţul ei, Rinaldo Galli
[Tabelul/Graficul de la paginile 176, 177]
EVENIMENTE IMPORTANTE — Albania
1920–1922 Câţiva albanezi află adevărul în Statele Unite.
1922 Thanas Idrizi se întoarce în Gjirokastër după ce învaţă adevărul.
1925 În Albania îşi încep activitatea trei grupuri mici de studiere a Bibliei.
1928 În multe oraşe este prezentată „Foto-Drama Creaţiunii“.
1930
1935–1936 Se efectuează o mare campanie de predicare.
1939 Lucrarea Martorilor lui Iehova este interzisă.
1940
1940 Nouă fraţi sunt închişi din cauza neutralităţii.
1946 Începe guvernarea comunistă.
1950
1960
1960 Un Comitet al Ţării începe să supravegheze lucrarea din Albania.
1962 Unii membri ai Comitetului Ţării sunt trimişi în lagăre de muncă.
1967 Albania devine în mod oficial ţară ateistă.
1980
1990
1992 Martorii lui Iehova sunt recunoscuţi oficial.
1996 Milton Henschel asistă la dedicarea primului Betel.
1997 Începe trazira.
2000
2005 Se lansează ediţia completă a Sfintelor Scripturi — Traducerea lumii noi în limba albaneză.
2006 Este dedicată filiala din Mëzez, Tirana.
2010
[Graficul]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
Numărul de vestitori
Numărul de pionieri
4 000
3 000
2 000
1 000
1930 1940 1950 1960 1980 1990 2000 2010
[Hărţile de la pagina 133]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
MUNTENEGRU
KOSOVO
MACEDONIA
GRECIA
Ioannina
Lacul Shkodër
Lacul Ohrid
Lacul Prespa
MAREA ADRIATICĂ
ALBANIA
TIRANA
Shkodër
Kukës
Burrel
Mëzez
Durrës
Kavajë
Gramsh
Kuçovë
Fier
Berat
Korçë
Vlorë
Tepelenë
Këlcyrë
Barmash
Përmet
Gjirokastër
Sarandë
[Fotografii pe toată pagina 126]
[Legenda fotografiei de la pagina 128]
După ce a învăţat adevărul în Noua Anglie (SUA), Thanas Idrizi a adus vestea bună în Gjirokastër, Albania
[Legenda fotografiei de la pagina 129]
Sokrat Duli l-a învăţat adevărul pe fratele său
[Legenda fotografiei de la pagina 137]
Nicholas Christo a vorbit despre adevăr cu demnitari albanezi
[Legenda fotografiei de la pagina 142]
Scrisoarea de două pagini trimisă lui Enver Hodja de fraţii albanezi din Boston
[Legenda fotografiei de la pagina 145]
Leonidha Pope
[Legenda fotografiei de la pagina 147]
„Iehova m-a învăţat să nu semnez pentru ceea ce nu am spus.“ (Sotir Ceqi)
[Legenda fotografiei de la pagina 149]
Helen şi John Marks înainte ca John să se întoarcă în Albania
[Legenda fotografiei de la pagina 154]
Spiro Vruho a slujit ca supraveghetor itinerant
[Legenda fotografiei de la pagina 157]
Llopi Bllani
[Legenda fotografiei de la pagina 158]
Deşi singură, Kulla Gjidhari a celebrat Comemorarea
[Legenda fotografiei de la pagina 167]
Michael şi Linda DiGregorio
[Legenda fotografiei de la pagina 172]
Ordinul nr. 100, prin care se acorda recunoaştere juridică Martorilor lui Iehova
[Legenda fotografiei de la pagina 175]
Întrunire a congregaţiei în prima Sală a Regatului, 1992, Tirana
[Legenda fotografiei de la pagina 178]
Areti Pina a predicat în mod fidel singură
[Legenda fotografiilor de la pagina 184]
O vilă veche a fost transformată în birouri moderne
[Legenda fotografiei de la pagina 186]
„Dacă veţi ajunge la închisoare, nu vă îngrijoraţi!“ (Nasho Dori)
[Legenda fotografiilor de la pagina 194]
David Splane anunţând lansarea ediţiei complete a „Traducerii lumii noi“ în albaneză
[Legenda fotografiei de la pagina 197]
Misionarii care slujesc în prezent în Albania
[Legenda fotografiilor de la pagina 199]
Filiala din Albania
Comitetul Filialei: Artan Duka, Ardian Tutra, Michael DiGregorio, Davide Appignanesi, Stefano Anatrelli