Partea a II-a

Ştiinţa — Necontenita căutare a adevărului

Căutarea începe

„NIMENI nu ştie cine a descoperit mai întîi focul, cine a inventat roata, cine a realizat arcul şi săgeata sau cine a încercat să explice răsăritul şi apusul de soare“, notează The World Book Encyclopedia. Dar ele au fost descoperite, inventate, realizate şi explicate, iar de atunci încoace lumea nu a mai fost aceeaşi.

Aceste realizări au constituit primii paşi ai călătoriei în căutarea adevărului, călătorie care durează de circa şase mii de ani. Oamenii au fost întotdeauna curioşi, dorind să înţeleagă lucrurile însufleţite şi neînsufleţite din lumea înconjurătoare. Ei au fost totodată interesaţi să aplice lucrurile învăţate, utilizîndu-le într-un mod practic spre folosul lor. Această sete înnăscută de cunoaştere şi dorinţa de a o aplica au constituit forţa motrice a omenirii în necontenita sa căutare a adevărului ştiinţific.

Bineînţeles, acele prime încercări de aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice nu purtau pe atunci numele de tehnologie. Nici autorii lor nu se numeau savanţi. De fapt, ştiinţa aşa cum o cunoaştem noi astăzi nu există de foarte mult timp. Încă în secolul XIV, cînd poetul englez Chaucer a utilizat cuvîntul „ştiinţă“, el se referea efectiv la toate tipurile de cunoaştere. Acest lucru era în armonie cu etimologia cuvîntului, el provenind dintr-un termen latin care înseamnă „a şti“.

Primul zoolog deschide calea

Indiferent cum a fost numită iniţial, ştiinţa şi-a avut începutul în grădina Eden cînd oamenii au început să cerceteze lumea care-i înconjura. Chiar înainte de crearea Evei, Adam a primit sarcina de a da nume animalelor. Pentru a le da nume potrivite el a trebuit să studieze cu atenţie caracteristicile şi obiceiurile lor. Astăzi, această ştiinţă este numită zoologie. — Geneza 2:19.

Primul fiu al lui Adam şi al Evei, Cain, „a construit o cetate“, aşadar, el trebuie să fi avut suficiente cunoştinţe ştiinţifice pentru a confecţiona uneltele necesare. Ulterior, unul dintre descendenţii săi, Tubal-Cain, a fost numit „făuritorul tuturor uneltelor de bronz şi de fier“. Este evident că pînă atunci cunoştinţa ştiinţifică şi tehnologia se dezvoltaseră. — Geneza 4:17–22.

Cînd Egiptul a devenit putere mondială — prima menţionată în Biblie — cunoştinţa ştiinţifică progresase suficient de mult pentru a le permite egiptenilor să construiască piramide gigantice. Proiectul acestor piramide, spune The New Encyclopædia Britannica, „a fost realizat cu succes numai după multe experimente, prin care au fost rezolvate mari probleme tehnologice“. Rezolvarea acestor probleme a pretins o bună cunoaştere a matematicii şi a indicat existenţa unei competenţe ştiinţifice în acest domeniu.

Desigur, curiozitatea ştiinţifică nu îi caracteriza doar pe egipteni. Babilonienii, pe lîngă faptul că au elaborat un calendar, au introdus sisteme numerice şi sisteme de măsurare. În Extremul Orient, civilizaţia chineză a avut o contribuţie ştiinţifică valoroasă. Şi strămoşii îndepărtaţi ai incaşilor şi ai mayaşilor din Americi au dezvoltat o civilizaţie avansată, ce i-a uimit ulterior pe exploratorii europeni, care nu se aşteptau la astfel de realizări din partea „înapoiaţilor indigeni“.

Însă nu toate lucrurile considerate iniţial de aceşti oameni ai antichităţii drept adevăruri ştiinţifice s-au dovedit corecte din punct de vedere ştiinţific. The World Book Encyclopedia ne spune că pe lîngă instrumentele utile produse de babilonieni pentru cercetarea ştiinţifică, „ei au dezvoltat totodată astrologia ca pseudoştiinţă“.a

Babilonul se află pretutindeni

Pentru cercetătorii Bibliei, anticul Babilon este sinonim cu închinarea falsă. În astrologia care se practica acolo, se credea că fiecare secţiune a cerului era guvernată de un zeu diferit. Biblia, care susţine că există doar un singur Dumnezeu adevărat, este exactă din punct de vedere ştiinţific atunci cînd respinge pseudoştiinţa cunoscută sub numele de astrologie. — Deuteronomul 18:10–12; 1 Corinteni 8:6; 12:6; Efeseni 4:6.

Religia făcea parte integrantă din viaţa primilor oameni. Se înţelege deci că cunoaşterea ştiinţifică nu s-a dezvoltat separat de conceptele şi ideile religioase. Acest lucru se poate observa îndeosebi în domeniul medicinei.

„Unele documente antice descriind societatea şi medicina egipteană sub Vechiul Regat, spune The New Encyclopædia Britannica, arată că magia şi religia se întreţeseau cu practica medicală empiricoraţională şi că magicianul principal de la curtea faraonului servea adesea şi ca medic principal al naţiunii.“

În timpul celei de-a treia dinastii egiptene, un reputat arhitect, pe nume Imhotep, şi-a cîştigat faima de medic foarte priceput. După mai puţin de un secol de la moartea sa, el era divinizat ca zeu egiptean al medicinii. Pe la sfîrşitul secolului VI î.e.n., el era înălţat la rangul de zeu principal. Britannica spune că templele dedicate lui erau „adesea înţesate de bolnavi care se rugau şi dormeau acolo cu convingerea că zeul avea să le descopere în vis remediul pentru boala lor“.

Vindecătorii egipteni şi babilonieni erau în mare măsură influenţaţi de ideile religioase. „Teoria cu privire la boli ce era vehiculată în timpul acela şi în generaţiile care au urmat, spune The Book of Popular Science, era că febra, infecţiile, durerile şi suferinţele erau cauzate de spirite rele, sau demoni, care invadau corpul.“ Din acest motiv, tratamentul medical includea, în general, ofrande religioase, descîntece sau incantaţii.

Mai tîrziu, în secolele V—IV î.e.n., un medic grec, Hipocrat, a contestat acest concept. El este renumit îndeosebi pentru jurămîntul care-i poartă numele, în general considerat încă esenţa codului deontologiei medicale. Cartea Moments of Discovery—The Origins of Science afirmă că Hipocrat a fost totodată „printre primii care au concurat cu preoţii în găsirea explicaţiei maladiilor omului“. Practicînd medicina în spiritul ştiinţei, el a căutat cauze naturale pentru boli. Raţiunea şi experienţa au început să ia locul superstiţiei religioase şi ghicitului.

Separînd medicina de dogma religioasă, Hipocrat a făcut un pas în direcţia corectă. Totuşi, şi astăzi mai există lucruri care ne amintesc de trecutul religios al medicinei. Chiar simbolul ei, şarpele lui Asclepios, zeul grec al medicinei, era prezent în templele antice de vindecare unde erau păstraţi şerpi sacri. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, aceşti şerpi întruchipau „capacitatea de renaştere a vieţii şi de regenerare a sănătăţii“.

Hipocrat a devenit ulterior cunoscut drept părintele medicinei. Dar aceasta nu l-a împiedicat de a comite uneori erori pe plan ştiinţific. The Book of Popular Science ne spune că unele dintre concepţiile sale greşite „par cu totul bizare astăzi“, dar avertizează împotriva aroganţei medicilor, spunînd: „Unele dintre cele mai ferm stabilite teorii medicale de acum s-ar putea să le pară de-a dreptul bizare oamenilor unei generaţii viitoare“.

Înaintînd pas cu pas

Astfel, descoperirea adevărului ştiinţific s-a făcut treptat de-a lungul secolelor, printr-un proces de eliminare a teoriilor eronate. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil, descoperirile unei generaţii trebuia transmise cu exactitate generaţiei următoare. O modalitate de a face aceasta era, evident, pe cale orală, dat fiind că oamenii au fost creaţi cu capacitatea de a vorbi. — Compară cu Geneza 2:23.

Însă această metodă de transmitere a observaţiilor, nu avea să fie niciodată suficient de demnă de încredere pentru a furniza acurateţea pretinsă de progresul tehnologic şi ştiinţific. Evident, era necesar ca informaţiile să fie păstrate în formă scrisă.

Cînd anume au început oamenii să scrie, nu se ştie. Dar odată ce lucrul acesta a avut loc, ei dispuneau de un minunat procedeu prin care să transmită informaţii pe care alţii puteau să clădească. Înainte de a se inventa hîrtia — probabil în China în jurul anului 105 e.n — se scria pe table de argilă, pe papirus şi pe pergament.

Un progres ştiinţific semnificativ ar fi fost imposibil fără sisteme numerice şi de măsurare. Importanţa dezvoltării lor nu era deloc exagerată. Calificînd aplicaţiile matematicii drept „universale“, The Book of Popular Science ne aminteşte că „analizele ei au dus la multe progrese ştiinţifice extrem de importante“. Matematica serveşte totodată „drept inestimabil instrument pentru chimişti, fizicieni, astronomi, ingineri şi alţii“.

De-a lungul secolelor, şi alţi factori au impulsionat căutarea adevărului ştiinţific. Călătoria, de exemplu. The Book of Popular Science explică: „Curiozitatea omului care călătoreşte prin ţări străine îi va fi, foarte probabil, stîrnită de noi privelişti, sunete, mirosuri şi gusturi. El va fi tentat să întrebe de ce lucrurile sînt atît de diferite într-o ţară străină; şi, în încercarea de a-şi satisface curiozitatea, va cîştiga înţelepciune. Aşa s-a întîmplat cu vechii greci“.

Acei greci prezenţi peste tot

Citiţi despre istoria religiei, a politicii sau a comerţului şi veţi întîlni frecvente referiri la greci. Şi cine nu a auzit de faimoşii lor filozofi, termen ce provine din cuvîntul grecesc philosophía, însemnînd „iubire de înţelepciune“? Iubirea de înţelepciune a grecilor şi setea lor de cunoaştere erau bine cunoscute în secolul întîi cînd apostolul creştin Pavel le-a vizitat ţara. El a făcut referire la filozofii epicurieni şi stoici care, la fel ca „toţi atenienii şi străinii care locuiau acolo, nu-şi petreceau timpul cu nimic altceva decît să spună sau să asculte ceva nou“. — Faptele 17:18–21.

Aşadar, nu este surprinzător faptul că dintre toate popoarele antice, grecii i-au lăsat ştiinţei cea mai mare moştenire. The New Encyclopædia Britannica declară: „Încercarea filozofiei greceşti de a furniza o teorie despre univers pentru a înlocui cosmologiile mitice a condus în final la descoperiri ştiinţifice utile“.

De fapt, unii filozofi greci au avut o contribuţie semnificativă la căutarea adevărului ştiinţific. Ei s-au străduit să înlăture ideile şi teoriile eronate ale predecesorilor lor, în timp ce în paralel au clădit pe fundamentul a ceea ce au constatat că era corect (pentru exemple, vezi chenarul). Astfel, dintre toate popoarele antichităţii, filozofii greci s-au apropiat cel mai mult de gîndirea savanţilor de astăzi. De altfel, pînă relativ recent, pentru descrierea diverselor ramuri ale ştiinţei era folosit termenul „filozofie naturală“.

Apoi, Grecia iubitoare de filozofie a fost eclipsată pe plan politic de Imperiul Roman, recent fondat. A avut lucrul acesta vreun efect asupra progresului ştiinţific? Sau avea să aducă vreo schimbare apariţia creştinătăţii? Partea a III-a a acestei serii va furniza răspunsul.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 15]

„Savanţii“ precreştini greci

TALES din Milet (secolul VI), cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale în domeniul matematicii şi pentru conceptul său conform căruia apa constituie esenţa materiei, a realizat o abordare critică a structurii cosmice care, aşa cum spune The New Encyclopædia Britannica, a fost „crucială în dezvoltarea gîndirii ştiinţifice“.

Socrate (secolul V) este numit de către The Book of Popular Science „creatorul unei metode de cercetare — dialectica — care se apropie foarte mult de esenţa metodei ştiinţifice veritabile“.

Democrit din Abdera (secolele V—IV) a contribuit la punerea bazelor teoriei atomice a universului, precum şi a teoriei indestructibilităţii materiei şi a conservării energiei.

Platon (secolele V—IV) a fundat la Atena Academia, şcoală consacrată cercetării metodice a filozofiei şi ştiinţei.

Aristotel (secolul IV), biolog erudit, a fundat Liceul, instituţie ştiinţifică consacrată cercetării în multe domenii. Timp de peste 1 500 de ani, ideile sale au dominat gîndirea ştiinţifică, iar el a fost considerat autoritatea ştiinţifică supremă.

Euclid (secolul IV), cel mai proeminent matematician al antichităţii, este bine cunoscut pentru o sinteză de cunoştinţe de „geometrie“, termen grec care înseamnă „măsurare a pămîntului“.

Hiparh din Niceea (secolul II), astronom remarcabil şi fondatorul trigonometriei, a clasificat stelele în mărimi, după strălucire, sistem, în principal, încă în uz. El a fost un precursor al lui Ptolemeu, eminent geograf şi astronom din secolul II e.n. care a extins descoperirile lui Hiparh şi a susţinut ideea că pămîntul este centrul universului.

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Şarpele lui Asclepios, o amintire a faptului că ştiinţa nu s-a dezvoltat separat de influenţa religioasă