Biblia — ţinta atacurilor

COLECŢIA de scrieri cunoscută drept Biblie, sau Sfintele Scripturi, a fost consemnată pe parcursul a peste 1 600 de ani. Primele ei cărţi au fost scrise de Moise, iar ultima, de un discipol al lui Isus Cristos la aproximativ o sută de ani de la naşterea acestuia.

Oameni din toate timpurile au încercat să reducă la tăcere Scripturile. Lupta împotriva acestor scrieri a început încă din Antichitate, înaintea erei noastre, a continuat în Evul Mediu, marcând până şi epoca modernă. O primă consemnare ce stă mărturie acestor eforturi datează de pe vremea lui Ieremia, un profet al lui Dumnezeu care a trăit cu mai bine de 600 de ani înainte ca Isus Cristos să se nască.

Un mesaj ce stârneşte furia unui rege

La îndrumarea lui Dumnezeu, profetul Ieremia a scris într-un sul un mesaj în care condamna conduita păcătoasă a locuitorilor anticei naţiuni Iuda şi îi avertiza că Ierusalimul, capitala lor, avea să fie distrus dacă nu-şi schimbau căile. Baruc, secretarul lui Ieremia, a citit mesajul cu voce tare în faţa mulţimii adunate în templul din Ierusalim. El a citit apoi mesajul şi în faţa prinţilor lui Iuda, care au luat sulul şi l-au dus regelui Ioiachim. Regelui nu i-a plăcut deloc mesajul transmis de Dumnezeu, astfel că a tăiat sulul în bucăţi şi l-a ars (Ieremia 36:1–23).

Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia: „Ia-ţi iarăşi un sul, un altul, şi scrie în el toate cuvintele dintâi, care fuseseră scrise în primul sul, pe care l-a ars Ioiachim, regele lui Iuda“ (Ieremia 36:28). După aproape 17 ani, exact aşa cum prezisese Dumnezeu prin Ieremia, Ierusalimul a fost distrus, mulţi dintre conducătorii lui au fost ucişi, iar locuitorii, duşi în exil în Babilon. Mesajul conţinut de sul, dar şi consemnarea împrejurărilor în care sulul a fost ars au supravieţuit până în zilele noastre şi le găsim în cartea biblică Ieremia.

Arderea Bibliei nu încetează

Ioiachim nu a fost singurul din epoca precreştină care a încercat să ardă Cuvântul lui Dumnezeu. După destrămarea Imperiului Grec, Israelul a ajuns sub dominaţia dinastiei Seleucizilor. Regele seleucid Antiochos Epiphanes, care a domnit în perioada 175–164 î.e.n., a dorit să-şi unifice imperiul ducând o politică de elenizare. Ca urmare, el a încercat să le impună iudeilor stilul de viaţă, obiceiurile şi religia grecilor.

În jurul anului 168 î.e.n., Antiochos Epiphanes a prădat templul lui Iehova din Ierusalim. Deasupra altarului din templu, el a ridicat un altar în cinstea lui Zeus, o zeitate greacă. De asemenea, a interzis respectarea Sabatului şi circumcizia. Încălcarea acestor porunci era pedepsită cu moartea.

Unul dintre obiectivele acestei epurări religioase iniţiate de Antiochos Epiphanes a fost distrugerea tuturor sulurilor Legii. Deşi şi-a dus campania pe tot cuprinsul Israelului, el nu a reuşit să elimine toate exemplarele Scripturilor ebraice. Probabil că unele copii au fost ascunse cu grijă chiar pe teritoriul ţării, în timp ce altele au fost păstrate în coloniile evreieşti din afara Israelului.

Edictul lui Diocleţian

Alt conducător de seamă care a încercat să distrugă Scripturile a fost împăratul roman Diocleţian. În anul 303 e.n., el a promulgat împotriva creştinilor o serie de edicte din ce în ce mai aspre. Aceasta a dus la ceea ce unii istorici au numit Marea Persecuţie. În primul edict, Diocleţian a poruncit arderea Scripturilor şi dărâmarea locurilor de întrunire ale creştinilor. Harry Gamble, profesor de studii religioase la Universitatea Virginia (SUA), a scris: „Diocleţian era sigur că fiecare comunitate de creştini, indiferent unde s-ar fi aflat, avea o colecţie de cărţi şi că acele scrieri erau esenţiale supravieţuirii comunităţii respective“. Eusebiu din Cezareea (Palestina), istoric şi teolog care a trăit în acea perioadă, a consemnat: „Am văzut cu ochii noştri cum casele de rugăciuni erau dărâmate până la temelie şi cum copii ale Scripturilor sfinte şi inspirate erau mistuite de foc în pieţe“.

Se spune că, la trei luni după primul edict al lui Diocleţian, edilul oraşului Cirta (actualmente Constantine), din nordul Africii, le-a ordonat creştinilor să predea autorităţilor toate „scrierile legii“ şi „copiile scripturilor“. Ştiind că ele urmau să fie distruse, creştinii au preferat mai degrabă să fie torturaţi şi ucişi decât să le predea, după cum reiese din unele consemnări ale vremii.

Scopul atacurilor

Ioiachim, Antiochos Epiphanes şi Diocleţian au avut toţi acelaşi scop: ştergerea din existenţă a Cuvântului lui Dumnezeu, distrugerea lui cu desăvârşire. Totuşi, Biblia a supravieţuit tuturor atacurilor îndreptate împotriva ei. Deşi conducătorii Romei ce au urmat după Diocleţian au pretins că se convertiseră la creştinism, atacurile asupra Bibliei au continuat. De ce?

Mulţi capi bisericeşti şi conducători au susţinut că arderea Bibliilor nu era o încercare de a distruge Cuvântul lui Dumnezeu. În realitate, ei nu voiau cu niciun chip ca Biblia să ajungă în mâna oamenilor de rând. Dar de ce ar fi dorit un asemenea lucru capii bisericeşti? Şi până unde au mers ei în efortul de a-i împiedica pe oameni să citească Biblia? Vom vedea în articolul ce urmează.