Creştinii şi numele divin

NIMENI nu poate spune cu exactitate cînd anume au încetat iudeii ortodocşi să mai rostească cu voce tare numele lui Dumnezeu şi au pus în locul lui cuvintele ebraice care redau noţiunea de Dumnezeu şi Domn Suveran. Unii sînt de părere că numele divin ieşise din vorbirea cotidiană cu mult înainte de epoca lui Isus. Dar există dovezi puternice că marele preot a continuat să-l rostească în cadrul serviciului divin la templu — mai ales cu ocazia Zilei Ispăşirii — şi acesta chiar pînă la distrugerea templului în anul 70 e.n. Aşadar, cînd Isus era pe pămînt, pronunţarea numelui lui Dumnezeu era cunoscută, chiar dacă nu era, probabil, prea larg utilizată.

De ce au încetat iudeii să rostească numele lui Dumnezeu? Probabil, cel puţin în parte, din cauza aplicării greşite a cuvintelor celei de-a treia porunci: „Să nu foloseşti numele lui Iehova, Dumnezeul tău, în mod nedemn“ (Exod 20:7). Desigur că această poruncă nu interzice folosirea numelui lui Dumnezeu. Altminteri, cum a fost posibil ca slujitorii lui Dumnezeu din vechime‚ cum a fost şi David, să-l utilizeze atît de frecvent şi totuşi să se bucure de binecuvîntarea lui Iehova? Şi de ce şi-a rostit chiar Dumnezeu numele în faţa lui Moise, spunîndu-i lui Moise să le explice israeliţilor cine este acela care l-a trimis la ei? — Psalm 18:1–3, 6, 13; Exod 6:2–8.

Însă pe vremea lui Isus exista o tendinţă accentuată de a lua poruncile raţionale ale lui Dumnezeu şi a le interpreta într-un mod foarte neraţional. De exemplu, a patra dintre Cele zece porunci îi obliga pe iudei să respecte cea de-a şaptea zi din fiecare săptămînă ca o zi de odihnă, adică Sabatul (Exod 20:8–11). Iudeii ortodocşi însă au dat acestei porunci nişte proporţii ridicole, formulînd nenumărate reguli care să reglementeze chiar şi cel mai mic act care putea sau nu putea fi săvîrşit în sabat. Fără îndoială că, în acelaşi spirit, şi această raţională poruncă de a nu dezonora numele lui Dumnezeu, a fost împinsă pînă la cea mai neraţională extremă, şi anume aceea de a se pretinde ca numele divin să nu fie nici măcar rostit.a

Isus şi numele divin

Oare a urmat Isus o asemenea tradiţie nescripturală? Greu de crezut! Este cert că el nu s-a reţinut să facă lucrări de vindecare în ziua de sabat, chiar dacă acest fapt însemna violarea unor reguli omeneşti ale iudeilor şi chiar periclitarea vieţii sale (Matei 12:9–14). De altfel Isus i-a condamnat pe farisei, numindu-i ipocriţi, deoarece tradiţiile treceau peste Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu (Matei 15:1–9). Prin urmare, este puţin probabil ca el să se fi reţinut de a rosti numele lui Dumnezeu, mai ales avînd în vedere faptul că propriul său nume, Isus, însemna „Iehova este Salvare“.

Cu o anumită ocazie, Isus s-a ridicat, într-o sinagogă şi a citit un fragment din sulul lui Isaia. Porţiunea pe care a citit-o el era din Isaia 61:1, 2, unde numele lui Iehova apare de trei ori (Luca 4:16–21). Să fi refuzat oare Isus să rostească numele divin aici, substituindu-l cu „Domnul“ sau „Dumnezeu“? Desigur că nu. Aceasta ar fi însemnat ca el să continue o tradiţie nescripturală a conducătorilor religioşi iudei. Mai degrabă însă citim că: „El îi învăţa ca unul care are autoritate şi nu ca scribii lor.“ — Matei 7:29.

De fapt‚ aşa cum am văzut mai înainte, el îi învăţase pe continuatorii săi să se roage lui Dumnezeu: „Să fie sfinţit numele tău“ (Matei 6:9). Iar în rugăciunea din noaptea dinaintea executării sale el i-a spus Tatălui său: „Am scos în evidenţă numele tău în faţa oamenilor pe care tu mi i-ai dat din mijlocul lumii (. . .) Tată sfînt, veghează asupra lor din consideraţie faţă de propriul tău nume pe care mi l-ai dat.“ — Ioan 17:6, 11.

În legătură cu referinţele făcute de Isus asupra numelui lui Dumnezeu, cartea Der Name Gottes (Numele lui Dumnezeu) explică la pagina 76 următoarele: „Trebuie să apreciem extraordinarul fapt că înţelegerea tradiţională a revelaţiei divine din Vechiul Testament este că ea reprezintă o revelaţie a numelui său şi că aceasta se realizează pînă în părţile finale ale Vechiului Testament, ba chiar se continuă pînă în ultimele părţi ale Noului Testament unde, de exemplu la Ioan 17:6, citim: «Am scos în evidenţă numele tău.»“

Într-adevăr, ar fi cel mai neraţional lucru să credem că Isus s-a reţinut de la folosirea numelui lui Dumnezeu, mai ales atunci cînd a citat din acele pasaje ale Scripturilor ebraice care conţineau acest nume.

Primii creştini

Oare continuatorii lui Isus din primul secol au folosit numele lui Dumnezeu? Ei primiseră de la Isus porunca să formeze discipoli din oamenii tuturor naţiunilor (Matei 28:19, 20). Mulţi dintre oamenii cărora li s-a predicat nu aveau nici o idee despre Dumnezeul care se dezvăluise evreilor cu numele de Iehova. Cum ar fi putut creştinii să-l indentifice în faţa acestor persoane pe Dumnezeul adevărat? Ar fi fost suficient să-l numească Dumnezeu sau Domn? Nu. Naţiunile îşi aveau proprii lor dumnezei şi domni (1 Corinteni 8:5). Cum ar fi putut creştinii să facă o diferenţă clară între Dumnezeul adevărat şi cei falşi? Numai prin folosirea numelui adevăratului Dumnezeu.

Astfel, cu ocazia întrunirii bătrînilor de la Ierusalim, discipolul Iacob făcea remarca: „Simeon a relatat fără să omită nimic, cum Dumnezeu şi-a îndreptat pentru întîia oară atenţia spre naţiuni, ca să-şi scoată dintre ele un popor pentru numele său. Şi cu aceasta concordă cuvintele profeţilor“ (Fapte 15:14, 15). Apostolul Petru în bine cunoscuta sa expunere de la sărbătoarea Zilei a Cincizecea, a accentuat o parte vitală a mesajului creştin atunci cînd a citat cuvintele profetului Ioel: „Oricine va chema numele lui Iehova va fi salvat.“ — Ioel 2:32; Fapte 2:21.

Apostolul Pavel n-a lăsat nici un dubiu cu privire la importanţa numelui lui Dumnezeu. În scrisoarea sa către romani el citează aceleaşi cuvinte din profetul Ioel şi continuă să-i îndemne pe fraţii săi creştini să-şi arate credinţa lor în această declaraţie tocmai mergînd să le predice altora despre numele lui Dumnezeu, pentru ca şi aceştia să poată fi salvaţi (Romani 10:13–15). Mai tîrziu, în scrisoarea sa către Timotei, apostolul scria: „Oricine numeşte numele lui Iehova să renunţe la nedreptate“ (2 Timotei 2:19). La sfîrşitul secolului întîi, apostolul Ioan utiliza şi el numele divin în scrierile sale. Expresia „Aleluia“, care înseamnă „Lăudaţi pe Iah“, apare de repetate ori în cartea Apocalips. — Apocalips 19:1, 3, 4, 6.

Însă Isus şi continuatorii săi au profeţit că în adunarea creştină urma să se petreacă o apostazie. Apostolul Petru a scris: „Şi printre voi vor fi învăţători falşi.“ (2 Petru 2:1; vezi şi Matei 13:36–43; Fapte 20:29, 30; 2 Tesaloniceni 2:3; 1 Ioan 2:18, 19.) Aceste avertizări s-au împlinit. Unul dintre rezultate a fost acela că numele lui Dumnezeu a fost împins pe ultimul plan. Ba a fost chiar scos din copiile şi traducerile Bibliei! Să vedem cum s-a petrecut acest lucru.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 14]

Această pictură care îl reprezintă pe un mare preot iudeu purtînd turbanul cu inscripţia care, în ebraică, înseamnă: „Sfinţenia aparţine lui Iehova“, a fost găsită la Vatican.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Conform acestei traduceri germane din 1805 a Bibliei, atunci cînd Isus a citit din sulul lui Isaia, în sinagogă, el a rostit numele lui Dumnezeu cu voce tare. — Luca 4:18, 19

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 16]

Petru şi Pavel au folosit numele lui Dumnezeu atunci cînd au citat din profeţia lui Ioel. — Fapte 2:21; Romani 10:13.