DIBON

1. Oraș la est de Marea Moartă, luat de Sihon, amoritul, de la moabiți, dar mai târziu cucerit de israeliți, când aceștia au pătruns în regiune sub conducerea lui Moise (Nu 21:25-30).

Vechiul Dibon este identificat în prezent cu Dhiban, aflat la 5 km N de Arnon și la 21 km E de Marea Moartă. În timpurile moderne, aici s-au efectuat ample săpături arheologice. În 1868, locul a dobândit o oarecare notorietate odată cu descoperirea renumitei Pietre moabite. Pe baza unor afirmații de pe această stelă, ce i-a aparținut lui Meșa, regele Moabului, unii erudiți au tras concluzia că Dibonul a fost capitala acestui rege (și a inclus Qarhahul) și că, la un moment dat, a fost „cel mai important oraș al Moabului”.

La scurt timp după prima cucerire israelită, tribul lui Gad s-a stabilit în acea regiune și a „construit [sau reconstruit] Dibonul”, punându-i din câte se pare numele Dibon-Gad (Dibon-Gadul este menționat printre locurile unde israeliții și-au așezat tabăra) (Nu 32:34; 33:45, 46). Totuși, Dibonul a făcut parte din moștenirea lui Ruben (Nu 32:2, 3; Ios 13:8, 9, 15-17). Pe vremea regelui Eglon, când moabiții au recâștigat controlul asupra zonei, locuitorii Dibonului au avut probabil mult de suferit, dar lucrurile s-au schimbat după victoria judecătorului Ehud (Ju 3:12-30). Câteva secole mai târziu, „de îndată ce a murit Ahab”, Meșa, regele Moabului, s-a răsculat împotriva israeliților (2Re 3:4, 5). Biblia nu precizează cât a durat această revoltă. Este posibil ca, așa cum se lăuda Meșa în inscripția de pe Piatra moabită, el să fi reușit atunci să anexeze la „Qarhah” câteva orașe israelite. Totuși, relatarea biblică arată clar că Moabul a suferit o înfrângere zdrobitoare din partea armatelor aliate ale regatelor Israel, Iuda și Edom, fapt ce nu e consemnat în inscripția lui Meșa, prin care acesta urmărea să se pună într-o lumină favorabilă (2Re 3:4-27).

Aproape 200 de ani mai târziu, Dibonul apare din nou ca oraș moabit, împotriva căruia Isaia (15:2) a rostit un mesaj de condamnare. Despre locuitorii regiunii se spune în mod profetic că aveau să urce „la Casa dumnezeilor și la Dibon, la locurile înalte” ca să deplângă pustiirea Moabului.

Unii erudiți au sugerat că Isaia se referea la amenințarea asiriană când a vorbit despre plânsetul din „locurile înalte” din apropiere de Dibon. Totuși, istoria nu consemnează că asirienii ar fi devastat regiunea. Aproximativ 100 de ani mai târziu, când Ieremia, slujitorul lui Iehova, a profețit că Moabul avea ‘să coboare din glorie și să stea însetat’ (Ier 48:18), se pare că profeția lui Isaia încă nu se împlinise. Astfel, mesajul lui Ieremia pare să vină ca o întărire a cuvintelor profetice de condamnare a Moabului rostite de Isaia. La un anumit timp după căderea Ierusalimului în 607 î.e.n., Nebucadnețar a distrus Moabul și e posibil ca el să-i fi lăsat pe locuitorii Dibonului – acum niște captivi neînsemnați și neajutorați – ‘să înseteze’ nu numai după bogăția și gloria lor de odinioară, ci chiar și după apă și lucruri de strictă necesitate (Ier 25:9, 17-21).

La Dibon s-au descoperit niște depozite mari cu cereale foarte bine conservate, despre care se crede că datează din a doua jumătate a mileniului I î.e.n. Această descoperire pare să confirme ideea împărtășită de unii erudiți că regiunea Dibonului, care și astăzi este o regiune agricolă productivă, ar fi fost odinioară grânarul Palestinei.

Unii exegeți consideră că Dibonul este unul și același cu Dimonul, menționat în Isaia 15:9. (Vezi DIMON.)

2. Localitate în Iuda (Ne 11:25); în opinia unor erudiți este una și aceeași cu Dimona (Ios 15:22; vezi DIMONA).