ÎNVĂȚĂTOR, PREDARE

Un învățător este o persoană care, prin cuvinte sau prin exemple practice, le transmite altora cunoștințe sau aptitudini. Un învățător eficient își ajută ascultătorii să accepte și să rețină ceea ce aud, folosind explicații, argumente sau alte mijloace.

Iehova Dumnezeu, Creatorul, este Marele Instructor, sau Învățător, al slujitorilor săi. (1Re 8:36; Ps 27:11; 86:11; 119:102; Is 30:20; 54:13) Lucrările de creație ne învață că există un Dumnezeu atotînțelept și ne oferă un domeniu de cercetare explorat doar într-o mică măsură până în prezent. (Iov 12:7-9) În plus, prin intermediul unor revelații speciale, Iehova Dumnezeu i-a învățat pe oameni legile sale și le-a dezvăluit numele și scopul său. (Compară cu Ex 4:12, 15; 24:12; 34:5-7.) Astfel de revelații sunt incluse în Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, și stau la baza învățăturilor corecte despre voința sa. (Ro 15:4; 2Ti 3:14-17) Și spiritul lui Dumnezeu are rol de învățător. (Ioa 14:26)

Predarea în Israelul antic. În Israel, părinții aveau responsabilitatea încredințată de Dumnezeu de a-și învăța copiii. (De 4:9; 6:7, 20, 21; 11:19-21; Ps 78:1-4) Profeții, leviții, cu precădere preoții, precum și alți bărbați înțelepți slujeau ca învățători pentru națiune ca întreg. (Compară cu 2Cr 35:3; Ier 18:18; vezi INSTRUIRE.)

Profeții. Profeții învățau poporul despre calitățile și scopurile lui Iehova, demascau faptele rele ale israeliților și le trasau conduita demnă de urmat. De obicei profeții transmiteau învățăturile oral, iar mai târziu le așterneau în scris. (Compară cu 1Sa 12:23-25; Is 7:3, 4; 22:15, 16; Ier 2:2.) Printre metodele lor de predare se numărau întrebările (Ier 18:13, 14; Am 3:3-8; Hag 2:11-14), ilustrările (2Sa 12:1-7; Is 10:15; Ier 18:3-10), ghicitorile (Eze 17:2) și acțiunile simbolice. (1Re 11:30-32; Ier 13:4-11; 19:1-12; 27:2; 28:10-14; Eze 4:1–5:4)

Preoții și leviții. Preoților și leviților le revenea responsabilitatea de a-i preda națiunii Israel legea lui Dumnezeu. (Le 10:11; 14:57; 2Cr 15:3; 35:3) Ei făceau aceasta prin diferite metode. În fiecare an sabatic, în timpul Sărbătorii Colibelor, toată Legea era citită întregului popor – bărbaților, femeilor, copiilor și locuitorilor străini. (De 31:9-13) Uneori leviții îi învățau pe ascultători legile divine, dându-le ocazia să răspundă. (Compară cu De 27:14-26.) Fără îndoială, preoții și leviții nu doar citeau Legea, ci o și explicau. (Compară cu Ne 8:8.) Iar prin hotărârile lor judecătorești erau predate principiile justiției divine. (De 17:8-13; 1Cr 26:29; 2Cr 19:8-11)

Scribii. În timpul serviciului pământesc al lui Isus, scribii erau învățători de seamă ai Legii; însă ei nu erau preocupați de adevăratele probleme și necesități ale poporului. La fel ca fariseii, scribii puneau mai mare accent pe reguli și pe tradiții, decât pe îndurare, dreptate și fidelitate. Ei făceau ca Legea să fie împovărătoare pentru popor. (Mt 23:2-4, 23, 24; Lu 11:45, 46) Modul lor de a preda nu era cel mai eficient, deoarece ei afișau un aer de superioritate față de oamenii de rând și nu se dovedeau exemple demne de imitat. (Compară cu Mt 23:3, 6, 7; Ioa 7:48, 49; vezi SCRIB.)

De ce era modul lui Isus de a preda deosebit de eficient?

Deși conducătorii religioși nu îl numeau cu sinceritate pe Isus Cristos „Învățător” (gr. Didáskalos), el a fost recunoscut ca învățător atât de credincioși, cât și de necredincioși. (Mt 8:19; 9:11; 12:38; 19:16; 22:16, 24, 36; Ioa 3:2) Gărzile trimise să-l aresteze pe Isus au fost atât de impresionate de modul său de a preda, încât s-au întors fără să pună mâna pe el, spunând: „Niciun om n-a mai vorbit vreodată așa“. (Ioa 7:46) Isus preda „ca unul cu autoritate, nu ca scribii” (Mt 7:29), iar ceea ce preda provenea de la Dumnezeu. (Ioa 7:16; 8:28) Isus a transmis informații într-un mod simplu, cu o logică imbatabilă, prin întrebări care îndemnau la reflecție, prin figuri de stil remarcabile și prin ilustrări pline de sens, inspirate din realități familiare ascultătorilor. (Mt 6:25-30; 7:3-5, 24-27; vezi ILUSTRĂRI.) Isus a predat și folosindu-se de exemple practice; de pildă, într-o anumită ocazie, el le-a spălat discipolilor picioarele pentru a-i învăța că trebuiau să-și slujească unii altora. (Ioa 13:2-16)

Cunoștința lui Isus a fost îmbogățită de relația strânsă pe care a avut-o cu Tatăl și Dumnezeul său înainte de a veni pe pământ. Prin urmare, el l-a cunoscut pe Dumnezeu mai bine decât orice alt om, ceea ce i-a permis să predea cu autoritate învățături referitoare la Tatăl său. Chiar Isus a afirmat: „Nimeni nu-l cunoaște deplin pe Fiul în afară de Tatăl și nimeni nu-l cunoaște deplin pe Tatăl în afară de Fiul și de acela căruia Fiul vrea să i-l dezvăluie”. (Mt 11:27; Ioa 1:18)

De asemenea, Isus cunoștea în profunzime Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Când a fost întrebat care era cea mai importantă poruncă din Lege, el a rezumat fără ezitare întreaga Lege în două porunci, citând din Deuteronomul (6:5) și Leviticul (19:18). (Mt 22:36-40) Pe parcursul serviciului său, Isus a făcut referire, direct sau prin analogii, la pasaje din aproape jumătate dintre cărțile Scripturilor ebraice: Geneza (2:24; Mt 19:5; Mr 10:7, 8), Exodul (3:6; Mt 22:32; Lu 20:37), Leviticul (14:2-32; Mt 8:4), Numerele (30:2; Mt 5:33), Deuteronomul (5:16; Mt 15:4; Mr 7:10), 1 Samuel (21:4-6; Mt 12:3, 4), 1 Regi (17:9; Lu 4:26), Iov (42:2; Mt 19:26), Psalmii (8:2; 110:1; Mt 21:16; 22:44), Proverbele (24:12; Mt 16:27), Isaia (6:9, 10; Mt 13:14, 15; Ioa 12:40), Ieremia (7:11; Mt 21:13; Mr 11:17; Lu 19:45, 46), Plângerile (2:1; Mt 5:35), Daniel (9:27; Mt 24:15), Osea (6:6; Mt 9:13), Iona (1:17; Mt 12:40), Mica (7:6; Mt 10:21, 35, 36), Zaharia (13:7; Mt 26:31) și Maleahi (3:1; Mt 11:10).

În plus, exemplul perfect al lui Isus a dat forță învățăturii sale. (Ioa 13:15) El nu era ca scribii și fariseii, despre care a zis: „Tot ce vă spun ei faceți și respectați, dar nu faceți după faptele lor, căci ei zic, dar nu fac”. (Mt 23:3)

Isus preda cu autoritate și eficiență și pentru că el înțelegea natura umană și se interesa cu iubire de semeni. Discernământul său fin era sporit de cunoașterea miraculoasă a situației și a gândirii celorlalți. (Mt 12:25; Lu 6:8; Ioa 1:48; 4:18; 6:61, 64; 13:11) „[Isus] știa ce era în om.” (Ioa 2:25) El era atât de preocupat de binele oamenilor, încât uneori, pentru a-i învăța, a renunțat la odihna de care avea nevoie. O dată, Isus și discipolii săi au luat o barcă și au mers într-un loc retras pentru a se odihni puțin. „Dar oamenii i-au văzut plecând și mulți au aflat. Și din toate orașele au venit pe jos în fuga mare și au ajuns înaintea lor. Când a coborât, Isus a văzut o mare mulțime și i s-a făcut milă de ei, căci erau ca niște oi fără păstor. Și a început să-i învețe multe lucruri”. (Mr 6:31-34)

Isus a manifestat empatie față de ascultătorii săi. Când discipolii nu au înțeles sensul unei ilustrări, el le-a explicat-o cu răbdare. (Mt 13:10-23) Fiind conștient de limitele lor, Isus nu i-a încărcat cu prea multe informații. (Ioa 16:4, 12) Când a fost necesar, Isus a repetat aceeași informație. (Mr 9:35; 10:43, 44) Adesea, când i se adresau întrebări, el dădea greutate răspunsurilor folosind ilustrări sau lecții practice, care lăsau o impresie adâncă în mintea ascultătorilor și le stimulau capacitatea de gândire. (Mt 18:1-5, 21-35; Lu 10:29-37)

Spiritul lui Dumnezeu predă. Pe parcursul celor trei ani și jumătate de serviciu pământesc, Isus și-a instruit apostolii pentru a continua lucrarea începută de el. Fiind oameni imperfecți, le-ar fi fost imposibil să rețină fiecare detaliu al învățăturii predate de Isus. Însă Isus le-a promis: „Ajutorul, spiritul sfânt, pe care Tatăl îl va trimite în numele meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va reaminti tot ce v-am spus”. (Ioa 14:26) Aceasta însemna că spiritul lui Dumnezeu urma să-i învețe tot ce era necesar pentru a-și îndeplini serviciul; urma să-i ajute, mai ales, să înțeleagă ceea ce auziseră, dar nu înțeleseseră. În plus, spiritul sfânt avea să le amintească lucrurile pe care Isus le-a spus când era cu ei. Iar, ca învățător, spiritul sfânt urma să le arate aplicarea corectă a cuvintelor lui Isus. (Compară cu Ioa 2:19-22; vezi ADEVĂR [„Spiritul adevărului”].)

Când urmau să fie duși în fața unor adunări publice, a unor regi sau a altor demnitari, discipolii lui Isus puteau avea încredere că spiritul lui Dumnezeu urma să le reamintească și să-i învețe ce era necesar. Asemenea unui prieten, acesta avea să le amintească ce să spună și să îi ajute să facă aplicări corecte. În acest mod se depunea o bună mărturie, iar împotrivitorii erau reduși la tăcere. (Mt 10:18-20; Mr 13:11; Lu 12:11, 12; 21:13-15) Astfel, Petru și Ioan au reușit să vorbească plini de curaj în fața Sanhedrinului, cea mai înaltă instanță de judecată iudaică, atunci când li s-au pus întrebări despre vindecarea unui olog din naștere. Îndrăzneala acestor „oameni fără carte și de rând” i-a surprins pe membrii Sanhedrinului. În urma cuvintelor spuse de Petru și avându-l de față pe omul vindecat, acei oameni instruiți „n-au avut nimic de spus împotrivă”. (Fa 4:5-14)

Tot Cuvântul lui Dumnezeu a fost scris sub inspirație (2Ti 3:16), astfel că doar aici găsim învățătura spiritului. Prin urmare, creștinii nu trebuie să dea atenție niciunei învățături care contrazice Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Ioan a scris: „Nu aveți nevoie să vă învețe cineva, ci, așa cum ungerea de la el vă învață toate lucrurile – iar ea este adevărată și nu este o minciună – și așa cum v-a învățat ea, rămâneți în unitate cu el”. (1Io 2:27) Ioan a adresat aceste cuvinte unor creștini născuți de spirit. Ei ajunseseră să-i cunoască pe Iehova Dumnezeu și pe Fiul său, Cristos Isus, și cunoșteau foarte bine adevărul lui Dumnezeu. Prin urmare, ei nu aveau nevoie să fie învățați de persoane care îi respingeau pe Tatăl și pe Fiul. Astfel de învățători i-ar fi deviat pe acei creștini de la ceea ce știau că este adevărul predat de spiritul lui Dumnezeu și prezentat în mod clar în Scrierile Sfinte. (1Io 2:18-26) De aceea, creștinii nu trebuiau să-i primească pe învățătorii apostați în casele lor și nici măcar să îi salute. (2Io 9-11)

Facerea de discipoli și instruirea lor. După ce a fost înviat, Isus le-a încredințat continuatorilor săi misiunea de a face discipoli, pe care să-i boteze și să-i învețe toate poruncile sale. (Mt 28:19, 20) Această amplă lucrare de învățare a început în ziua Penticostei din 33 e.n., când aproximativ 3 000 de iudei și prozeliți l-au recunoscut pe Isus drept promisul Mesia și au fost botezați. Învățarea acestor noi discipoli nu s-a încheiat cu discursul apostolului Petru, care i-a determinat să devină continuatori ai lui Cristos Isus. Încă mai aveau multe de învățat. De aceea, cei care veniseră de departe la Ierusalim pentru a fi prezenți la sărbătoarea Penticostei și-au prelungit șederea acolo pentru ‘a persevera în învățătura apostolilor’. Ei se întruneau zi de zi în zona templului, după cât se pare, pentru a-i asculta pe apostoli. Acolo au auzit vestea bună și alți iudei și prozeliți, iar numărul celor ce manifestau credință a crescut la aproximativ 5 000 de bărbați. (Fa 2:14–4:4) Pe lângă mărturia publică pe care o depuneau la templu, apostolii anunțau vestea bună despre Isus Cristos și din casă în casă. (Fa 5:42; vezi PREDICATOR, PREDICARE [„Din casă în casă”].)

Mai târziu, împrăștierea credincioșilor din cauza persecuției și începerea predicării la neevrei au făcut ca lucrarea de facere de discipoli să se răspândească în zone îndepărtate. (Fa 8:4-12; 11:1-26) Însă, la fel ca în Ierusalim, predicarea și predarea în public aveau deseori scopul de a-i atrage pe cei interesați, după care cei ce deveneau discipoli continuau să fie învățați. De exemplu, în Efes, Pavel a predat în public, în sinagogă. Însă când s-au ridicat împotrivitori, el i-a separat pe discipoli de iudeii necredincioși, ținând cuvântări pentru discipoli în sala școlii lui Tiran. (Fa 19:8-10) Pavel i-a mai instruit pe discipoli în locuințele lor și a căutat alte persoane interesate predând din casă în casă. El le-a amintit bătrânilor congregației din Efes: „Nu m-am reținut să vă spun toate lucrurile care erau de folos și să vă învăț în public și din casă în casă”. (Fa 20:20, 21; compară cu Fa 18:6, 7 referitor la activitatea lui Pavel în Corint; vezi DISCIPOL.)

Învățători în congregația creștină. Activitatea apostolului Pavel și a altora a dus la înființarea de congregații creștine în multe locuri, iar acestea au continuat să se înmulțească. Era nevoie de învățători calificați care să-i ajute pe cei ce se asociau cu aceste congregații ‘să ajungă toți la unitate în credință și în cunoașterea exactă a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătății lui Cristosʼ. (Ef 4:11-13) Pentru cei ce slujeau ca învățători, aceasta era o mare responsabilitate, având o influență directă asupra vieții altor creștini. Poziția învățătorilor era atât de importantă în congregație, încât a fost menționată a treia, imediat după cea a apostolilor și a profeților. (1Co 12:28) Această poziție era ocupată doar de anumiți creștini (1Co 12:29) și nu era ocupată niciodată de femei. Apostolul Pavel a scris: „Nu-i dau voie femeii să predea, nici să exercite autoritate asupra bărbatului, ci să stea în tăcere”. (1Ti 2:12) Acest serviciu era îndeplinit de supraveghetori, sau bătrâni, numiți de spiritul sfânt. (Fa 20:17, 25-30; 1Ti 3:1, 2; 5:17)

Bătrânii trebuiau să fie exemple demne de imitat, iar predarea lor să fie exactă, ținând mereu cu tărie la Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Ca învățători calificați, ei constituiau un zid de apărare ce-i împiedica pe ceilalți să se îndepărteze de credința adevărată, fiind mereu pregătiți să-i corecteze pe cei ce cădeau victimă învățăturilor false și luând măsuri împotriva celor ce promovau secte. (1Ti 4:6, 7, 16; 6:2b-6; 2Ti 2:2, 14-26; 3:14-17; Tit 1:10, 11; 2:1, 6, 7; 3:9-11; compară cu Re 2:14, 15, 20-24.)

Bătrânii (gr. presbýteroi) care lucrau din greu pentru a-i instrui pe ceilalți creștini meritau respect, considerație (compară cu Ev 13:17) și chiar ajutor material benevol. La aceasta s-a referit apostolul Pavel când a scris: „Mai mult decât atât, cel căruia i se dă învățătură în cuvânt să împartă toate lucrurile bune cu cel care dă această învățătură”. (Ga 6:6, n.s.) „Bătrânii care îndrumă bine să fie considerați demni de o dublă onoare, îndeosebi cei care lucrează din greu în cuvânt și în predare. Căci cuvântul Scripturii zice: «Să nu pui botniță taurului când treieră grâul» și: «Vrednic este lucrătorul de plata lui».“ (1Ti 5:17, 18)

Bărbații care, în mod altruist, doreau să devină supraveghetori, calificați să-i învețe pe alții, ʻdoreau o lucrare bunăʼ. (1Ti 3:1) Este clar, așadar, că discipolul Iacov nu a vrut să-i descurajeze pe astfel de bărbați să se califice ca învățători când a scris: „Să nu fiți mulți învățători, frații mei, fiindcă știți că vom primi o judecată mai aspră”. (Iac 3:1) Mai degrabă, prin aceste cuvinte el a dorit să accentueze cât de mare este responsabilitatea pe care și-o asumă un învățător în congregație. Se pare că unii se autointitulau învățători, deși nu erau numiți sau calificați pentru aceasta. Persoanele la care se referea Iacov se asemănau probabil cu cei despre care Pavel i-a scris lui Timotei: „Unii au deviat de la aceste lucruri și s-au întors spre o vorbire deșartă, dorind să fie învățători ai legii, dar neînțelegând nici lucrurile pe care le spun, nici lucrurile despre care vorbesc cu tărie”. (1Ti 1:6, 7) Evident, astfel de bărbați își doreau prestigiul de care ar fi avut parte ca învățători ai fraților de credință. Însă Iacov a prezentat lucrurile din perspectiva corectă, arătând că de la învățătorii din congregație se cerea mai mult. Lor urma să li se ceară mai multă socoteală decât celorlalți creștini. (Compară cu Ro 14:12.) Totuși, la fel la ceilalți, și ei urmau să se poticnească în cuvânt. (Iac 3:2)

În ce sens trebuiau toți creștinii să fie învățători. În timp ce în congregație erau relativ puțini cei ce slujeau ca învățători, obiectivul tuturor creștinilor era să cultive deprinderea de a le preda altora convingerile lor, cel puțin în particular. Această idee le-a fost clar transmisă creștinilor evrei: „Deși, având în vedere timpul, ar trebui să fiți învățători, aveți din nou nevoie de cineva ca să vă învețe de la început lucrurile elementare ale cuvintelor sacre ale lui Dumnezeu”. Evreii au fost primii care au auzit vestea bună despre Cristos, astfel că ei ar fi trebuit să nu fie copilași din punct de vedere spiritual, ci exemple în ce privește maturitatea creștină și capacitatea de a le preda altora. (Ev 5:12–6:2) Așadar, aici scriitorul inspirat vorbește mai degrabă despre predare în sens general, decât despre slujirea în calitate de învățător numit. În aceeași idee, scriitorul face referire la iudeul care, în baza cunoștinței sale, devine „un om care-i corectează pe cei iraționali, care-i învață pe copiii mici”. (Ro 2:17-20) Totuși, Pavel arată că și cel ce-i învață pe alții în acest mod trebuie să-și armonizeze viața cu ceea ce predă, pentru ca predarea lui să-l onoreze pe Dumnezeu. (Ro 2:21-24)

Creștinii puteau învăța și unii de la alții. De exemplu, femeile mai în vârstă le puteau învăța pe cele mai tinere „să-și iubească soții, să-și iubească copiii, să aibă o minte sănătoasă, să fie caste, gospodine, bune, supuse soților lor, ca să nu fie vorbit de rău cuvântul lui Dumnezeu”. Acest mod de a preda era eficient când era susținut de o conduită exemplară. (Tit 2:3-5; compară cu 2Ti 1:5; 3:14, 15.)