Bunătatea — o însuşire atrăgătoare

Bunătatea este sinonimă cu ireproşabilitatea morală, cu virtutea, cu bunăvoinţa sau înălţarea sufletească. Bunătatea este o însuşire care se adresează inimii. Ea este o uriaşă putere care-i determină pe oameni să facă bine altora, să le ajute. Potrivit Bibliei, bunătatea este o roadă a spiritului lui Dumnezeu. Gal. 5:22. Prin urmare Dumnezeu este cea mai bună riglă de măsură pentru bunătate.

Acest fapt important va fi scos în evidenţă în mod deosebit printr-o întîmplare din vremea cînd Isus activa pe pămînt. Un tînăr bogat i s-a adresat cu cuvintele „Bunul invăţător“ şi apoi l-a întrebat: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?“ In răspunsul Său Isus a îndreptat atenţia tînărului bărbat asupra lui Dumnezeu spunînd: „De ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decît unul singur: Dumnezeu.“ Marcu 10:17, 18.

Ca Fiu perfect a lui Dumnezeu, Isus a fost ireproşabil moral sau bun. El însă n-a acceptat denumirea de „bun“ ca parte integrantă a unui titlu. El se ţinea doar de cea mai bună riglă de măsură pentru bunătate, aceea a Tatălui Său. Prin faptul că Isus Cristos nu a acceptat denumirea de „bun“ ca parte integrantă a unui titlu, el l-a slăvit pe Tatăl Său ca rigla de măsură propriu-zisă pentru bunătate. Compară cu Ioan 7:16–18.

A IMITA BUNATATEA LUI DUMNEZEU

Ca şi Isus Cristos, aşa ar trebui să dorim şi noi să imităm bunătatea lui Dumnezeu. Noi putem face aceasta numai dacă ştim cum a dovedit Iehova Dumnezeu bunătatea faţă de oameni.

Chiar numai faptul că există neamul omenesc este deja o dovadă a bunătăţii lui Dumnezeu. Pămîntul prezintă condiţii de viaţă uimitor de bune. Chiar şi cei nerecunoscători trag foloase din generoasele îngrijiri ale lui Dumnezeu. Mat. 5:45; Luca 6:32–35; Fapte 17:25.

Biblia arată că Dumnezeu le-ar putea refuza lumina vitală a soarelui şi ploaia, acelora care nu-i servesc. Insă în bunătatea Sa, El a făcut doar foarte rar uz de această capacitate — şi aceasta numai pentru un anumit timp şi pentru un anumit scop. Exod 10:23; Amos 4:7; Iac. 5:17, 18. Apost. Pavel le-a spus locuitorilor vechiului oraş Listra: El . . . nu s-a lăsat fără mărturie, întrucît v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi v-a dat timpuri roditoare şi v-a umplut inimile de hrană şi bucurie.“ Fapte 14:17. Nu Dumnezeu, ci sistemele omeneşti imperfecte sînt vinovate că milioane de oameni nu pot trage deplin folos din abundenţa îngrijirilor Sale.

Iehova Dumnezeu însă n-a creat numai condiţiile de viaţă pentru oameni, ci El s-a îngrijit şi de o bază pe care să putem fi eliberaţi de păcate şi moarte. De aceea El a plătit un mare preţ, căci El l-a oferit pe Fiul Său întîi născut pentru noi şi a permis ca el să-şi jertfească viaţa ca preţ de răscumpărare. Categoric că Iehova Dumnezeu nu era obligat să facă aceasta. Nici un om nu are prin merit propriu un drept la această salvare şi la binecuvîntările care rezultă din ea, căci nici unul din noi nu corespunde normelor lui Dumnezeu, ale bunătăţii şi dreptăţii, oricît de mult ne-am da silinţa.

In scrisoarea sa către Romani (5:6–8), apost. Pavel a arătat în mod convingător spre marea iubire şi bunătate a lui Dumnezeu care s-a dovedit în faptul că El l-a oferit pe Fiul Său ca preţ de răscumpărare; „Căci pe cînd eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om drept cu greu ar muri cineva; pentru oameni buni încă poate s-ar încumeta cineva să moară. Dar Dumnezeu îşi oferă propria lui iubire faţă de noi prin faptul ca Cristos a murit pentru noi pe cînd eram încă păcătoşi.“

Felul în care Iehova Dumnezeu şi-a exprimat bunătatea Sa lasă se se recunoască faptul că bunătatea este o însuşire pozitivă; o însuşire care se arată prin aceea că ea îl determină pe cineva să facă bine altora sau să–i ajute chiar şi atunci cînd ei nu sînt recunoscători pentru aceasta şi nu apreciază acest lucru.

Cine imită bunătatea lui Dumnezeu face mai mult decît ceea ce cere de la el dreptatea. „Omul bun“ este drept, nepărtinitor, cinstit şi loial dar şi cordial, înţelegător şi compătimitor. El se interesează de alţii. El pîndeşte ocaziile de a le face altora un serviciu sau un bine, şi este gata cu plăcere să le ajute celor sărmani. Deoarece El ştie să aprecieze faptul că Iehova Dumnezeu l-a dat pe Fiul Său în favoarea omenirii, el doreşte ca şi alţii să tragă folos din îngrijirea de răscumpărare. De aceea el va face toate eforturile să ajute altora să ajungă în favoarea Creatorului.

Un „om bun“ se află într-un evident contrast cu un formalist pedant. Poate fi menţionat ca exemplu în acest sens Isus Cristos şi conducătorii preoţeşti ai iudeilor din primul secol. Cînd Isus Cristos, de pildă a văzut odată în sabat un bărbat care avea o mînă uscată a simţit milă pentru el şi i-a vindecat mînă. Conducătorii preoţeşti dimpotrivă s-au mîniat, căci ei priveau această vindecare ca o violare a prescripţiilor tradiţionale privitoare la Sabat. Ei credeau că trebuie să fie neclintiţi lîngă ceea ce considerau ei drept, şi aceasta i-a făcut aspri şi nesimţitori faţă de cei ce aveau nevoie de ajutor. Luca 6:8–11. Din cauza îndreptăţirii de sine. lor le lipsea căldura lăuntrică şi puterea de atracţie. Atitudinea lor păcătuia evident împotriva spiritului lui Dumnezeu.

Dar cum stau lucrurile cu cineva care face ceva numai pentru că se simte obligat. După cum rezultă din Rom. 5:6–8, el nu cîştigă afecţiunea altora cu toate că el poate proceda corect. El probabil va fi luat în consideraţie datorită comportării sale cinstite şi poate va fi chiar admirat datorită credincioşiei sale faţă de principii. Insă nimeni nu se va simţi îndemnat să se jertfească pentru el, cu atît mai puţin să-şi dea viaţa în favoarea lui.

Altfel stau lucrurile cu un „om bun“. El este interesat cu însufleţire de alţii şi este gată să facă ceva pentru ei fără să aştepta să fie răsplătit pentru aceasta, sau luat în seamă în mod deosebit. Dispoziţia sa de a fi gata să se dăruiască în mod dezinteresat se adresează inimii altora. Ea trezeşte în ei dorinţa să–i facă şi ei, de asemenea vreun bine. „Deprindeţi-vă să daţi şi v-i se va da. V-i se va turna în sîn o măsură foarte bună, bine apăsată, foarte plină şi care va curge peste margini.“ Luca 6:38.

Apost. Pavel a procedat conform acestor cuvinte. Cînd a vorbit cu bătrînii adunării din Efes despre activitatea lor, el le-a spus: „Tine-ţi minte că timp de 3 ani, zi şi noapte, n-am încetat să vă sfătuiesc serios pe fiecare cu lacrimi. N-am rîvnit la argintul, la aurul şi la veşmîntul nimănui. Voi înşivă ştiţi că aceste mîini au servit nevoilor mele cît şi ale celor care erau cu mine. V-am pus înaintea ochilor în toate lucrurile că lucrînd aşa din greu să le ajutaţi celor slabi şi să ţine-ţi în minte cuvîntul Domnului Isus care însuşi a spus: „Mai fericit este cel care dă, decît cel care primeşte.“ Fapte 20:31, 33–35.

Prin bunătatea sa exemplară, Pavel a cîştigat afecţiunea a celor bătrîni. Intrucît ei socoteau că nu-l vor mai vedea în carne, au izbucnit în lacrimi, „au căzut pe gîtul lui Pavel şi l-au sărutat afectuos.“ Fapte 20:37, 38.

Dacă ne gîndim la ceea ce a făcut Iehova Dumnezeu pentru noi, ar trebui — ca şi apost. Pavel — să dorim să imităm bunătatea sa. De aceea să pîndim ocaziile de a le face bine altora şi să–i ajutăm dezinteresat pe cei nevoiaşi în privinţa fizică şi spirituală. Aşa putem cîştiga şi noi afecţiunea altora.