Speranţa creaţiei — aşteaptă să fie îndeplinită

„Speranţa . . . că însăşi creaţia va fi şi ea eliberată de sclavia corupţiei şi va avea glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu.“ — Rom. 8:20, 21.

1, 2. În ce se deosebeşte speranţa noastră de aceea a oamenilor din lume care „speră împotriva [oricărei] speranţe“ de bine pentru omenire?

PENTRU omenire nu mai există nici o speranţă! Această părere este împărtăşită de mulţi oameni.

² Există oameni care „speră împotriva [oricărei] speranţe,“ adică ei speră în permanenţă fără a avea o bază îndreptăţită pentru realizarea ei. Cu toate acestea noi sîntem cei care sperăm avînd o bază îndreptăţită pentru realizarea speranţei noastre minunate. Prin aceasta ne asemănăm cu un anumit om din timpuri străvechi.

 3. În această privinţă, cu cine ne asemănăm noi şi cum a fost adusă la îndeplinire acea speranţă îndreptăţită a patriarhului din antichitate?

³ Acel om era un oriental pe nume Avraam, care la început a locuit în regiunea care astăzi se numeşte Iraq. Crezînd puternic într-o speranţă anume care i-a fost dată, el s-a mutat cu locuinţă în vecinătatea oraşului Beer–Şeba, la nord de Peninsula Sinai. În cazul lui Avraam, speranţa anumitor naţiuni avea să depindă de naşterea unui băiat de către soţia sa Sara. Avraam purta povara a 99 de ani de viaţă, iar soţia sa avea 89 de ani. În mod obişnuit, vîrsta lor înaintată ar fi trebuit să le năruiască speranţele privitoare la naşterea unui fiu. Dar lui Avraam îi fusese făcută promisiunea de către o Persoană care îşi respectă întotdeauna promisiunea, şi anume Dumnezeul său, Iehova. Ce a făcut atunci Avraam? El a rămas neclintit în speranţa sa, dată de Dumnezeu. Relatarea istorică din Biblie spune: „Împotriva oricărei speranţe şi totuşi bazîndu-se pe o speranţă, el a crezut, pentru ca să poată deveni tatăl multor naţiuni, în concordanţă cu ceea ce fusese spus [de către Dumnezeu]: ‘Aşa va fi sămînţa ta!’“ (Rom. 4:18). Speranţa lui Avraam n-a fost înşelată, deoarece Sara, soţia lui i-a născut printr-o minune, un fiu, pe Isaac. Din acest fiu s-au născut mai multe naţiuni!

 4. (a) De ce anume depinde întreaga creaţie umană, nu numai cea care trăieşte azi, şi pînă la ce perioadă în trecut? (b) Ce întrebări se ridică privitor la primul om care se plimba singur prin locuinţa sa pămîntească?

⁴ Astăzi, întreaga creaţie umană depinde de o speranţă dată de Dumnezeu! Ea se referă nu numai la actuala populaţie (în viaţă) a pămîntului, ci la întreaga creaţie umană pînă la urmaşii primului om de pe pămînt, Adam. Spre cinstea Creatorului său, acest prim om a fost creat perfect atît fizic cît şi psihic. El a fost aşezat într-o locuînţă terestră perfectă, grădina Eden, cu toate cele necesare pentru menţinere unei vieţi umane perfecte într-o stare de fericire. Creatorul său, Tatăl său ceresc, îi era tovarăşul care îi vorbea cu regularitate din domeniul invizibil. Pe lîngă aceasta, Adam avea împrejurul său, în grădina Eden, toate animalele terestre, păsările şi peştii, — o mulţime de vieţuitoare, ca să nu se simtă singur. Dar de ce îl pusese Tatăl său ceresc pe Adam în acest paradis minunat? Ca să fie un pădurar singuratic sau un grădinar? Cît timp să trăiască şi să se bucure el de toată această bunătate primită din mîinile Celui care dă viaţă?

 5. De care persoană anume depindeau răspunsurile la acele întrebări şi de ce poruncă corespunzător putea să ţină seama Adam?

⁵ Lui Adam i s-a dat de înţeles că toate acestea depindeau de el. Avînd o memorie perfectă, Adam nu putea uita niciodată porunca pe care Tatăl său ceresc i l-a dat: „Din orice pom din grădină poţi să mănînci cît pofteşti. Dar în ceea ce priveşte pomul cunoştinţei binelui şi răului, din el să nu mănînci, deoarece în ziua în care vei mînca din el cu siguranţă vei muri.“ — Gen. 2:16, 17.

 6. Ce a deschis omenirii acea poruncă divină şi cum urmau să vină în existenţă descendenţii lui Adam?

⁶ Această poruncă divină i-a deschis lui Adam calea spre viaţa veşnică, căci aceasta era intenţia Creatorului cu privire la el. După cum arată relatarea ulterioară, Adam a trăit într-adevăr numai 930 de ani, dar el ar fi putut trăi un timp nelimitat. El este răspunzător pentru faptul că oamenii mor pînă în ziua de astăzi. După cum toţi probabil ne dăm seama, acel prim om de pe pămînt a avut un urmaş, altfel noi n-am exista astăzi. Dar aceasta nu se datorează acelui mod de reproducere asexuată, nespecifică omului, pe care cercetătorii ştiinţifici o numesc clonaj, cum este în cazul unor plante. Nu, ci mai degrabă este ca în cazul păsărilor şi al animalelor terestre. Dumnezeu a creat pentru el o copie feminină, o soţie, din propria coastă a lui Adam. Unindu-i prin căsătorie pe primul bărbat de pe pămînt cu prima femeie de pe pămînt, Dumnezeu le-a pus în faţă speranţa unei vieţi fără sfîrşit în paradisul pămîntesc. El i-a binecuvîntat şi le-a spus să îşi reproducă specia cu scopul de a umple întreg pămîntul, pe care avea să se extindă paradisul. — Gen. 2:18–24; 1:26–28.

 7. Ce stare de lucruri, la care Adam şi Eva nu se aşteptau, a survenit? De ce nu trebuie aruncată asupra şarpelui vina pentru cursul evenimentelor ce au urmat?

⁷ Perspectiva aceea era, la vremea aceea, foarte promiţătoare pentru întreaga omenire. Adam şi Eva nu s-au aşteptat să–şi vadă progeniturile „gemînd împreună şi chinuindu-se împreună“ din cauza stării lor fizice, morale şi sociale în care ne găsim noi astăzi. Fapta de neascultare a consumării fructului luat din pomul cunoştinţei binelui şi răului s-ar fi putut să pară în sine un lucru neînsemnat, dar tocmai faptul acesta a cauzat starea noastră actuală. Pentru că au păcătuit prin faptul că au mîncat, întîi Eva şi pe urmă Adam, ei şi-au năruit speranţa pe care le-a dat-o Dumnezeu, în perioada cînd încă nu aveau copii. Dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit într-un fel sau altul, noi am fi astăzi pradă unei disperări totale. Este adevărat că un şarpe din Eden s-a amestecat în cursul evenimentelor, dar să nu aruncăm toată vina pe această reptilă. Căci Biblia ne atrage atenţia asupra unui spirit nevăzut care a acţionat în spatele şarpelui. Cine era el? Un înger ceresc care se hotărîse să–i împiedice pe Adam şi Eva să–şi facă din Iehova Dumnezeu speranţa lor.

 8. Ce a fost îndemnată să facă Eva, după ce a fost amăgită? De ce noi nu ne aflăm astăzi în grădina originară a Edenului?

⁸ Acel intrigant rebel care a vorbit prin şarpe a amăgit-o pe Eva făcînd-o să creadă că poate să se facă asemenea lui Dumnezeu. Ca atare, ea şi-a făurit o speranţă egoistă, aleasă de ea. Pînă la acel moment, soţul ei Adam fusese profetul lui Dumnezeu faţă de ea. Adam activase în calitate de purtător de cuvînt al lui Dumnezeu, prin faptul că i-a adus la cunoştinţă porunca lui Dumnezeu de a nu mînca din fructul interzis. Dar după ce şi-a propus să ajungă zeiţă, prin faptul că a mîncat din fructul interzis, ea a activat ca profetesă a şarpelui atunci cînd şi-a folosit vocea ei frumoasă pentru a-l împinge pe Adam să i se asocieze în fărădelege. În cele din urmă, pentru motive care-l dezonorau pe Dumnezeu, Adam „a ascultat de vocea soţiei sale,“ falsa profetesă (Gen. 3:17). De aceea, Iehova Dumnezeu a dat o sentinţă dreaptă de moarte asupra profetului său (infidel) Adam. Eva, soţia lui, a căzut şi ea sub aceeaşi sentinţă. Atunci, consideraţi ca şi morţi, ei au fost izgoniţi din grădina Eden pentru a–şi trăi restul zilelor pe un pămînt necultivat. Noi toţi, deşi ne aflam, încă nenăscuţi, în organele de reproducere ale lui Adam şi ale Evei, am fost scoşi afară odată cu ei.

 9. Li s-a oferit oare acelor primi călcători intenţionaţi ai legii vreo altă perspectivă decît aceea expusă în porunca lui Dumnezeu dată lui Adam? Dar în ce situaţie am fost lăsaţi noi, descendenţii lor?

⁹ În faţa acelor violatori intenţionaţi ai legii, Adam şi Eva, nu s-a pus nici o perspectivă în afară de aceea prezentată în porunca dată de Dumnezeu lui Adam. Pe bună dreptate, nu li s-a oferit nici o speranţă, deoarece ei desconsideraseră speranţa dată de Dumnezeu la început. Oare noi, descendenţii lor, care nu purtăm răspunderea pentru faptele lor, vom fi oare lăsaţi într-o situaţie fără ieşire? Din fericire nu!

DUMNEZEU OFERĂ O SPERANŢĂ

10. Cine a fost primul care a fost condamnat în Eden? Cum a ajuns să fie numit şi care avea să fie soarta lui în conflictul care a fost prezis?

¹⁰ Lui Adam şi Evei nu le-au fost adresate personal cuvinte de speranţă; ei doar le-au auzit. Cuvintele lui Dumnezeu care aveau o bază pentru ca noi să avem speranţă erau adresate spiritului rebel care îl folosise cu vicleşug pe şarpe a o amăgi pe Eva, ca ea să devină o eficientă profetesă a lui. El a fost stigmatizat cu numele de Satan Diavolul. Pentru că el a fost iniţiatorul şireteniei şi al prefăcătoriei cu scopul de a înşela chiar şi cu ajutorul unui şarpe din Eden, el a mai fost numit totodată şi „şarpele originar“ (Apoc. 12:9; 20:2). Această creatură spirituală care s-a autozeificat, cea dintîi care a minţit împotriva lui Dumnezeu şi în detrimentul femeii, a fost totodată cea dintîi împotriva căreia Dumnezeu a pronunţat o sentinţă judecătorească în Eden. Dumnezeu a pronunţat blestemul său asupra lui şi apoi a prezis o luptă în care „şarpele originar“ şi cei care i se vor ataşa lui în cadrul conflictului vor fi înfrînţi.

11. În se fel s-a dat o speranţă pentru urmaşii lui Adam şi Eva prin pronunţarea sentinţei asupra „şarpelui originar“?

¹¹ Dumnezeu i-a zis „şarpelui originar“: Şi voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei. Ea îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcîiul“ (Gen. 3:14, 15). Aceasta însemna nimicirea „şarpelui originar“ şi a urmaşilor săi. Dar le oferea oare această sentinţă judecătorească a lui Dumnezeu vreo bază pentru speranţă viitorilor descendenţi ai lui Adam şi Evei? Nu, nu direct, ci numai prin deducţie sau prin subînţeles.

12. Despre ce „femeie“ i-a vorbit Dumnezeu lui Satan? De ce nu putea fi această „femeie“ Maria, mama pămîntească a lui Isus Cristos?

¹² Dar cine era femeia menţionată în această sentinţă? Ea avea să fie o femeie care să manifeste duşmănie, ură faţă de „şarpele originar“ şi sămînţa sa. Eva care se făcuse o prorociţă falsă a „şarpelui originar“ nu putea fi cea potrivită. Ea fusese convinsă să creadă că Iehova Dumnezeu era un mincinos. Nici chiar Maria, mama lui Isus Cristos nu putea fi această femeie. Trebuia să se scurgă patru mii de ani pînă la naşterea acestei fete evreice, descendenţă a lui Avraam şi supusă Codului Legii evreieşti. Primul ei născut, Isus a trăit pe pămînt numai 33 de ani şi jumătate. Cînd mama sa pămîntească a văzut modul în care „şarpele originar“ a făcut să fie tratat pe Golgota fiul primit de ea în mod miraculos, ea deja îşi trăise cea mai mare parte a vieţii. Deci ea ar fi putut manifesta duşmanie faţă de „şarpele originar“ doar cîteva decenii din viaţa ei.

13. Numai cu cine sau numai cu ce putea fi indentificată „femeia“? Ce era ea fericită să vadă că domneşte între ea şi descendenţii şarpelui?

¹³ În mod logic, „femeia“ din profeţia lui Dumnezeu urma să fie una care era în viaţă şi care asculta cînd Dumnezeu vorbea „şarpelui originar“ în Eden. „Femeia“ simbolică trebuia să trăiască mult după moartea Evei, bineînţeles pînă în momentul hotărît de Dumnezeu ca „femeia“ să nască „sămînţa“ promisă, naştere care a avut loc la mai bine de trei mii de ani după moartea Evei. Deci, cine alta putea fi această „femeie“ simbolică decît chiar „femeia“ lui Dumnezeu, adică organizaţia sa cerească de creaturi spirituale sfinte care au refuzat să se alăture „şarpelui originar“ la răzvrătire? Aceste creaturi au respectat căsătoria între Dumnezeu şi organizaţia sa universală fidelă şi nu s-au separat divorţînd de el pentru a se alătura organizaţiei care urma să se căsătorească cu „şarpele originar.“ Ele au fost fericite ca Dumnezeu să pună duşmănie între ele şi „sămînţa“ organizată a „şarpelui originar.“

14. (a) Ce perspectivă i-a oferit Dumnezeu „femeii“ sale conform cărei dorinţe fireşti a femeii pămînteşti? (b) Ne-am născut noi într-o relaţie filială cu Dumnezeu? Ce speranţă ne este pusă însă în faţă?

¹⁴ Astfel, în Eden, Dumnezeu i-a dat soţiei sale sau organizaţiei sale cereşti perspectiva de a fi mamă. De atunci înainte ea putea spera să devină mama „seminţei“ pe care avea s-o aducă în existenţă Iehova Dumnezeu, soţul „femeii,“ al organizaţiei cereşti. Pentru această „femeie“ împlinirea acestei speranţe merita să fi aşteptată timp de 4 000 de ani. Ea era dornică să suporte orice suferinţă a naşterii care ar fi putut rezulta din această aşteptare, întocmai ca şi în cazul femeii simbolice văzută în viziunea descrisă de apostolul creştin Ioan în Apoc. 12:1–5. A fi mamă este dorinţa naturală a oricărei femei adulte. Nu este deci de mirare că şi „femeii“ sau organizaţiei cereşti a lui Dumnezeu i-a fost oferită perspectiva de a fi mamă. În mod corespunzător, speranţa de a fi mamă a fost adusă la cunoştinţă „femeii“ lui Dumnezeu înainte ca Dumnezeu, plin de îndurare, să permită Evei, soţia lui Adam, acum păcătos, să trăiască evenimentul de a fi mamă în afara grădinii Edenului. Dar nu ca o binecuvîntare i-a zis păcătoasei Eva: „Voi mări nespus de mult suferinţa gravidităţii tale; în chinuri de naştere îţi vei aduce pe lume copiii“ (Gen. 3:16 în contrast cu 1:28). Transmiţînd urmaşilor săi informaţiile cu privire la profeţia lui Dumnezeu despre „sămînţa“ femeii, Adam n-a acţionat ca profet al lui Dumnezeu; nici soţia sa, Eva, n-a acţionat ca prorociţă a lui Dumnezeu. Fie că Adam şi Eva au crezut sau nu promisiunea făcută de Dumnezeu şi menţionată la Geneza 3:15, Dumnezeu a vrut într-adevăr ca urmaşii lor să–şi făurească o speranţă pe baza acelei promisiuni. Deşi Adam a fost creat ca „fiu al lui Dumnezeu,“ noi, sămînţa lui, contaminată de păcat şi imperfectă, n-am fost născuţi ca fii ai lui Iehova Dumnezeu (Luca 3:38). De aceea noi nu dispunem în mod natural de mărturia spiritului sfînt al lui Dumnezeu însoţită de mărturia spiritului nostru omenesc că sîntem copii ai lui Dumnezeu. Dar, există totuşi vreo speranţă de a reveni în familia de fii ai lui Dumnezeu? Sigur că există!

15. Ce semnificaţie are pentru omenire faptul că azi încă mai trăiesc pe pămînt peste patru miliarde de oameni?

¹⁵ Dacă situaţia noastră ar fi fost lipsită de speranţă, atunci de ce a permis Dumnezeu ca Adam şi Eva să aibă un atît de mare număr de descendenţi — peste o sută de generaţii pînă în prezent? În zilele noastre, după toate războaiele şi calamităţile, fără să uităm nici bolile şi moartea naturală, există peste patru miliarde două sute de milioane de oameni în viaţă şi se estimează că pînă în anul 2000 e.n. vor fi şase miliarde de oameni pe pămînt. Au fost în zadar toate acestea? Bineînţeles că nu!

16. (a) Avînd în vedere neputinţa omului de a se salva, numai cine poate împlini speranţa creaţiei? (b) A cui naştere şi viaţă aici pe pămînt au marcat o cotitură în istoria omenirii?

¹⁶ Evident, omul nu se poate salva cu propriile sale puteri. Totuşi situaţia creaturilor umane nu este lipsită de speranţă, în ciuda perspectivei nepromiţătoare. Aceasta nu se datorează faptului că omul ar putea face ceva, ci se bazează cu fermitate pe ceea ce Dumnezeu a făcut deja şi încă va mai face, conform promisiunii sale înfailibile. După ce Dumnezeu a permis ca lui Adam şi Eva să li se nască 70 de generaţii, el a făcut posibilă naşterea ca om a Fiului său din cer — omul Isus Cristos. Pe pămînt acest Fiu al lui Dumnezeu a îndeplinit voînţa lui Dumnezeu în folosul omenirii întregi. Aceasta a constituit o cotitură istorică pentru noi oamenii.

CREAŢIA UMANĂ „SUPUSĂ ZĂDĂRNICIEI“ CU SPERANŢA DE A FI ELIBERATĂ

17. Ce a scris apostolul Pavel la Rom. 8:19–24 despre sclavia omenirii cu privire la care eforturile omeneşti sînt inuntule şi ce aşteaptă creaţia gemînd?

¹⁷ La vreo douăzeci şi trei de ani după ce Isus Cristos şi-a sfîrşit viaţa sa pămîntească şi s-a ridicat la cer, apostolul creştin Pavel a scris adunării din Roma, Italia, afirmînd: „Nerăbdătoarea expectativă a creaţiei [umane] aşteaptă revelarea fiilor lui Dumnezeu. Deoarece creaţia a fost supusă zădărniciei, nu din voia ei ci datorită celui care a supus-o, pe baza speranţei că creaţia va fi şi ea eliberată din sclavia degradării şi se va bucura de glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că întreaga creaţie geme împreună şi se chinuie împreună pînă în prezent. Şi nu numai aceasta, dar şi noi înşine, care avem primele fructe, adică spiritul, da, chiar noi înşine, gemem înăuntrul nostru, în timp ce aşteptăm cu nerăbdare să fim eliberaţi de corpurile noastre prin răscumpărare. Căci în această speranţă am fost salvaţi.“ — Rom. 8:19–24.

18. (a) Cine este cel care a supus zădărniciei întreaga creaţie umană şi cum anume? (b) Unde ne-au adus toate instituţiile umane astăzi şi ameninţarea care planează asupra noastră este tot una cu „aşteptarea nerăbdătoare“ a creaţiei care geme?

¹⁸ Cel prin care creaţia umană a fost supusă zădărniciei sau frustrării era Dumnezeu. Noi nu am fost supuşi ei prin propria noastră voie, tot aşa cum nu prin propria noastră voie ne-am născut. Dumnezeu a vrut ca noi să ne naştem în ciuda faptului că el i-a condamnat la moarte pe Adam şi pe Eva (Gen. 3:16–24; 5:1–4). Însă noi nu ne-am născut cu „glorioasa libertate“ pe care Adam şi Eva au avut-o la început în grădina Eden în situaţia lor de „copii ai lui Dumnezeu.“ Noi ne-am născut în „sclavia degradării,“ sub condamnarea la moarte a tuturor urmaşilor lui Adam (Rom. 5:12). De aceea, noi nu ne putem salva singuri. Toate eforturile noastre pentru a ne salva erau sortite zădărniciei, frustrării. Unde ne-au adus toate strădaniile guvernelor făcute de oameni? Unde ne-au adus pînă în ziua de azi toate planurile sociale, econimice, financiare, medicale şi ştiinţifice? Cu toţii suferim de degradare psihică, fizică şi morală. Deasemenea, astăzi se pare că un război nuclear cu rachete balistice intercontinentale care ies din apă şi se prăbuşesc din ceruri, va constitui un sfîrşit brusc pentru noi toţi. Corespund oare toate acestea lucrului caracterizat drept „speranţa vie“ a creaţiei care geme?

19. Cu ce scop l-a supus Dumnezeu zădărniciei sau frustrării pe umul decăzut, dar pe baza cărei speranţe a făcut el asta?

¹⁹ Cu toate acestea, Creatorul omului nu este supus zădărniciei sau frustrării. Omenirea decăzută nu poate zădărnici scopul Creatorului. De aceea, el însuşi este o speranţă pentru noi. Deci el vrea ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în el. Toţi sîntem supuşi incapacităţii umane, pentru ca să nu putem avea vreo bază de a ne agăţa speranţa de noi înşine. Fiind singura Sursă de speranţă, el a supus omenirea zădărniciei, dar nu pe o bază inutilă. Ci mai curînd, cum se arată în Rom. 8:20, 21 „pe baza speranţei că însăşi creaţia va fi şi ea eliberată de sclavia degradării şi va avea glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu.“

20. (a) Se bucură aşa-zisa „lume liberă“ de glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu? (b) A cui revelare o aşteaptă „nerăbdătoarea expectativă a creaţiei“?

²⁰ Conducătorii de azi ai unei anumite ideologii politice îşi clasifică sfera lor ca fiind „lumea liberă“ în comparaţie cu oamenii care se află sub o guvernare opusă lor. Dar oricare ar fi pretenţiile grupărilor politice care se află în conflict una cu cealaltă, nici una dintre ele nu dispune de „glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu.“ Numai Dumnezeu, Tatăl Domnului Isus Cristos, oferă familiei umane speranţa de a reface legătura pe care Adam şi Eva au avut-o cînd el a creat Edenul. Dar această refacere trebuie să aştepte acţiunea viitoare din partea lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta, aflăm din cuvintele apostolului: „Nerăbdătoarea expectativă a creaţiei aşteaptă revelare a fiilor lui Dumnezeu“ (Rom. 8:19). Apostolul Pavel, care a scris cuvintele acelea la Romani 8:15–17, s-a clasificat printre acei „fii ai lui Dumnezeu.“

21. Cine este elementul principal dintre acei „fii ai lui Dumnezeu“ şi cu ce scop a fost vindecată „rana“ de la călcîiul acestuia, şi cu ce intenţie în conformitate cu Evr. 2:14, 15?

²¹ Acei fii ai lui Dumnezeu, care sînt „fii“ într-un sens special, constituie sămînţa „femeii“ lui Dumnezeu despre care s-a vorbit în profeţia dată de Dumnezeu în Eden, la Gen. 3:15. Elementul principal al acelei „seminţe“ a organizaţiei cereşti a lui Dumnezeu este Isus Cristos, cel căruia cu permisiunea lui Dumnezeu, „şarpele originar“ i-a zdrobit călcîiul la moartea sa pe stîlpul de tortură în anul 33 e.n. Dar Dumnezeu a vindecat acea rană de la călcîi prin învierea Fiului său fidel în a treia zi de la moartea sa. Fiind înviat ca Fiu spiritual în ceruri, ca Fiu al lui Dumnezeu şi nu ca Fiu al omului, el a putut fi primit înapoi de către „femeia“ cerească a lui Dumnezeu. Aceasta va „nimici,“ după cum se spune la Evr. 2:14, 15, „pe cel care are mijloacele de a cauza moartea, adică pe Satan Diavolul; şi ca să–i poată elibera pe toţi aceia care de frica morţii au fost supuşi sclaviei toată viaţa lor.“

22. Cine sînt membrii secundari ai „seminţei“ „femeii“ lui Dumnezeu?

²² Membrii secundari ai „seminţei“ „femeii“ compozitea a lui Dumnezeu sînt discipolii lui Isus Cristos, cei care au fost născuţi de spiritul lui Dumnezeu pentru a deveni „fii spirituali ai lui Dumnezeu“ şi moştenitori în cer împreună cu fratele lor mai mare, Isus Cristos.

23. În conformitate cu 1 Petru 1:3, 4, la ce fel de speranţă i-a născut Dumnezeu pe membrii secundari ai „seminţei“? Oare mai dăinuie încă acea speranţă la o dată aşa tîrzie ca cea de azi?

²³ În scrisoarea pe care le-o adresează apostolul Petru, el descrie speranţa lor cerească drept o speranţă „vie“: „Binecuvîntat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, pentru că potrivit cu marea sa îndurare ne-a născut din nou la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, la o moştenire care nu se degradează şi e nepătată şi nepieritoare. Ea vă este rezervată în ceruri“ (1 Petr. 1:3, 4). Această speranţă a lor este încă tot „vie“ şi astăzi. E a nu este moartă, din cauza aşa-zisei întîrzieri în împlinirea ei pentru aceia din rămăşiţă care mai trăiesc pe pămînt. Ei nădăjduiesc să vadă cum se va împlini în curînd această speranţă, la timpul fixat de Dumnezeul şi Tatăl lor, Iehova. Apostolul Pavel ne reaminteşte Gen. 3:15 cînd scrie adunării născută de spirit din Roma. El ne spune: „Dumnezeu care aduce pace îl va zdrobi în curînd pe Satan sub picioarele voastre.“ — Rom. 16:20.

24. De cine este aşteptată revelarea acestor „fii ai lui Dumnezeu“ şi după care eveniment va avea loc această revelare?

²⁴ „Revelarea“ acestor „fii ai lui Dumnezeu“ împreună cu Fiul principal al lui Dumnezeu, Isus Cristos, în viitorul apropiat este ceea ce aşteaptă „speranţa vie a creaţiei [umane].“ Dar noi aşteptăm ca în curînd, înainte de acel eveniment, să sosească „marele necaz“ pe care Tatăl ceresc Iehova Dumnezeu îl va declanşa împotriva duşmanilor şi persecutorilor care cauzează necazuri fiilor săi spirituali şi însoţitorilor lor. — Apoc. 7:14, 15; 2 Tes. 1:6–10.

[Notă de subsol]