Catolicismul abandonează speranţa mileniului

CERUL sau infernul — ce alternativă! Totuşi ea le este oferită milioanelor de catolici, protestanţi, evrei şi musulmani. La catolici, mai există şi un purgatoriu pe drumul înspre cer. Dar în această alternativă, ameninţarea ca şi speranţa sînt atît de neclare încît mulţi credincioşi sinceri le pun la îndoială.

Se înţelege de ce Jaques Duquesne, scriitor religios franzec, a putut să relateze următoarele conversaţii pe care le-a avut cu doi catolici care frecventau biserica: (cu un bărbat) „Credeţi în existenţa infernului? — De loc; a, chiar de loc . . . — Dar cerul? — Cred că există tot atît de puţin cît şi infernul. (Cu o femeie) „După părerea dvs., ce se întîmplă după moarte? — După moarte? Ei bine, de cîţiva ani eu cred că nu mai există nimic. — Adică? — Nimic nu mai trăieşte. Bineînţeles, toată lumea poate să constate că corpul nu mai trăieşte. Iar sufletul . . . . Cu sufletul este acelaşi lucru. Nu (. . .) nu ştiu mai mult, nu ştiu. . . . Dar credeţi totuşi cu tărie în Dumnezeu? — Da, desigur. — Ce vă îndeamnă să credeţi? — Faptul de a spera.” — Dieu pour l’homme d’aujourd’hui (Dumnezeu pentru omul de astăzi).

Cu siguranţă, biserica catolică nu le-a oferit membrilor ei o speranţă care să atragă după sine o convingere fermă. Dimpotrivă, religiile tradiţionale ale creştinătăţii sînt pe cale de a recolta, printre alte fructe rele, îndoiala şi chiar lipsa de credinţă. În multe ţări cu caracter predominant catolic, speranţa confuză a unui „paradis ceresc” s-a dovedit a fi încapabilă a-i împiedica pe milioane de oameni să-şi piardă credinţa şi să se întoarcă spre comunism pentru a–şi realiza dorinţa naturală şi legitimă de a cunoaşte o viaţă decentă pe pămînt. Mai degrabă decît să-şi păstreze speranţa nesigură a unei „fericiri eterne” în cer, se pare că mulţi preferă să se bazeze pe cei „şaizeci de ani” de viaţă fericită pe pămînt. Dar şi această speranţă se dovedeşte a fi iluzorie.

„MILENARISMUL” ESTE DISPREŢUIT

Astăzi, mulţi „creştini” şi-au diminuat ardoarea şi se interesează mai mult de momentul prezent decît de realizarea speranţei creştine. Unul din motive este că bisericile creştinătăţii au deformat această speranţă. Ele vorbesc cu dispreţ despre creştinii sinceri care–şi pun speranţele în mileniu sau în domnia milenară a lui Cristos. De exemplu, voluminosul şi foarte respectatul Dictionnaire de Théologie Catholique, defineşte „milenarismul” în felul următor: „Eroare profesată de cei ce aşteptau o domnie temporară a lui Mesia, domnie căreia îi fixau uneori o perioadă de o mie de ani. . . . De la sfîrşitul secolului al V-lea, nu se mai aude vorbindu-se despre milenarism, decît în cazuri rare, în cîteva secte de iluminaţi.”

Cu toate acestea, în timp ce-i tratează cu dispreţ pe cei ce cred în domnia milenară a lui Mesia, această lucrare catolică autorizată recunoaşte că înainte de sec. al V-lea, se vorbea efectiv despre milenarism. Altfel spus, speranţa milenaristă s-a pierdut în cursul secolului al V-lea. Din ce cauză? Sprijineşte oare istoria ceea ce spune Biblia, şi anume că primii creştini credeau în domnia milenară a lui Cristos? Dacă da, atunci din ce cauză milioanele de catolici şi de protestanţi nu mai au această speranţă? Să vedem ce răspuns oferă acestor întrebări unele lucrări renumite şi unele cărţi de istorie.

MĂRTURIA UNOR „PĂRINŢI AI BISERICII”

Lucrările de referinţă catolice recunosc că mulţi dintre primii „părinţi ai bisericii” credeau în domnia milenară a lui Cristos şi învăţau această credinţă. The Catholic Encyclopedia declară: „Mai tîrziu, la catolici, episcopul Papias de Hierapolis, discipol al sfîntului Ioan [apostolul], s-a prezentat drept apărător al milenarismului. El susţinea că şi-a primit doctrina de la contemporanii apostolilor, iar Ireneu raportează că discipolul Ioan, pe care alţi ,presbiteri’ [bătrîni] l-au văzut şi auzit, i-a învăţat să creadă în milenarism ca făcînd parte din doctrina Domnului.

„Majoritatea comentatorilor regăsesc concepţiile milenariste în scrisoarea sfîntului Barnaba [la începutul secolului al II-lea] . . . Sub influenţa tovarăşilor sfîntului Policarp, sfîntul Ireneu din Lyon, originar din Asia Mică, a adoptat concepţiile milenariste pe care le-a discutat şi apărat în lucrarea sa împotriva gnosticilor. . . . În dialogul său cu Tryfon [. . . cap. 80, 81], sfîntul Iustin martirul, din Roma le opune evreilor doctrina unui mileniu. . . . În secolul al II-lea, se găseşte un martor în favoarea perpetuării credinţei în milenarism în persoana sfîntului Mèlito, episcop de Sardes, într-o provincie din Asia. . . .

„Tertulian, protagonist al montanismului, învaţă că la sfîrşitul timpurilor, marele regat al promisiunii, noul Ierusalim, va fi stabilit pe o durată de o mie de ani. Toţi aceşti autori milenarişti se referă la diferite pasaje din cărţile profetice ale Vechiului Testament, la citeva pasaje din scrisorile sfîntului Pavel şi la Apocalipsa [sau Revelaţia] sfîntului Ioan.” — Scriere cursivă ne aparţine.

CINE ESTE CU ADEVĂRAT „APOSTOLIC”?

Unul din principalele argumente invocate de Biserica Catolică pentru a–şi dovedi superioritatea asupra Bisericilor protestante şi mai ales asupra martorilor lui Iehova este acela că ea se pretinde unica ocrotitoare a tradiţiei creştine care s-a transmis din timpul apostolilor. A Catholic Dictionary spune: „Biserica romană este apostolică, deoarece ea are ca doctrină credinţa odinioară descoperită prin apostoli, credinţa pe care ea o păstrează şi o explică fără a adăugs şi fără a scoate din ea, oricum ar fi.” — Scriere cursivă ne aparţine.

Totuşi, pe bărbaţii pe care Enciclopedia catolică îi prezintă ca învăţători ai milenarismului, Biserica Catolică îi consideră printre primii săi „părinţi.” Doi dintre ei (Policarp şi Papias) pretind chiar că l-au văzut şi auzit pe apostolul Ioan şi că au întîlnit discipoli care l-au cunoscut personal pe Cristos şi pe unii apostoli. Alţii sînt „părinţi” sau „doctori” din secolul al II-lea şi care cred cu toţii în domnia milenară a lui Cristos.

Renumita The Catholic Encyclopedia spune chiar că unii contemporani ai lui Papias care erau mai ,inteligenţi’ şi mai ,pricepuţi’ decît el, „cred, tot ca şi el, în domnia de o mie de ani şi fac din această credinţă una din dogmele esenţiale ale credinţei creştine.” Tot aceeaşi lucrare de referinţă spune că Iustin Martirul, ştiind că unii din contemporanii săi nu împărtăşeau opiniile sale asupra mileniului, se gîndea să păstreze în acest domniu „o doctrină pe deplin ortodoxă.” Citim tot cu privire la Ireneu: „La el milenarismul face parte din învăţătura tradiţională. . . . Milenarismul îi părea necesar sfîntului Ireneu dacă voia să explice corect Scriptura.” — Volumul X, coloanele 1761, 1762 (Scriere cursivă ne aparţine).

Aşadar cine se apropie cel mai mult de învăţătura şi de tradiţia apostolică adevărată: Biserica Catolică care îi numeşte în mod dispreţuitor ,sectă de iluminaţi’ pe cei care mai cred în domnia milenară a lui Cristos, sau martorii lui Iehova care ţin la această speranţă? Dar de fapt, cum a dispărut ea oare din învăţătura catolică?

APOSTAZIA DEFORMEAZĂ SPERANŢA CREŞTINĂ

După cum am văzut în articolul precedent, apostazia care a avut loc în ultimele secole ale erei precreştine i-a determinat pe evrei să înlocuiască credinţa lor în înviere prin credinţa păgînă în nemurirea inerentă a sufletului şi facă din speranţa lor mesianică iniţială o speranţă politică. În acelaşi mod, apostazia care avea să se producă în rindul creştinilor (Fapte 20:29, 30; II Tes. 2:3; I Ioan 2:18, 19) a atras după sine o deformare a speranţei milenariste.

Biblistul evreu Hugh Schonfield declară: „Abandonarea de către creştini a speranţei în regatul pămîntesc a lui Dumnezeu nu s-a generalizat decît în secolul al II-lea.” „În ciuda apelurilor de solidaritate la fidelitate şi la perseverenţă, mulţi creştini decepţionaţi au părăsit biserica sau au urmat învăţături care ofereau interpretări mai puţin ’pămînteşti’ despre natura creştinismului.”

Cu privire la această „abandonare” a speranţei într-un paradis restabilit pe pămînt prin intermediul regatului sau guvernului mesianic ceresc, se mai pot citi următoarele (în The New International Dictionary of New Testament Theology, vol. 2 sub cuvîntul „Paradis”): „În cursul istoriei bisericii, în concepţia despre paradis s-au amestecat numeroase motive, imagini şi idei nebiblice. . . . În sînul bisericii, speculaţiile asupra paradisului şi concepţiile despre devoţiunea populară provin şi din faptul că doctrina nemuririi sufletului sfîrşeşte prin a înlocui escatologia N.T. [Noului Testament], cu speranţa învierii morţilor şi noua creaţie [Apoc. 21 şi următorul]. Astfel, sufletul merge la judecată după moarte şi intră în paradisul care se situează acum în lumea ceealaltă.” — Scriere cursivă ne aparţine.

Sub influenţa doctrinei greceşti a nemuririi sufletului, creştinii apostaţi au hotărît că paradisul n-ar mai fi pe pămînt, ci în ceruri şi au abandonat speranţa iniţială a mileniului. The Encyclopedia Britannica (1977) confirma explicaţia de mai sus spunînd: „Influenţa gîndirii greceşti asupra teologiei creştine a subliniat concepţia milenaristă a lumii.”

NEOPLATONISMUL ÎNLOCUIEŞTE SPERANŢA MILENIULUI

Speranţa mileniului a căzut deci victimă apostaziei. Duşmanii ei au combătut-o fără-ncetare. Dictionnaire de Théologie Catholique, referindu-se la unul dintre aceştia, şi anume la preotul roman Caius (sfîrşitul sec. al II-lea, începutul sec. al III-lea), spune că el a negat în mod absolut autenticitatea Apocalipsei (sau Revelaţiei) şi a Evangheliei sfîntului Ioan, pentru a-i veni de hac milenarismului. „Aceeaşi lucrare catolică ne mai arată că „sfîntul” Dionisie care a fost episcop în Alexandria în secolul al III-lea, a redactat un tratat impotriva milenarismului şi că, „pentru a-i împiedeca pe adepţii acestei opinii să se sprijinească pe Apocalipsa sfîntului Ioan, n-a ezitat să declare că lucrarea nu putea să fie autentică”.

Tot din acelaşi dicţionar catolic, format din cincisprezece volume mari, aflăm că Origene, unul din „părinţii bisericii” din secolul al treilea, i-a condamnat pe cei ce credeau în binecuvîntările pămînteşti ale mileniului, pentru că ei „interpretează Scripturile în felul evreilor.” Dar oare ce alt motiv avea Origene de a se opune atît de violent milenarismului? L’Encyclopédie Catholique ne spune: „Din cauza neoplatonismului pe care erau fondate doctrinele sale (. . .) el [Origene] nu putea să ţină cu milenariştii.” Într-adevăr, împărtăşind credinţa lui Platon în nemurirea inerentă a sufletului, Origene a fost obligat să transfere în sferele cereşti binecuvîntările terestre ale domniei mesianice de o mie de ani.

AUGUSTIN DECRETEAZĂ: ,NU VA EXISTA NICI UN MILENIU’

Bărbatul care i-a dat lovitura de graţie speranţei milenariste a catolicilor şi chiar a protestanţilor a fost în mod incontestabil „sfîntul” Augustin. The Encyclopedia Britannica vorbeşte despre el ca şi despre „cel mare gînditor al antichităţii creştine” şi ca despre „creuzetul în care religia Noului Testament s-a îmbinat în mod complet cu tradiţia platoniciană a filozofiei greceşti.” Augustin s-a ridicat în mod viguros împotriva speranţei iniţiale într-un paradis restabilit pe pămînt în cursul domniei milenare a lui Cristos. În The Catholic Encyclopedia citim: „În cele din urmă, sfîntul Augustin ajunge la convingerea că nu va exista nici un mileniu (. . .) celebrul doctor ne oferă o explicaţie alegorică a capitolului 20 din Apocalips. După părerea lui, prima înviere despre care tratează acest capitol se referă la renaşterea spirituală prin botez; sabatul de o mie de ani care urmează după cei şase mii de ani de istorie reprezintă viaţa eternă luată în ansamblu. . . . Această explicaţie a ilustrului doctor a fost adoptată mai tîrziu de către teologii occidentali, iar milenarismul în forma sa îniţială n-a mai găsit adepţi.”

Dar catolicii n-au fost singurii care au pierdut din vedere speranţa originară şi biblică a mileniului, ci şi protestanţii. Macropaedia Britannica din 1977 ne spune următoarele: „Milenarismul alegoric al lui Augustin a devenit doctrina oficială a bisericii şi a pus în umbră apocaliptismul [aşteptarea unei distrugeri definitive a răului şi a unui triumf al binelui]. . . . Departe de a fi partizani ai apocaliptismului, reformatorii protestanţi ai tradiţiei luterane, calviniste şi anglicane au rămas ferm ataşaţi concepţiilor lui Augustin.”

Teologii catolici şi protestanţi extind asupra tuturor drepţilor speranţa cerească pe care Biblia o oferă numai unui număr limitat de creştini chemaţi să domnească cu Cristos în calitate de regi, preoţi şi judecători (Apoc. 20:4–6; Luca 22:28–30). Aceşti teologi le oferă „credincioşilor” lor o vagă speranţă de „fericire eternă” în ceruri. Scopul lui Dumnezeu, care este ca ,voia sa să se îndeplinească pe pămînt ca şi în cer’ lipseşte cu desăvîrşire din speranţele lor (Mat. 6:10). Totuşi, Biblia oferă o minunată speranţă de viaţă eternă, nu numai în cer, pentru cîţiva aleşi, ci şi pe pămînt, pentru o mulţime de alte persoane. Cele două articole care urmează vor dezvolta mai pe larg această dublă speranţă strîns legată de mileniu sau domnia milenară a lui Cristos.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 9]

Tertulian credea în stabilirea regatului promisiunii pe o durată de o mie de ani.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 10]

Origene împărtăşea credinţa lui Platon în nemurirea sufletului şi nega posibilitatea unei domnii milenare pe pămînt. —

[Legenda ilustraţiei de la pagina 11]

Augustin a amestecat filozofia greacă cu învăţăturile Bibliei şi a susţinut că nu va exista un mileniu.