„Un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez“

„Există un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este deasupra tuturor.“ — Efeseni 4:4–6.

 1, 2. a) Ce a declarat deschis Iehova cu privire la El însuşi, prin intermediul lui Moise? b) Erau deci îngăduite alte concepţii religioase în Israel?

„IEHOVA, Dumnezeul nostru, este un singur Iehova. Să nu umblaţi după alţi dumnezei, după dumnezeii popoarelor care sînt împrejurul vostru (fiindcă Iehova, Dumnezeul tău, care se află în mijlocul tău, este un Dumnezeu care pretinde o devoţiune exclusivă).“ Prin aceste cuvinte Moise nu a permis ca în mintea israeliţilor adunaţi pe cîmpia Moabului, cu puţin timp înainte de momentul intrării în Ţara Promisă, să existe vreo îndoială. El le-a declarat deschis că Dumnezeul lor, Iehova, este un singur Dumnezeu şi că Iehova aşteaptă din partea lor închinare exclusivă. Într-o cuvîntare anterioară, Moise spusese: „Iehova este adevăratul Dumnezeu în cerurile de sus şi pe pămîntul de jos. Nu există altul. Şi trebuie să respecţi regulamentele lui şi poruncile lui, pe care şi le dau astăzi, ca să-ţi meargă bine.“ — Deuteronom 6:4, 14, 15; 4:39, 40.

² Aceste cuvinte nu admiteau diverse concepţii religioase. Israelul îl avea ca singur Dumnezeu pe Iehova, care a prezentat clar unicul mod de închinare acceptat de el.

APARIŢIA SECTELOR ÎN RÎNDUL IUDEILOR

 3. Ce s-a întîmplat în final, datorită faptului că majoritatea iudeilor nu i-au rămas fideli lui Iehova?

³ Dar în loc să practice închinarea curată la singurul Dumnezeu adevărat, Iehova, majoritatea israeliţilor deveniseră apostaţi, închinători la dumnezei-idoli (Ieremia 17:13; 19:5). Datorită acestui fapt, israeliţilor nu le-a mers bine. În 607 î.e.n. Ierusalimul a fost distrus de babilonieni şi mulţi iudei au fost deportaţi în Babilon. 70 de ani mai tîrziu, o rămăşiţă de iudei fideli s-a întors la Ierusalim şi a început construirea unui al doilea templu pentru închinare la Iehova. Dar pe măsură ce timpul trecea, majoritatea iudeilor au devenit apostaţi şi în cele din urmă s-au divizat în diferite secte.

 4, 5. a) Fă o prezentare a cîtorva dintre sectele iudaice care au apărut după captivitatea babiloneană. b) Le-au adus ceva bun iudeilor aceste secte rivale? Comentează.

⁴ În secolul al III-lea sau al IV-lea î.e.n. a apărut secta hasideanilor („cei pioşi“). Aceştia erau nespus de zeloşi în ce priveşte respectarea Legii iudaice şi din această cauză ei au fost puşi alături de alte două secte care au apărut în secolul al II-lea î.e.n., respectiv esenienii şi fariseii. Atît esenienii cît şi fariseii au adoptat de la greci doctrina nemuririi sufletului. Spre deosebire de aceştia, secta saducheilor nu credea în viaţa de apoi. Biblia ne relatează despre disensiunile care au existat între saducheii şi fariseii din perioada în care au trăit apostolii (Fapte 23:7–10). În lucrarea The Concise Jewish Encyclopedia se menţionează următoarele: „Tensiunea dintre cele două [secte] a dus chiar la masacrări şi război civil.“

⁵ În secolul I e.n. a existat o altă sectă, ziloţii. Aceştia erau naţionalişti militanţi care au contribuit mult la instigarea la revoltă a iudeilor împotriva romanilor, revoltă care a izbucnit în anul 66 e.n. şi a avut succes. După aceea, ei au căutat să-şi impună dominaţia asupra celorlalte secte înarmate care erau în Ierusalim, ceea ce a dus la război civil şi multă suferinţă. Aceste conflicte armate între sectele iudaice rivale au continuat chiar şi în timpul ultimului asediu şi al distrugerii Ierusalimului de către romani, în anul 70 e.n. Astfel reiese cu claritate faptul că iudeii n-au tras nici un folos în urma diviziunilor sectare şi a infidelităţii lor faţă de închinarea curată şi în unitate, la Iehova, singurul Dumnezeu adevărat.

PRIMII CREŞTINI NU AU FOST O SECTĂ

 6. De ce primii creştini nu s-au amestecat în luptele dintre sectele iudaice?

⁶ Este inutil să mai spunem că primii creştini nu s-au amestecat în conflictele dintre sectele iudaice. Ei ştiau că fariseii şi saducheii făceau parte dintre cei mai aprigi duşmani ai lui Isus. Era imposibil ca discipolii lui Cristos să adere la credinţa esenienilor în nemurirea sufletului, nici să împărtăşească gustul acestora pentru o viaţă ascetică, monahală. Iar datorită faptului că erau neutri, creştinii nu aveau nimic comun cu ziloţii naţionalişti (Ioan 17:16; 18:36). Dimpotrivă, creştinii practicau în unitate închinarea curată la singurul Dumnezeu adevărat, conform cuvintelor pe care Isus le-a adresat femeii care nu era de origine iudaică: „Totuşi, vine ora, şi aceasta este acum, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui cu spirit şi adevăr.“ — Ioan 4:23.

 7. Ce au spus Ioan şi Pavel şi care este semnificaţia cuvintelor lor cu privire la adevărata închinare creştină?

⁷ Vorbindu-le creştinilor adevăraţi, apostolul Pavel a spus: „Pentru noi există în realitate un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care sînt toate lucrurile şi noi pentru el; şi există un singur Domn, Isus Cristos, prin care sînt toate lucrurile şi noi prin el.“ (1 Corinteni 8:6). Adevăratul creştinism este acela în care toţi creştinii se închină în unitate la singurul Dumnezeu, Tatăl, Iehova, prin intermediul singurului Domn, Isus Cristos. Isus le-a spus discipolilor săi: „Unul singur este Conducătorul vostru, Cristosul.“ — Matei 23:10.

 8. De ce era impropriu ca primii creştini să fie denumiţi sectă?

⁸ Este adevărat că sectele iudaice cu o îndelungată existenţă îi numeau în mod dispreţuitor pe primii creştini: sectă (în limba greacă: hai’re.sis, adică „o grupă de oameni care se separă de alţii şi îşi urmează propriile doctrine“). (Fapte 24:5; 28:22). Dar în apărarea sa înaintea guvernatorului Felix, apostolul Pavel a respins această denumire greşită, afirmînd următoarele: „Dar îţi mărturisesc faptul că eu aduc un serviciu sfînt Dumnezeului strămoşilor mei, conform căii pe care ei o numesc ‘sectă’, deoarece eu cred în toate lucrurile expuse în Lege şi scrise în profeţi“ (Fapte 24:14). În nici un caz creştinii nu puteau fi numiţi sectă, deoarece ei urmau pe Isus Cristos, nu pe un om oarecare. Pe lîngă aceasta, ei nu erau, bineînţeles, o ramură a vreuneia dintre sectele iudaismului, care au existat în secolul I e.n.

FĂRĂ DIVIZIUNI SECTARE

 9, 10. a) De ce menirea creştinismului nu era aceea de a se diviza în biserici şi secte separate? b) Ce teorii cu privire la originea creştinismului sînt complet false?

⁹ Creştinismul primitiv nu era o sectă şi nici nu avea menirea să se divizeze în secte. În rugăciunea adresată Tatălui său, Cristos i-a cerut ca toţi discipolii săi „să fie ună“ (Ioan 17:21). Printre discipolii săi trebuia să existe iubire (Ioan 13:35). Faptul acesta exclude orice tendinţă de formare a sectelor.

¹⁰ Lucrul acesta dezminte teoriile formulate de numeroşi istorici şi teologi cu privire la diferitele tipuri de creştinism. Ei vorbesc despre „creştinismul iudaic“ (care se presupune că a fost apărat de Iacob, Petru şi Ioan) pe care îl consideră că este deosebit de „creştinismul păgîn“ (apărat de Pavel). Ei se referă la „teologia ioaniană“ (a lui Ioan) şi „teologia pauliană“ (a lui Pavel), susţinînd că creştinismul nu s-ar fi răspîndit niciodată pe întregul pămînt dacă Pavel nu l-ar fi transformat în totalitate. Aceste teorii sînt emise de oameni care sau nu cred în creştinism, sau acceptă ca un lucru normal divizarea creştinătăţii în sute de biserici şi secte.

11. a) Ce texte scripturale dovedesc că nu Pavel a fost acela care a inventat concepţia despre răspîndirea creştinismului la neiudei? b) A aprobat Pavel tendinţele de diviziune în secte? c) Ce incident ilustrează unitatea existentă între Pavel şi colaboratorii săi?

¹¹ Dar faptele sînt cu totul altele. Înainte ca Pavel să devină creştin, Isus Cristos le-a da discipolilor săi sarcina să-i fie martori în toate naţiunile (Matei 28:19, 20; Fapte 1:8). Pavel însuşi a luptat împotriva oricărei tendinţe de a-i urma pe oameni şi a spus: „Să nu existe sciziuni printre voi.“ (1 Corinteni 1:10–15; 3:3–5). Zadarnic se afirmă deci că Pavel avea despre creştinism o concepţie diferiţă de aceea a lui Iacob, Petru şi Ioan. Ei erau cu toţii uniţi în lucrarea de răspîndire a veştii bune. Cu o anumită ocazie, probabil în perioada în care la Ierusalim s-a ţinut conciliul cu privire la circumcizie — în anul 49 e.n. —, cei patru au cooperat pe deplin în privinţa împărţirii terenului de predicare. — Galateni 2:7–9.

AVERTISMENTE ÎMPOTRIVA RUPERII UNITĂŢII

12. A existat o ostilitate de durată între Pavel şi Petru?

¹² Fireşte că, fiind oameni imperfecţi, primii creştini — dintre care unii purtau pe umeri responsabilităţi mari în cadrul adunării — aveau între ei unele neînţelegerei. În Antiohia siriană, Pavel l-a corectat pe Petru cu privire la un anumit lucru (Galateni 2:11–14). Dar oare s-a îndepărtat Petru de creştinism şi a format o sectă separată, arătînd că nu este de acord cu aşa-zisul creştinism paulian? Cîtuşi de puţin, deoarece, cu ani mai tîrziu, în aproximativ 64 e.n., Petru a vorbit despre Pavel folosind cuvinte pline de iubire. — 2 Petru 3:15, 16.

13, 14. a) Cum a clasificat Pavel „sciziunile“ şi „sectele“? b) În conformitate cu cele spuse de Pavel, cum trebuie să se procedeze cu cei care promovează sectele?

¹³ Sub inspiraţie divină, Pavel a clasificat „sciziunile“ şi „sectele“ drept „lucrări ale cărnii“. El a scris astfel: „Acum, lucrările cărnii sînt evidente şi ele sînt: fornicaţia, necurăţenia, conduita libertină, idolatria, practicarea spiritismului, duşmăniile, cearta, gelozia, accesele de mînie, disputele, sciziunile, sectele ... Cei care practică asemenea lucruri nu vor moşteni regatul lui Dumnezeu.“ — Galateni 5:19–21.

¹⁴ Deoarece aceia care cauzează „sciziuni“ şi „secte“ „nu vor moşteni regatul lui Dumnezeu“, ei nu pot fi toleraţi în adevărata adunare creştină. De aceea Pavel i-a scris lui Tit: „Evită însă întrebările neghioabe, genealogiile, cearta şi luptele cu privire la Lege, fiindcă ele sînt nefolositoare şi zadarnice. Cît despre omul care promovează o sectă, respinge-l după prima şi a doua avertizare, ştiind că un asemenea om s-a abătut din cale şi că păcătuieşte, condamnîndu-se singur.“ — Tit 3:9–11.

UNITATEA CREDINŢEI

15, 16. a) De ce în adunarea creştină nu este loc pentru diferite şcoli de gîndire? Ce spune Pavel cu privire la acest fapt? b) Înseamnă deci că un creştin nu trebuie să-şi folosească propria capacitate de gîndire? c) Ce spun Petru, Iuda şi Pavel despre pericolul de a te îndoi şi a fi rătăcit de la adevăr?

¹⁵ Din cele de mai sus reiese cu claritate că adevăratul creştinism nu poate fi împărţit în confesiuni şi secte. În adunarea creştină nu pot exista nici măcar tendinţe sau şcoli de gîndire paralele. Pavel le-a scris corintenilor astfel: „Acum vă îndemn, fraţilor, prin numele Domnului nostru Isus Cristos, să vorbiţi cu toţii în perfect acord şi să nu existe sciziuni printre voi, ci să fiţi strîns uniţi, în acelaşi spirit şi în acelaşi mod de a gîndi.“ — 1 Corinteni 1:10.

¹⁶ Aceasta nu înseamnă însă că adevăraţii martori creştini ai lui Iehova nu îşi pot folosi capacitatea de gîndire. Apostolul Petru i-a îndemnat pe creştini să-şi folosească „facultăţile (...) clare de gîndire“, cînd le vor aduce dovezi concludente „batjocoritorilor“ care vor apărea „în zilele din urmă“ şi care vor nega „prezenţa“ lui Cristos (2 Petru 3:1–4). În scrisoarea lui, Iuda vorbeşte despre unii care „au îndoieli“ (Iuda 22). Dar nici Petru, nici Iuda nu spune că un creştin poate să rămînă un batjocoritor sau unul care se îndoieşte. Petru ne spune să ne păzim de „cei nestatornici“, care denaturează Scripturile, iar Iuda afirmă că cei care se îndoiesc se află în pericol şi trebuie smulşi afară din foc (2 Petru 3:16, 17; Iuda 23). Cei care au fost rătăciţi de la adevăr au nevoie să fie ajutaţi „cu blîndeţe“, sperînd să „revină la raţiune, desprinzîndu-se din capcana Diavolului.“ — 2 Timotei 2:23–26.

17. În ce mod îşi foloseşte creştinul adevărat capacitatea de gîndire şi ce anume se străduieşte el stăruitor să facă?

¹⁷ Creştinul adevărat îşi foloseşte „facultăţile (...) clare de gîndire“ cu smerenie. Iată ce scrie Pavel: „Eu (...) vă implor deci să umblaţi într-un mod demn de chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată umilinţa spiritului şi blîndeţe, cu îndelungă răbdare, suportîndu-vă unii pe alţii în iubire, străduindu-vă sincer să respectaţi unitatea spiritului în legătura unificatoare a păcii. Există un singur corp şi un singur spirit, tot aşa cum şi voi aţi fost chemaţi într-o singură speranţă la care aţi fost chemaţi; un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este deasupra tuturor şi prin toţi şi în toţi.“ — Efeseni 4:1–6.

CUM SE OBŢINE ŞI SE PĂSTREAZĂ UNITATEA

18. Ce semnifică expresiile: a) „un singur Dumnezeu“? b) „un singur Domn“? c) „un singur spirit“? d) Care este unicul îndrumător scris al creştinismului?

¹⁸ Pavel a vorbit despre „un singur Dumnezeu (...) Care este deasupra tuturor“. Sau, cum s-a exprimat Moise: „Iehova, Dumnezeul nostru, este un singur Iehova.“ (Deuteronom 6:4). Acest adevăr fundamental a rămas neschimbat. El este trăsătura cea mai importantă a unităţii creştine. Există un singur Dumnezeu şi o singură cale acceptabilă de a-i aduce închinare — „cu spirit şi adevăr“ (Ioan 4:23, 24). „Singurul Domn“ este Isus Cristos, „capul corpului, adunarea“ (Coloseni 1:18). „Un singur spirit“ semnifică forţa activă unificatoare a lui Iehova. Isus le-a spus discipolilor săi: „Ajutorul, spiritul sfînt, pe care Tatăl îl va trimite în numele meu, acela vă va învăţa toate lucrurile şi vă va reaminti toate lucrurile pe care vi le-am spus. Vă las pacea, vă dau pacea mea.“ (Ioan 14:26, 27). Lucrurile care le-au fost reamintite au fost scrise în Scripturile greceşti creştine. Acestea, împreună cu Scripturile ebraice, alcătuiesc Biblia, unicul îndrumător scris al adevăratului creştinism.

19. Ce anume reprezintă „un singur corp“ şi cine a fost numit pentru a furniza aceeaşi hrană spirituală pentru toţi membrii acestui corp?

¹⁹ „Singurul corp“ este adunarea creştină al cărei „cap“ este Isus (Efeseni 1:22, 23). Toţi membrii unşi ai acestei adunări unite primesc aceeaşi hrană spirituală. În scopul acesta „stăpînul“ lor a instituit o clasă colectivă numită „administratorul fidel“ sau clasa creştinilor unşi, care există pe pămînt de la Sărbătoarea Zilei a cincizecea din anul 33 e.n. Deoarece „stăpînul“, cînd a venit în inspecţie în 1919, i-a găsit pe cei rămaşi din acest corp distribuind cu fidelitate şi în mod chibzuit „măsura de hrană“, el i-a numit „peste toate bunurile sale“ (Luca 12:42–44). Faptele arată că de la 1919 în continuare acest „intendent“ s-a îngrijit cu fidelitate de aceste „bunuri“.

20. a) Ce deosebire se face între poporul lui Dumnezeu şi apostaţii religioşi în Isaia 65:11, 13? b) Ce a contribuit mult la unitatea poporului lui Iehova?

²⁰ Clerul numeroaselor biserici şi secte ale creştinătăţii nu a fost găsit distribuind „măsura de hrană“ spirituală corespunzătoare la grupul „servitorilor“ lui Cristos. De aceea, aceşti clerici şi turmele lor „suferă de foame“ din punct de vedere spiritual (Isaia 65:11, 13). Pe de altă parte, „administratorul fidel“ a menţinut o abundentă „măsură de hrană la timpul potrivit“ pentru creştinii unşi şi, începînd din 1935, pentru o „mare mulţime“ de „alte oi“, care este într-o continuă creştere (Apocalips 7:9, 10; Ioan 10:16). Indiferent de limba pe care o vorbesc sau de locul geografic în care trăiesc, toţi aceşti martori ai lui Iehova urmează acelaşi program de studiu în întreaga lume. Acest program se bazează pe Cuvîntul lui Dumnezeu şi el a contribuit mult la promovarea şi menţinerea unităţii în mijlocul lor.

MINUNATA UNITATE A POPORULUI LUI IEHOVA

21. Cum este astăzi menţinută unitatea între Martorii lui Iehova şi cum se aseamănă această situaţie cu structura de organizare din timpul apostolilor?

²¹ Unitatea celor aproximativ 46 000 de adunări ale Martorilor lui Iehova în peste 200 de ţări este menţinută, de asemenea, prin metodele de organizare scripturală. „Apostolii şi bătrînii din Ierusalim“ au format un colegiu central (guvernator) pentru adunarea creştină din primul secol (Fapte 15:2). Membrii acestui corp şi reprezentanţii lor numeau „supraveghetori“ şi „servitori auxiliari“ în adunare şi adoptau şi alte hotărîri în ce priveşte supravegherea (Filipeni 1:1; Tit 1:5; Fapte 14:23; 16:4). La fel şi astăzi, un grup de creştini unşi alcătuiesc colegiul central al Martorilor lui Iehova. Şi aşa cum hotărîrile colegiului central din secolul I erau comunicate adunărilor, la fel şi astăzi adunările Martorilor lui Iehova primesc instrucţiuni de la Colegiul central şi vizite din partea supraveghetorilor călători (Fapte 15:22, 23, 30). Acum, ca şi în secolul I, adunările continuă să fie întărite în credinţă şi să crească la număr zi de zi. — Fapte 16:5.

22. Ce apreciază în mod deosebit Martorii lui Iehova şi ce vor continua şi să facă în unitate?

²² Martorii lui Iehova au fost eliberaţi de divizările sectare care există în creştinătate. Sub conducerea „singurului Domn“, Isus Cristos, şi a fidelului său „administrator“, ei înaintează uniţi pentru a anunţa „această veste bună a regatului.“ (Matei 24:14). Ei vor continua să se străduiască sincer să respecte unitatea spiritului în legătura unificatoare a păcii.“ Într-adevăr ei „stau fermi într-un singur spirit, luptînd umăr la umăr cu un singur suflet pentru credinţa veştii bune.“ — Efeseni 4:3; Filipeni 1:27.

Îţi mai aminteşti?

□ Ce fel de închinare a existat la început în Israelul antic?

□ Ce s-a întîmplat în rîndul iudeilor apostaţi începînd din secolul al IV-lea î.e.n.?

□ Care texte scripturale arată că creştinismul nu era menit să fie divizat în diferite secte?

□ Cum arată Biblia că în adunarea creştină nu există loc pentru diferite şcoli de gîndire?

□ Care factori contribuie la unitatea Martorilor lui Iehova în ceea ce priveşte înţelegerea Scripturilor şi lucrarea pe care o efectuează?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 17]

Martorii lui Iehova sînt uniţi în aceeaşi închinare pe întregul pămînt