Supunerea noastră relativă faţă de autorităţile superioare
„Există pentru voi un motiv imperios de a fi supuşi.“ — ROMANI 13:5.
1. Ce au avut mulţi de suferit din partea autorităţilor superioare naziste, şi s–a întîmplat aceasta fiindcă ei ar fi «făcut răul»?
LA 7 IANUARIE 1940, Franz Reiter şi alţi cinci tineri austrieci au fost ghilotinaţi. Ei au fost Bibelforscher, Martori ai lui Iehova, şi au murit fiindcă au refuzat din motive de conştiinţă să pună mîna pe armă pentru Reichul lui Hitler. Reiter a fost unul dintre miile de Martori care au murit pentru credinţa lor în decursul celui de al doilea război mondial. Şi mai mulţi Martori au îndurat ani lungi de suferinţe în lagărele de concentrare. Oare toţi aceştia au avut de suferit din partea «sabiei» autorităţilor superioare naziste fiindcă ar fi «făcut răul»? (Romani 13:4). Categoric nu! Cuvintele pe care le spune în continuare Pavel arată că aceşti creştini au ascultat de poruncile lui Dumnezeu, consemnate în Romani, capitolul 13, chiar dacă au avut de suferit din mîinile autorităţii.
2. Care este motivul imperios de a fi supuşi autorităţilor superioare?
2 La Romani 13:5, apostolul scrie: „De aceea, există pentru voi un motiv imperios de a fi supuşi, nu numai din cauza acestei mînii, ci şi din cauza conştiinţei voastre.“ Anterior, Pavel spusese că faptul că autoritatea „poartă sabia“ este un motiv temeinic de a–i fi supuşi. Acum însă el prezintă un motiv mai puternic: conştiinţa. Noi ne străduim să–i slujim lui Dumnezeu „cu o conştiinţă curată“ (2 Timotei 1:3). Biblia ne spune să le fim supuşi autorităţilor superioare, iar noi ascultăm de această poruncă fiindcă dorim să facem ceea ce este drept în ochii lui Dumnezeu (Evrei 5:14). Într–adevăr, conştiinţa noastră instruită biblic ne îndeamnă să ne supunem autorităţii chiar şi atunci cînd nu există nici un om care să ne controleze în această direcţie. — Vezi pentru comparaţie Ecleziast 10:20.
„De aceea şi plătiţi impozite“
3, 4. De ce este raţional pentru creştini să plătească impozite?
3 În urmă cu cîţiva ani, în Nigeria au avut loc tulburări ale ordinii publice cauzate de problema plătirii impozitelor. Au existat chiar şi destule victime, iar autorităţile au decretat mobilizarea. Soldaţii au intrat într–o Sală a Regatului, în care era în curs de desfăşurare o întrunire şi au cerut să li se spună scopul adunării. Aflînd că era vorba de o întrunire pentru studierea Bibliei, a Martorilor lui Iehova, comandantul le–a spus soldaţilor să plece, zicînd: „Martorii lui Iehova nu sînt instigatori care să îndemne la neplătirea impozitelor.“
4 Acei Martori nigerieni aveau deja o reputaţie bine stabilită că trăiau în armonie cu aceste cuvinte ale lui Pavel: „Căci de aceea şi plătiţi impozite; pentru că ei sînt servitori publici ai lui Dumnezeu, care servesc permanent tocmai în acest scop“ (Romani 13:6). Cînd Isus a stabilit regula: «Înapoiaţi Cezarului lucrurile Cezarului», el vorbea despre plătirea impozitelor (Matei 22:21). Autorităţile laice se îngrijesc de construirea şi de întreţinerea şoselelor, de apărare poliţienească, de biblioteci, de mijloace de transport, de şcoli, de servicii poştale şi de altă natură, etc. Noi ne folosim în mod frecvent de asemenea avantaje. Aşadar, este drept să plătim aceste facilităţi prin achitarea impozitelor noastre.
„Daţi tuturor ceea ce li se cuvine“
5. Ce semnificaţie are expresia „daţi tuturor ceea ce li se cuvine“?
5 Pavel continuă: „Daţi tuturor ceea ce li se cuvine: celui care pretinde impozit, impozitul; celui care pretinde tribut, tributul; celui care pretinde teamă, o astfel de teamă; celui care pretinde onoare, o astfel de onoare“ (Romani 13:7). Cuvîntul „tuturor“ cuprinde oricare autoritate laică ce îndeplineşte misiunea de slujitor public al lui Dumnezeu. Nu există excepţii. Chiar dacă trăim sub un sistem politic ce nu este pe gustul nostru, totuşi ne plătim impozitele. Dacă acolo unde trăim noi religiile sînt scutite de plata impozitelor, congregaţiile pot profita de faptul acesta. Şi la fel ca alţi cetăţeni, creştinii pot folosi orice prevedere legală de limitare a impozitelor pe care le plătesc. Dar nici un creştin nu ar trebui să se sustragă în mod ilegal de la plata impozitelor. — Vezi pentru comparaţie Matei 5:41; 17:24–27.
6, 7. De ce ar trebui să ne plătim impozitele, chiar dacă banii proveniţi din ele sînt utilizaţi pentru a finanţa lucruri care contravin punctelor noastre de vedere, sau chiar dacă autoritatea ne persecută?
6 Să presupunem însă că un anumit impozit ni se pare nedrept. Sau ce putem spune dacă o parte din banii proveniţi din impozite este folosită pentru a finanţa practici pe care noi le condamnăm, cum ar fi efectuarea de avorturi gratuite, crearea de bănci de sînge sau pentru finanţarea unor programe care contravin punctelor noastre de vedere cu privire la neutralitate? Noi ne vom plăti, cu toate acestea, impozitele. Autorităţile vor trebui să îşi asume întreaga responsabilitate cu privire la modul în care utilizează banii proveniţi din impozite. Nu este misiunea noastră să judecăm autorităţile. Dumnezeu este „Judecătorul pămîntului“ şi, la timpul său, el le va cere socoteală guvernelor cu privire la modul în care şi–au utilizat autoritatea (Psalm 94:2; Ieremia 25:31). Pînă se va întîmpla lucrul acesta, noi ne vom plăti impozitele.
7 Dar dacă autorităţile ne persecută? Şi în acest caz ne vom plăti impozitele, deoarece beneficiem zilnic de serviciile pe care le asigură autoritatea. Cu privire la persecuţiile pe care le au de suferit Martorii într–o ţară africană, publicaţia Examiner din San Francisco a spus: „Ar putea fi priviţi drept nişte cetăţeni model. Ei îşi plătesc în mod conştiincios impozitele, se interesează de cei bolnavi, combat analfabetismul.“ Da, acei Martori persecutaţi îşi plătesc impozitele.
„Teamă“ şi „onoare“
8. Ce este „teama“ pe care trebuie să o acordăm autorităţilor?
8 „Teama“ de la Romani 13:7 nu este frică plină de laşitate, ci, dimpotrivă, un respect faţă de autoritatea laică, o teamă de a nu încălca legile sale. Acest respect este acordat din cauza poziţiei implicate şi nu întotdeauna datorită omului care ocupă poziţia. Biblia, atunci cînd vorbeşte în mod profetic de împăratul roman Tiberius, îl numeşte „unul care va fi dispreţuit“ (Daniel 11:21). Dar el a fost împărat şi, în această calitate, creştinii trebuiau să–i acorde teamă şi onoare.
9. Care sînt unele modalităţi de–a le acorda onoare autorităţilor omeneşti?
9 În ce priveşte onoarea, noi urmăm porunca lui Isus de a nu da titluri pe baza poziţiei religioase a cuiva (Matei 23:8–10). Dar atunci cînd venim la autorităţile laice, noi ne adresăm bucuroşi cu orice titlu pe care ele l–ar putea pretinde pentru a fi onorate. Pavel a folosit termenul de „excelenţa voastră“ atunci cînd s–a adresat unor guvernatori romani (Fapte 26:25, NWT). Daniel l–a numit pe Nabucodonosor „domnul meu“ (Daniel 4:19). Astăzi creştinii pot utiliza expresii ca „domnia voastră“ sau „maiestatea voastră“. Ei se pot ridica în picioare atunci cînd intră un judecător în sala de dezbateri, sau se pot înclina în mod respectuos în faţa unui stăpînitor, dacă acesta este obiceiul.
Supunere relativă
10. Cum a arătat Isus că există limite cu privire la ceea ce autoritatea omenească îi poate pretinde unui creştin?
10 De ce Franz Reiter şi atîţia alţii au avut de suferit, de vreme ce Martorii lui Iehova sînt supuşi autorităţilor omeneşti? Deoarece supunerea noastră este relativă, iar autoritatea nu recunoaşte întotdeauna că există limite stabilite de Biblie cu privire la ceea ce poate ea să pretindă. Dacă ea pretinde ceva ce lezează o conştiinţă instruită biblic, atunci autoritatea trece peste limita pe care a stabilit–o Dumnezeu pentru ea. Isus a arătat lucrul acesta atunci cînd a spus: „Înapoiaţi (. . .) Cezarului lucrurile Cezarului, iar lui Dumnezeu lucrurile lui Dumnezeu“ (Matei 22:21). Cînd Cezarul pretinde ceva ce aparţine lui Dumnezeu, noi trebuie să admitem că Dumnezeu este cel care are prioritatea în a pretinde.
11. Ce principiu care demonstrează că există limite cu privire la ceea ce poate pretinde autoritatea omenească este larg acceptat?
11 Este oare subversivă sau neloială o asemenea atitudine? Absolut deloc! Ea nu este, de fapt, nimic altceva decît extinderea unui principiu pe care îl recunosc cele mai multe naţiuni civilizate. În secolul al XV–lea, un oarecare Peter von Hagenbach a fost judecat pentru că a introdus un regim de teroare în zona din Europa peste care avea el autoritate. Apărarea lui că nu a făcut decît să se conformeze ordinelor stăpînului său, ducele de Burgundia, a fost respinsă. Această pretenţie că o persoană care comite atrocităţi nu este răspunzătoare atîta vreme cît se conformează în aceasta ordinelor unei autorităţi superioare a fost formulată de multe ori de atunci, cazul cel mai notoriu fiind acela al criminalilor de război nazişti traduşi în faţa Tribunalului Internaţional de la Nürnberg. Pretenţia aceasta a fost de obicei respinsă. Tribunalul Internaţional a afirmat în hotărîrea sa: „Oamenii au îndatoriri internaţionale care depăşesc obligaţiile naţionale de supunere impusă de un stat oarecare.“
12. Arătaţi unele exemple biblice de slujitori ai lui Dumnezeu care au refuzat să se supună pretenţiilor nerezonabile ale autorităţii.
12 Slujitorii lui Dumnezeu au înţeles întotdeauna că există limite ale supunerii pe care o datorează din conştiinţă autorităţilor superioare. Cam pe timpul cînd s–a născut Moise în Egipt, Faraonul le–a poruncit la două moaşe evreice să–i ucidă pe toţi nou–născuţii de sex bărbătesc ai evreilor. Moaşele i–au lăsat însă în viaţă pe copii. Au procedat ele oare incorect prin faptul că nu au ascultat de Faraon? Nu, căci ele au acţionat conform conştiinţei lor, iar Dumnezeu le–a binecuvîntat pentru aceasta (Exod 1:15–20). Cînd poporul lui Israel se afla în exil în Babilon, Nabucodonosor le–a pretins funcţionarilor săi, inclusiv evreilor Şadrac, Meşac şi Abednego, să se închine în faţa unei imagini pe care el o instalase în cîmpia Dura. Cei trei evrei au refuzat. Au acţionat ei incorect? Nu, fiindcă dacă ar fi ascultat de porunca regelui ar fi însemnat să dea dovadă de neascultare faţă de legea lui Dumnezeu. — Exod 20:4, 5; Daniel 3:1–18.
«Ascultare de Dumnezeu ca Suveran»
13. Ce exemplu ne–au oferit primii creştinii în privinţa supunerii relative faţă de autorităţile superioare?
13 În mod asemănător, atunci cînd autorităţile iudaice le–au poruncit lui Petru şi lui Ioan să înceteze să predice despre Isus, ei au răspuns: „Dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai degrabă de voi decît de Dumnezeu, judecaţi voi înşivă“ (Fapte 4:19; 5:29). Ei nu puteau să tacă. Revista The Christian Century (Secolul creştin) ne atrage atenţia asupra unei alte atitudini dictate de conştiinţă pe care o adoptau primii creştini. Ea spune: „Cei dintîi creştini nu făceau serviciu în forţele armate. Roland Bainton observă că «de la sfîrşitul perioadei Noului Testament pînă în deceniul 170–180 d. Cr. nu există nici o dovadă că vreun creştin ar fi activat în armată.» (Christian Attitudes Toward War and Peace [Atitudinea creştinilor faţă de război şi pace] [Abingdon, 1960], pp. 67–8). (. . .) Swift afirmă că pentru Iustin Martirul «este un lucru de la sine înţeles ca creştinii să se reţină de la acte de violenţă.»“
14, 15. Menţionaţi unele principii biblice care au reglementat supunerea relativă a primilor creştini faţă de autorităţile omeneşti.
14 De ce nu făceau primii creştini serviciu militar? Fiecare dintre ei a studiat cu grijă Cuvîntul lui Dumnezeu şi legile sale şi a luat o decizie pe baza conştiinţei sale instruite biblic. Ei erau neutri, «nu făceau parte din lume», iar neutralitatea lor le interzicea să ia poziţie de o parte sau alta în conflictele acestei lumi (Ioan 17:16; 18:36). În plus, ei aparţineau lui Dumnezeu (2 Timotei 2:19). Faptul de a–şi fi dat viaţa pentru stat ar fi însemnat să îi dea Cezarului ceea ce îi aparţinea lui Dumnezeu. În afară de aceasta, ei făceau parte dintr–o fraternitate internaţională unită prin iubire (Ioan 13:34, 35; Coloseni 3:14; 1 Petru 4:8; 5:9). Ei nu ar fi putut să recurgă cu o conştiinţă curată la arme, de vreme ce exista posibilitatea de–a ucide un frate creştin sau o soră creştină.
15 În afară de aceasta, creştinii nu puteau să se alăture celorlalţi oameni în respectarea obiceiurilor religioase curente, printre care cultul împăratului. Ca urmare, ei erau consideraţi ca fiind „oameni ciudaţi şi primejdioşi, faţă de care restul populaţiei avea o firească suspiciune“. (Still the Bible Speaks [Totuşi Biblia vorbeşte], de W.A. Smart) Deşi Pavel scria că creştinii trebuie «să manifeste o astfel de teamă faţă de cel care pretinde teamă», ei nu au uitat că trebuiau să manifeste o mai mare teamă sau respect faţă de Iehova (Romani 13:7; Psalm 86:11). Isus însuşi a zis: „Şi nu vă temeţi de cei care ucid corpul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi–vă de acela care poate distruge şi sufletul şi corpul în Gheena.“ — Matei 10:28.
16. În ce domenii trebuie să cumpănească cu grijă creştinii problema supunerii lor faţă de autorităţile superioare?
16 În calitate de creştini, noi sîntem puşi astăzi în faţa unor provocări similare. Noi nu putem participa la nici o versiune a idolatriei moderne, fie că este vorba de o închinare prin gesturi în faţa unei imagini sau a unui simbol, fie că este vorba de–a atribui unei persoane sau organizaţii salvarea noastră (1 Corinteni 10:14; 1 Ioan 5:21). Şi la fel ca în cazul primilor creştini, noi nu putem face compromis cu privire la neutralitatea noastră creştină. — Vezi pentru comparaţie 2 Corinteni 10:4.
„Blîndeţe şi respect profund“
17. Ce sfat le–a dat Petru acelora care suferă din motive de conştiinţă?
17 Apostolul Petru a scris despre poziţia pe care o adoptăm noi din motive de conştiinţă şi a spus: „Dacă cineva, datorită conştiinţei sale faţă de Dumnezeu, suferă lucruri dureroase şi suferă pe nedrept, acesta este un lucru plăcut“(1 Petru 2:19). Da, lui Dumnezeu îi este, într–adevăr, plăcut atunci cînd un creştin rămîne ferm, în pofida persecuţiei şi, în plus, există şi avantajul că prin aceasta credinţa creştinului este întărită şi purificată (Iacob 1:2–4; 1 Petru 1:6, 7; 5:8–10). Petru a scris, de asemenea: „Dar chiar dacă aţi suferi pentru dreptate, fiţi fericiţi. Totuşi nu vă temeţi de ceea ce se tem ei şi nu vă lăsaţi tulburaţi. Ci, în inimile voastre, sfinţiţi–l ca Domn pe Cristosul, fiind întotdeauna gata de apărare înaintea oricui vă cere motivul speranţei care este în voi, dar făcînd aceasta cu blîndeţe şi cu un respect profund“ (1 Petru 3:14, 15). Uneori lucrul acesta poate fi de un real folos.
18, 19. Cum poate fi de folos o atitudine de profund respect şi raţională în relaţiile cu autoritatea care pune limite libertăţii noastre de închinare?
18 Cînd se declanşează o persecuţie din cauză că autoritatea înţelege greşit poziţia creştinilor sau din cauza falsei lumini în care sînt puşi Martorii lui Iehova de către conducătorii religioşi ai creştinătăţii, prezentarea faptelor în faţa autorităţilor poate avea drept rezultat o reducere a presiunilor exercitate asupra creştinilor. Manifestînd blîndeţe şi respect profund, creştinul nu li se opune prin luptă fizică persecutorilor. El se foloseşte însă de orice mijloc legal existent pentru a–şi apăra credinţa. Apoi lasă lucrurile în mîinile lui Iehova. — Filipeni 1:7; Coloseni 4:5, 6.
19 Respectul profund îl îndrumă şi el pe creştin să meargă pînă unde este posibil, fără să îşi violeze conştiinţa, în ascultarea de autoritate. Dacă, de exemplu, întrunirile congregaţiei sînt interzise, creştinii vor găsi o modalitate mai puţin vizibilă de a continua să se nutrească la masa lui Iehova. Autoritatea Supremă, Iehova Dumnezeu, ne spune prin intermediul apostolului Pavel: „Să ne preocupăm unii de alţii, pentru a ne îndemna la iubire şi la lucrări excelente, nepărăsind întrunirea noastră, cum au unii obiceiul“ (Evrei 10:24, 25). Asemenea întruniri pot fi ţinute însă cu discreţie. Chiar dacă nu sînt prezenţi la un loc decît cîţiva fraţi, noi putem avea toată încrederea că Dumnezeu binecuvîntează asemenea măsuri.—Vezi pentru comparaţie Matei 18:20.
20. Cum pot să facă creştinii faţă situaţiei atunci cînd predicarea publică a veştii bune este interzisă?
20 În mod asemănător, unele autorităţi au interzis predicarea publică a veştii bune. Creştinii care trăiesc sub asemenea autorităţi îşi aduc aminte de cuvintele pe care însăşi Autoritatea Supremă le–a spus, prin intermediul lui Cristos: „Trebuie ca mai întîi vestea bună să fie predicată în toate naţiunile“ (Marcu 13:10). Prin urmare, ei ascultă de Autoritatea Supremă, indiferent cît i–ar costa aceasta. Acolo unde era posibil, apostolii predicau în public şi din casă în casă, dar există şi alte modalităţi de–a ajunge la oameni, cum este mărturia ocazională (Ioan 4:7–15; Fapte 5:42; 20:20). Adeseori autorităţile nu vor interveni atunci cînd lucrarea de predicare este efectuată utilizîndu–se doar Biblia,—fapt care subliniază necesitatea ca toţi Martorii să fie bine instruiţi în ce priveşte argumentarea pe baza Scripturilor. (Vezi pentru comparaţie Fapte 17:2, 17.) Avînd îndrăzneală, dar fiind totodată plini de respect, creştinii pot găsi adesea un mijloc de–a asculta de Iehova fără să provoace mînia autorităţilor superioare. — Tit 3:1, 2.
21. Dacă Cezarul este neînduplecat în hotărîrea sa de a–i persecuta pe creştini, pentru ce mod de acţiune trebuie să opteze creştinii?
21 Uneori însă autoritatea este neînduplecată în hotărîrea ei de a–i persecuta pe creştini. În asemenea cazuri, noi nu trebuie decît să fim perseverenţi în a face cu o conştiinţă curată ceea ce este drept. Tînărul Franz Reiter s–a confruntat cu alternativa de a face compromis cu privire la credinţa lui sau de a muri. Întrucît el nu putea înceta să i se închine lui Dumnezeu, în noaptea care a precedat moartea sa el i–a scris mamei sale: „Voi fi executat mîine dimineaţă. Puterea pe care o am o datorez lui Dumnezeu, care a fost întotdeauna cu toţi adevăraţii creştini încă din cele mai îndepărtate timpuri. (. . .) Dacă vei rămîne fermă pînă la moarte, ne vom reîntîlni la înviere.“
22. Ce speranţă avem noi, şi în ce fel vom acţiona pînă atunci?
22 În viitor, întreaga omenire va fi supusă unei singure legi drepte, aceea a lui Iehova Dumnezeu. Pînă atunci noi trebuie să respectăm aranjamentul lui Dumnezeu de a ne menţine supunerea relativă faţă de autorităţile superioare, în timp ce ascultăm de Domnul nostru Suveran, Iehova, în toate lucrurile. — Filipeni 4:5–7.
Îţi aminteşti?
◻ Care este motivul imperios de a fi supuşi autorităţilor superioare?
◻ De ce ar trebui să ne plătim fără ezitare impozitele pe care ni le pretinde Cezarul?
◻ Ce fel de onoare trebuie să–i acordăm noi autorităţii?
◻ De ce supunerea noastră faţă de Cezar nu este decît relativă?
◻ Dacă sîntem persecutaţi fiindcă Cezarul ne pretinde lucruri care aparţin lui Dumnezeu, cum ar trebui să reacţionăm?
[Chenarul de la pagina 27]
Respect, nu închinare
Într–o dimineaţă, în timpul orelor de curs, Terra, o tînără Martoră a lui Iehova din Canada, a observat că profesorul a ieşit pentru cîteva clipe din clasă împreună cu un coleg al ei. Imediat după aceea, profesorul a chemat–o pe Terra să–l însoţească la cancelarie.
Cînd a ajuns acolo, Terra a observat un drapel canadian întins pe masa principală. Profesorul i–a cerut Terrei să scuipe pe drapel! El i–a spus insinuant Terrei că dacă ea tot nu cînta imnul naţional şi nu saluta drapelul, nu avea nici un motiv să nu scuipe drapelul. Terra a refuzat, explicînd că, deşi Martorii lui Iehova nu se închină la steag, ei totuşi îl respectă.
Întors în clasă, profesorul a anunţat că el a făcut un experiment. El a scos doi elevi şi i–a dus pe rînd la cancelarie şi i–a spus să scuipe drapelul. Primul dintre cei doi participa la ceremoniile patriotice, dar a scuipat drapelul cînd i s–a cerut s–o facă. Spre deosebire de acesta, Terra nu cînta imnul şi nici nu saluta drapelul; cu toate acestea, ea a refuzat să dezonoreze drapelul în felul în care i s–a cerut. Profesorul a tras concluzia că Terra a fost aceea care a arătat respectul cuvenit. — 1990 Yearbook of Jehovah’s Witnesses (Anuarul Martorilor lui Iehova — 1990).
[Provenienţa fotografiilor de la pagina 23]
French Embassy Press & Information Division
USSR Mission to the UN