Veţi imita îndurarea lui Dumnezeu?

„Deveniţi imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi.“ — EFESENI 5:1, NWT.

 1. De ce imitarea altora trebuie să ne preocupe pe toţi?

ÎN sens bun sau rău, majoritatea oamenilor îi imită pe alţii. Cei în jurul cărora trăim şi pe care, poate, îi imităm, ne pot influenţa într–o măsură considerabilă. Scriitorul inspirat al textului din Proverbe 13:20 ne–a avertizat astfel: „Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cine se însoţeşte cu nebunii va avea necaz.“ Pe bună dreptate deci spune Cuvîntul lui Dumnezeu: „Nu imita răul, ci imită binele. Cel care face binele provine de la Dumnezeu.“ — 3 Ioan 11.

 2. Pe cine ar trebui să imităm, şi în ce privinţă?

² În Biblie găsim exemple excelente de bărbaţi şi femei pe care îi putem imita (1 Corinteni 4:16; 11:1; Filipeni 3:17). Totuşi, exemplul suprem pe care trebuie să–l imităm este Dumnezeu. În Efeseni 4:31–5:2, după ce notează trăsăturile şi practicile pe care trebuie să le evităm, apostolul Pavel ne îndeamnă să fim „plini de o tandră compasiune, iertîndu–ne de bunăvoie unii pe alţii“, NWT. Aceasta a dus la îndemnul–cheie, şi anume: „Ca nişte copii iubiţi, deveniţi, aşadar, imitatori ai lui Dumnezeu, şi continuaţi să umblaţi în iubire“, NWT.

 3, 4. Ce descriere a persoanei sale ne–a furnizat Dumnezeu, şi de ce trebuie să luăm în considerare faptul că el este un Dumnezeu al justiţiei?

³ Care sînt căile şi calităţile lui Dumnezeu pe care trebuie să le imităm? Există multe aspecte ale personalităţii şi ale acţiunilor sale, după cum se poate vedea din felul în care s–a descris el lui Moise: „DOMNUL, DOMNUL Dumnezeu este plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi adevăr; El care Îşi ţine îndurarea pînă în mii de generaţii, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii fiilor lor.“ — Exod 34:6, 7.

⁴ Întrucît Iehova „iubeşte dreptatea şi justiţia“, noi trebuie, cu certitudine, să ajungem să cunoaştem şi să imităm această faţetă a personalităţii sale (Psalm 33:5; 37:28, NWT). El este Creatorul, precum şi Judecătorul suprem şi Legislatorul omenirii, astfel că el îşi exprimă justiţia cu privire la toţi (Isaia 33:22). Lucrul acesta este arătat clar în modul în care el a pretins justiţie şi a făcut ca ea să fie satisfăcută în mijlocul poporului său Israel şi ulterior în cadrul congregaţiei creştine.

Justiţia divină satisfăcută

 5, 6. Cum a fost manifestată justiţia în relaţiile lui Dumneze cu Israel?

⁵ Cînd a ales Israelul ca popor al său, Dumnezeu i–a întrebat pe israeliţi dacă «vor asculta glasul Său şi dacă vor ţine legămîntul Său». Adunaţi la poalele Muntelui Sinai, ei au răspuns: „Vom face tot ce a zis DOMNUL!“ (Exod 19:3-8). Ce angajare serioasă! Prin intermediul îngerilor, Dumnezeu le–a dat israeliţilor circa 600 de legi pe care ei, ca popor dedicat lui, aveau responsabilitatea de a le respecta. Dar dacă cineva nu voia să le respecte? Iată ce a explicat un specialist în Legea lui Dumnezeu: „Cuvîntul vorbit prin intermediul îngerilor s–a dovedit a fi ferm şi orice transgresiune şi act de neascultare a primit o retribuţie în conformitate cu justiţia.“ — Evrei 2:2, NWT.

⁶ Da, un israelit care nu voia să asculte „primea o retribuţie în conformitate cu justiţia“, nu justiţia umană defectuoasă, ci justiţia Creatorului nostru. Dumnezeu stipula diferite pedepse pentru încălcarea legii. Cea mai aspră pedeapsă era «tăierea», sau execuţia. Aceasta era aplicată în cazuri de violări grave, cum ar fi idolatria, adulterul, incestul, bestialitatea, homosexualitatea, jertfirea copiilor, crima şi folosirea greşită a sîngelui (Levitic 17:14; 18:6-17, 21-29). De altfel, orice israelit care intenţionat, fără să se căiască, viola vreo lege divină putea fi „tăiat“ (Numere 4:15, 18; 15:30, 31, NWT). Cînd această justiţie divină era satisfăcută, efectele ei puteau fi resimţite de descendenţii răufăcătorului.

 7. Care au fost unele consecinţe ale executării justiţiei în mijlocul poporului antic al lui Dumnezeu?

⁷ Asemenea pedepse subliniau cît de grav era faptul de a încălca legea divină. De exemplu, dacă un fiu devenea beţiv şi lacom, el era adus în faţa judecătorilor maturi. Dacă ei constatau că el era un răufăcător intenţionat, care nu se căia, părinţii lui urmau să participe la executarea justiţiei (Deuteronom 21:18-21). Cei care sînt părinţi îşi pot imagina că nu era uşor să faci asta. Dar Dumnezeu ştia că lucrul acesta era necesar pentru ca răutatea să nu se răspîndească printre adevăraţii închinători (Ezechiel 33:17-19). Aceasta fusese aranjat de către Cel despre care se putea spune: „Toate căile sale sînt justiţie. Un Dumnezeu al fidelităţii la care nu există injustiţie; el este just şi drept.“ — Deuteronom 32:4, NWT.

 8. Cum a marcat justiţia relaţiile lui Dumnezeu cu congregaţia creştină?

⁸ După multe secole Dumnezeu a respins naţiunea Israel şi a ales congregaţia creştină. Dar Iehova nu s–a schimbat. El era încă devotat justiţiei şi putea fi descris drept un „foc mistuitor“ (Evrei 12:29; Luca 18:7, 8). De aceea, el a continuat să furnizeze un mijloc pentru a întipări o teamă sfîntă în întreaga congregaţie creştină prin excluderea răufăcătorilor. Creştinii dedicaţi care deveneau răufăcători lipsiţi de căinţă urmau să fie excluşi.

 9. Ce este excluderea, şi ce se realizează prin ea?

⁹ Ce însemna excluderea? În acest sens găsim o lecţie practică în modul în care a fost tratată o problemă în secolul I. Un creştin din Corint a comis imoralitate cu soţia tatălui său şi nu s–a căit, astfel că Pavel a dispus excluderea acestuia din congregaţia respectivă. Trebuia procedat astfel pentru a proteja curăţenia poporului lui Dumnezeu, deoarece „puţin aluat dospeşte toată plămădeala“. Excluderea sa avea să împiedice ca răutatea lui să–l dezonoreze atît pe Dumnezeu, cît şi pe poporul Său. Disciplinarea severă furnizată de excludere putea, de asemenea, să–l zguduie aducîndu–l la realitate şi să imprime în el şi în congregaţie teama cuvenită de Dumnezeu. — 1 Corinteni 5:1-13; compară Deuteronom 17:2, 12, 13.

10. Cum urmează să reacţioneze slujitorii lui Dumnezeu cînd cineva este exclus?

¹⁰ Porunca divină spune că dacă cel rău este exclus, creştinii trebuie «să nu aibă nici un fel de legături cu [el] (. . .); cu un astfel de om nici să nu mănînce».a El este, astfel, tăiat de la comunitate, inclusiv de la relaţiile amicale cu cei loiali care respectă şi vor să umble potrivit legii lui Dumnezeu. Unii dintre ei ar putea fi rude din afara familiei, nefăcînd parte din aceeaşi gospodărie. Poate că le vine greu acelor rude să aplice această directivă divină, aşa cum nu era uşor nici pentru părinţii evrei care trăiau sub Legea mozaică să participe la executarea unui fiu rău. Totuşi, porunca lui Dumnezeu este clară, deci putem fi siguri că excluderea este justă. — 1 Corinteni 5:1, 6–8, 11; Tit 3:10, 11; 2 Ioan 9–11; vezi Turnul de veghere din 15 septembrie 1981, paginile 26–31 (în l. engleză), şi din 1 februarie 1989, paginile 26–29.

11. Referitor la excludere, cum ies în evidenţă diferitele aspecte ale personalităţii lui Dumnezeu?

¹¹ Dar nu uitaţi că Dumnezeul nostru nu este doar drept; el este şi „bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea“ (Numere 14:18). Cuvîntul său arată clar că o persoană exclusă se poate căi, căutînd iertarea divină. Şi apoi? Supraveghetorii cu experienţă se pot întîlni cu acea persoană pentru a hotărî prin rugăciuni şi cu multă grijă dacă ea dă dovadă că se căieşte de fapta rea care a dus la excluderea ei. (Compară Fapte 26:20.) Dacă da, ea poate fi reintegrată în congregaţie, după cum se arată în 2 Corinteni 2:6-11 că s–a întîmplat cu omul din Corint. Totuşi, unii dintre excluşi au stat ani de zile departe de congregaţia lui Dumnezeu. Deci se poate face ceva pentru a–i ajuta să înţeleagă calea de întoarcere?

Justiţia echilibrată de îndurare

12, 13. De ce imitarea lui Dumnezeu de către noi înseamnă mai mult decît a reflecta justiţia lui?

¹² În cele de mai sus s–a analizat în principal un singur aspect al calităţilor lui Dumnezeu, şi anume cel menţionat în Exod 34:6, 7. Acele versete însă prezintă mult mai mult decît justiţia lui Dumnezeu, iar cei care vor să–l imite nu se concentrează doar pe aplicarea justiţiei. Dacă ai face un model al templului construit de Solomon, ai studia numai unul dintre stîlpii lui? (1 Regi 7:15-22) Nu, fiindcă acesta nu ţi–ar oferi cîtuşi de puţin o imagine proporţionată a rolului şi a naturii templului. În mod asemănător, dacă dorim să–l imităm pe Dumnezeu trebuie să copiem şi celelalte căi şi calităţi ale sale ca „plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi adevăr; El care Îşi ţine îndurarea pînă în mii de generaţii, iartă fărădelegea“.

¹³ Îndurarea şi iertarea sînt calităţi fundamentale ale lui Dumnezeu, după cum putem vedea din modul în care el a tratat naţiunea Israel. Dumnezeul justiţiei nu i–a scutit de pedeapsă pentru greşeli repetate, totuşi el a manifestat multă îndurare şi iertare. „El Şi–a arătat căile Sale lui Moise şi lucrările Sale fiilor lui Israel. DOMNUL este îndurător şi milostiv, încet la mînie şi plin de bunătate. El nu ceartă fără încetare şi nu ţine mînia pe vecie“ (Psalm 103:7-9; 106:43-46). Da, o privire retrospectivă a procedurilor sale de–a lungul a sute de ani dovedeşte valabilitatea acestor cuvinte. — Psalm 86:15; 145:8, 9; Mica 7:18, 19.

14. Cum a demonstrat Isus că el a imitat îndurarea lui Dumnezeu?

¹⁴ Întrucît Isus Cristos „este strălucirea slavei Lui [Dumnezeu] şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui“, ne aşteptăm ca el să manifeste o îndurare asemănătoare şi bunăvoinţa de a ierta (Evrei 1:3). El a făcut întocmai, după cum o dovedesc acţiunile sale faţă de alţii (Matei 20:30-34). El a şi accentuat îndurarea prin cuvinte, după cum citim în capitolul 15 din Luca. Cele trei ilustrări de aici demonstrează că Isus l–a imitat pe Iehova şi ne furnizează învăţături indispensabile.

Grijă faţă de ceea ce s–a pierdut

15, 16. Ce l–a determinat pe Isus să facă ilustrările consemnate în Luca 15?

¹⁵ Acele ilustrări confirmă interesul plin de îndurare al lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi ne prezintă o imagine armonioasă demnă de imitat. Analizaţi cadrul ilustrărilor: „Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus, ca să–L asculte. Şi fariseii şi cărturarii murmurau, zicînd: «Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănîncă împreună cu ei.»“ — Luca 15:1, 2.

¹⁶ Toţi cei amintiţi aici erau evrei. Fariseii şi scribii se lăudau cu închipuita lor respectare strictă a Legii mozaice — un fel de dreptate legică formalistă. Totuşi, Dumnezeu nu era de acord cu această dreptate subiectivă (Luca 16:15). Evident, perceptorii de impozite menţionaţi erau evrei care strîngeau impozite pentru Roma. Deoarece mulţi dintre ei pretindeau sume excesive de la compatrioţii lor evrei, perceptorii de impozite alcătuiau un grup dispreţuit (Luca 19:2, 8). Ei erau incluşi în aceeaşi categorie cu „păcătoşii“, printre aceştia numărîndu–se şi persoanele imorale, inclusiv prostituatele (Luca 5:27-32; Matei 21:32). Însă Isus i–a întrebat pe conducătorii religioşi nemulţumiţi următoarele:

17. Care a fost prima ilustrare a lui Isus din Luca 15?

¹⁷ „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută pînă cînd o găseşte? După ce a găsit–o, o pune pe umerii săi, bucurîndu–se; şi cînd se întoarece acasă, cheamă pe prietenii şi pe vecinii săi şi le zice: «Bucuraţi–vă împreună cu mine, căci mi–am găsit oaia cea pierdută!» Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se [căieşte, NWT], decît pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n–au nevoie de [căinţă, NWT].“ Conducătorii religioşi puteau înţelege imaginile folosite aici, deoarece ei vedeau oi şi păstori la tot pasul. Datorită grijii sale, păstorul lăsa 99 de oi să pască pe păşunea cunoscută de ele şi se ducea să o caute pe cea rătăcită. Persistînd pînă o găsea, el ducea apoi, cu tandreţe, oaia înfricoşată înapoi la turmă. — Luca 15:4-7.

18. Ce anume a dat glas bucuriei, aşa cum reiese din a doua ilustrare a lui Isus din Luca 15?

¹⁸ Isus a mai făcut o ilustrare: „Sau care femeie cu zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde o lampă şi îşi mătură casa şi o caută cu atenţie pînă o găseşte? Iar cînd a găsit–o, îşi adună prietenele şi vecinele spunînd: «Bucuraţi–vă împreună cu mine, căci am găsit drahma pe care am pierdut–o.» Astfel, vă spun, este bucurie printre îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se căieşte“ (Luca 15:8-10, NWT). Drahma echivala aproape cu salariul unui lucrător pe o zi. Poate că moneda femeii fusese moştenită sau făcea parte dintr–un şirag de monede folosit ca bijuterie. După ce a pierdut moneda, femeia a căutat–o mult pînă a găsit–o, însă, apoi, ea şi prietenele ei s–au bucurat. Ce ne dezvăluie această ilustrare cu privire la Dumnezeu?

Bucurie în cer — referitor la ce?

19, 20. La cine se refereau în deosebi primele două ilustrări din Luca 15, şi ce idee importantă se desprinde din ele?

¹⁹ Aceste două ilustrări au constituit răspunsul la critica adusă lui Isus, care, cu cîteva luni înainte, se identificase cu „păstorul excelent“ care urma să–şi dea sufletul pentru oile sale (Ioan 10:11–15, NWT). Totuşi, ilustrările nu se refereau în primul rînd la Isus. Învăţămintele pe care trebuiau să le tragă scribii şi fariseii se concentrau asupra atitudinii şi căilor lui Dumnezeu. Astfel, Isus spunea că în cer este bucurie atunci cînd un păcătos se căieşte. Acei religionişti pretindeau că îl slujesc pe Iehova, dar nu îl imitau. Dimpotrivă, căile pline de îndurare ale lui Isus reflectau voinţa Tatălui său. — Luca 18:10-14; Ioan 8:28, 29; 12:47-50; 14:7-11.

²⁰ Dacă unul dintr–o sută constituia o bază de bucurie, cu atît mai mult o monedă din zece. Chiar şi astăzi putem sesiza sentimentele de bucurie ale femeilor cînd găsesc moneda! Şi aici, învăţătura se concentrează asupra cerului, în sensul că „îngerii lui Dumnezeu“ se bucură cu Iehova „pentru un singur păcătos care se căieşte“. Observaţi ultimul cuvînt — „căieşte“. Aceste ilustrări se refereau de fapt la păcătoşii care se căiesc. Şi puteţi vedea că ambele scot în evidenţă oportunitatea de a manifesta bucurie cînd ei se căiesc.

21. Ce învăţăminte trebuie să tragem din ilustrările lui Isus consemnate în Luca 15?

²¹ Acei conducători religioşi, care se simţeau foarte satisfăcuţi fiindcă se conformau superficial Legii, ignorau faptul că Dumnezeu este „plin de îndurare şi milostiv, (. . .) iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul“ (Exod 34:6, 7). Dacă ei ar fi imitat acest aspect al căilor şi al personalităţii lui Dumnezeu, ar fi înţeles mila manifestată de Isus faţă de păcătoşii care se căiau. Dar noi? Tragem învăţăminte serioase şi le aplicăm? Iar acum, să urmărim cea de–a treia ilustrare a lui Isus.

Căinţa şi îndurarea aplicate

22. Pe scurt, în ce a constat a treia ilustrare făcută de Isus în Luca 15?

²² Această ilustrare a fost deseori numită parabola fiului risipitor. Totuşi, la citirea ei, puteţi înţelege de ce unii o consideră drept parabola iubirii unui tată. În ea este vorba despre fiul mai mic al unui tată care îşi ia partea lui de moştenire de la acesta din urmă. (Vezi Deuteronom 21:17.) Acest fiu pleacă într–o ţară îndepărtată, unde îşi cheltuieşte tot avutul în destrăbălări, apoi este nevoit să se angajeze îngrijitor de porci şi decade atît de mult încît ajunge, de foame, să poftească pînă şi mîncarea porcilor. În cele din urmă, îşi vine în fire şi se hotărăşte să se întoarcă acasă, chiar dacă ar fi să lucreze şi ca angajat al tatălui său. Pe cînd se apropie de casă, tatăl său ia hotărîrea pozitivă de a–l întîmpina şi chiar de a da un banchet. Fratelui mai mare, care stătuse acasă şi lucrase, nu îi place îndurarea manifestată de tatăl său. Dar tatăl spune că ei trebuie să se bucure, deoarece fiul care a fost mort trăieşte acum. — Luca 15:11-32.

23. Ce trebuie să învăţăm din ilustrarea fiului risipitor?

²³ Poate că unii scribi şi farisei şi–au dat seama că ei erau comparaţi cu fiul mai mare, în contrast cu păcătoşii, care erau asemenea fiului mai mic. Au înţeles ei totuşi miezul ilustrării? Dar noi? Aici este accentuată o însuşire remarcabilă a îndurătorului nostru Tată ceresc: bunăvoinţa de a ierta pe baza căinţei sincere a păcătosului şi a convertirii sale. Ea ar fi trebuit să–i determine pe ascultători să reacţioneze cu bucurie la răscumpărarea păcătoşilor care se căiesc. Acesta este modul în care vede Dumnezeu lucrurile şi în care acţionează el, iar cei care îl imită fac la fel. — Isaia 1:16, 17; 55:6, 7.

24, 25. Ce căi ale lui Dumnezeu trebuie să căutăm să imităm?

²⁴ Este clar: justiţia marchează toate căile lui Dumnezeu, deci cei care vor să–l imite pe Iehova preţuiesc şi caută să urmeze justiţia. Totuşi, Dumnezeul nostru nu are ca motivaţie doar o justiţie abstractă sau rigidă. Îndurarea şi iubirea lui sînt proeminente. El le dovedeşte prin bunăvoinţa de a ierta pe baza unei căinţe sincere. Este relevant deci faptul că Pavel a condiţionat iertarea noastră de imitarea lui Dumnezeu: „Iertaţi–vă de bunăvoie unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu v–a iertat de bunăvoie pe voi prin Cristos. De aceea, ca nişte copii iubiţi, deveniţi imitatori ai lui Dumnezeu şi continuaţi să umblaţi în iubire.“ — Efeseni 4:32–5:2, NWT.

²⁵ Adevăraţii creştini încearcă de mult să copieze justiţia lui Iehova, precum şi îndurarea lui şi bunăvoinţa lui de a ierta. Cu cît ajungem să–l cunoaştem mai mult, cu atît ne va fi mai uşor să–l imităm în aceste privinţe. Cum putem totuşi să aplicăm toate acestea în cazul unei persoane care tocmai a fost aspru disciplinată deoarece a urmat calea păcatului? Vom vedea.

[Notă de subsol]

Ce aţi învăţat?

◻ Cum s–a manifestat justiţia lui Dumnezeu în congregaţia Israelului şi în congregaţia creştină?

◻ De ce trebuie să imităm, pe lîngă justiţia lui Dumnezeu, îndurarea sa?

◻ De ce anume au fost prilejuite cele trei ilustrări din Luca, capitolul 15, şi ce trebuie să învăţăm din ele?

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Cîmpia er–Raha din faţa Muntelui Sinai (planul depărtat, stînga)

[Provenienţa fotografiei]

Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 15]

Garo Nalbandian

[Provenienţa fotografiei de la pagina 18]

Garo Nalbandian