Calea lui Iehova este cea mai bună cale de viaţă
RELATATĂ DE ERKKI KANKAANPÄÄ
DE CÎND eram copil, obiectivul meu a fost să-i slujesc lui Iehova la filiala din Finlanda a Martorilor lui Iehova, sau la Betel, cum se mai numeşte. Astfel, cînd un supraveghetor itinerant m-a întrebat în vara anului 1941, „Ce planuri de viitor ai?“, i-am răspuns: „Am dorit întotdeauna să merg la Betel“.
„Ar fi mai bine să renunţi la aceste visuri; nu vei fi niciodată invitat“, a spus el. La început am fost profund decepţionat, dar pe urmă am decis să las pur şi simplu problema în mîinile lui Iehova. Cîteva luni mai tîrziu am primit o invitaţie de a sluji la Betel.
Eram un băieţandru timid de la ţară, în vîrstă de 17 ani, cînd am sunat la uşa biroului filialei din Helsinki, într-o zi de noiembrie foarte rece şi senină din 1941. Am fost întîmpinat îndată de Kaarlo Harteva, supraveghetorul filialei. La data aceea filiala îi avea în supraveghere pe cei 1 135 de Martori din Finlanda.
O moştenire creştină
În 1914 tatăl meu obţinuse un exemplar al publicaţiei Watch Tower Planul divin al vîrstelor. Dar curînd după aceea a izbucnit primul război mondial şi nu a mai avut timp să o citească.
Lupta pentru independenţă naţională a Finlandei a creat probleme. S-au format două grupări puternice — Albii şi Roşii. Albii îi reprezentau pe capitalişti şi clasa de mijloc, în timp ce Roşii îi reprezentau pe muncitori. Tatăl meu a încercat să fie neutru, rămînînd complet separat de ambele grupări. Dar fiecare dintre ele l-a trecut pe lista suspecţilor.
Aşa s-a întîmplat pînă la urmă, tata a fost condamnat de două ori la moarte, prima dată de către Albi şi apoi de Roşii. O dată, cînd a fost ucis un om şi ucigaşul nu a putut fi arestat, au fost condamnaţi la moarte zece tineri, printre care şi tata. Unul dintre profesorii tatălui meu, care era membru al curţii cu juri, a recomandat o dispensare de pedeapsă pentru el, şi i-a fost acordată. Ceilalţi nouă tineri au fost executaţi.
Cu o altă ocazie, tata a primit din nou o dispensare de la pedeapsa cu moartea. După aceea, el a decis să intre literalmente sub pămînt! El şi fratele său şi-au făcut un adăpost subteran în care au trăit pînă la terminarea războiului. Fratele lor mai tînăr îi aproviziona cu hrană şi apă pentru a-i menţine în viaţă.
După ce s-a terminat războiul în 1918, tata s-a căsătorit şi a construit o casă în apropiere de acel adăpost subteran. Mai tîrziu, eu m-am familiarizat foarte bine cu el, întrucît mi-a servit ca loc de joacă. Tata mi-a spus că a rostit multe rugăciuni în timp ce a stat ascuns acolo sub pămînt. El i-a promis lui Dumnezeu că dacă va învăţa vreodată cum să-i slujească, o va face.
La scurt timp după ce s-a căsătorit, tata a decis să-şi ia cu el ceva de citit în timpul unei călătorii de afaceri. El a găsit în mansardă Planul divin al vîrstelor pe care îl cumpărase cu ani în urmă. L-a deschis la capitolul „Ziua lui Iehova“ şi, citindu-l, nu înceta să-şi spună: ‘Acesta este adevărul, acesta este adevărul’. Coborînd din mansardă, el i-a spus mamei mele: „Am găsit religia adevărată“.
Aproape imediat, tata a început să le predice altora despre lucrurile pe care le învăţa, vorbindu-le mai întîi rudelor şi vecinilor săi. Apoi a început să ţină cuvîntări publice. Curînd i s-au alăturat şi alţii din regiune. După ce a venit în contact cu Studenţii Bibliei, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova, tata a fost botezat în 1923. Cînd ne-am născut noi, copiii — în final am fost patru — tata nu a neglijat să ne înveţe. De fapt, după ce a fost formată o congregaţie, ni se cerea să asistăm la fiecare întrunire.
Cele mai vechi amintiri
Cea mai veche amintire a mea este de la o adunare organizată în congregaţia noastră locală în 1929, cînd aveam cinci ani. S-au strîns mulţi oameni din congregaţiile învecinate şi a fost prezent, de asemenea, un reprezentant al biroului filialei. În acele zile era obiceiul, cel puţin în Finlanda, ca la adunări să fie binecuvîntaţi copiii. Astfel, fratele de la Betel i-a binecuvîntat pe copii, întocmai cum a făcut Isus în timpul ministerului său. N-am uitat niciodată lucrul acesta. — Marcu 10:16.
O altă amintire veche este adoptarea numelui de Martori ai lui Iehova în 1931. Tatăl meu, conştient de semnificaţia ocaziei, a citit în mod solemn în faţa congregaţiei anunţul cu privire la noul nostru nume.
Aproximativ de pe vremea cînd pot încă să-mi amintesc m-am alăturat tatălui meu în lucrarea de predicare. Pentru început, îl ascultam doar pe el, dar în cele din urmă am efectuat singur lucrarea. În 1935, cînd ne-a vizitat un supraveghetor itinerant, m-am dus la toţi vecinii noştri şi i-am invitat să asiste la întrunire. Le-am oferit totodată broşuri, iar unii dintre ei le-au acceptat.
Şcoala şi o decizie importantă
Noi, cei patru copii, eram singurii din şcoală care aveam părinţi Martori şi eram adesea luaţi în rîs pentru că nu ne alăturam altor tineri în comportări necreştine. Deşi unii colegi au încercat să mă determine să fumez, n-am făcut-o niciodată. Mai eram numiţi în mod batjocoritor şi ruselişti (Russell a fost primul preşedinte al Watch Tower Society) sau hartevalişti (Harteva fiind pe atunci supraveghetorul filialei din Finlanda). Sînt fericit să spun că unii dintre tinerii care ne batjocoriseră au devenit, în cele din urmă, Martori.
Profesorul meu m-a încurajat să-mi continuu studiile şi un timp m-am gîndit să devin inginer. Apoi însă, în primăvara anului 1939, a avut loc la Pori un congres al Martorilor lui Iehova care s-a dovedit a fi un moment de cotitură în viaţa mea. Atît eu, cît şi fratele meu mai mic, Tuomo, ne-am dedicat lui Iehova şi am simbolizat acest lucru prin botezul în apă la acel congres, în 28 mai 1939. Apoi, la începutul lui septembrie, a izbucnit al doilea război mondial.
Împrejurările din Europa s-au schimbat în mod dramatic. Relaţiile dintre Finlanda şi Uniunea Sovietică au devenit critice. Tatăl meu a atras atenţia că Armaghedonul s-a apropiat şi ne-a încurajat să devenim pionieri. Aşadar, în decembrie 1940, fratele meu şi cu mine am început să activăm ca pionieri în nordul Finlandei.
Activitatea de pionier şi serviciul Betel
Ca pionieri, am petrecut majoritatea timpului în compania lui Yrjö Kallio. Era un frate care, cu aproximativ 30 de ani în urmă, devenise Student al Bibliei în Pennsylvania, Statele Unite. Yrjö era extrem de cordial şi făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a ne oferi un anturaj plăcut. Fratele său de corp, Kyösti Kallio, a fost preşedintele Finlandei din 1937 pînă în 1940. Yrjö ne-a relatat că i-a depus o mărturie temeinică fratelui său, explicîndu-i că Regatul lui Dumnezeu este singura speranţă pentru o bună guvernare şi pentru o pace mondială durabilă.
Pe măsură ce timpul trecea, dorinţa mea de a deveni un membru al familiei Betel creştea. Din fericire, în pofida sfatului dat de supraveghetorul de circumscripţie de a renunţa la speranţele mele, cererea mea de a sluji la Betel a fost acceptată. Prima mea misiune a fost cea de curier. Curînd însă am avut privilegiul să lucrez în tipografie. Acolo am lucrat în multe departamente, inclusiv în micile noastre săli ale maşinilor de tipărit şi în departamentul expediţie.
Îmi menţin neutralitatea
În 1942, la vîrsta de 18 ani, am fost chemat pentru serviciul militar. Dat fiind că am refuzat să fiu înrolat, am fost supus la interogatorii lungi, de două ori cu un pistol îndreptat spre mine. În alte ocazii a fost aplicată violenţa fizică. De asemenea, în perioada interogatoriilor am fost ţinut într-o celulă neîncălzită în care era foarte frig.
În cele din urmă, în ianuarie 1943 a sosit timpul ca atît eu, cît şi alţi Martori să primim sentinţa. Ofiţerul care ne interogase a cerut ca detenţia noastră să fie de cel puţin zece ani. Pastorul militar dorea o sentinţă şi mai severă, solicitînd într-o scrisoare ‘pedeapsa cu moartea sau trimiterea acestor trădători în Rusia ca paraşutişti de recunoaştere [moarte aproape sigură], pedeapsă pe care o merită’.
A fost aranjat un simulacru de proces. Am fost chemat în faţa tribunalului şi am primit sentinţa cu moartea. Dar aceasta s-a dovedit a fi pînă la urmă un alt efort de intimidare deoarece, mai tîrziu în acea zi, am fost adus din nou în faţa tribunalului şi condamnat la trei ani şi jumătate într-un penitenciar. Am făcut recurs asupra sentinţei şi a fost redusă la doi ani.
În închisoare mîncarea era puţină şi eram tratat în mod răutăcios de către alţi deţinuţi. De două ori am fost atacat de homosexuali, dar, din fericire, am reuşit să scap. Unul dintre ei m-a ameninţat că mă omoară dacă nu voi consimţi să fac ce-mi cere. Dar, aşa cum am făcut în toate încercările mele, l-am invocat pe Iehova şi el m-a ajutat. În realitate, ameninţarea acelui deţinut nu era un lucru neînsemnat, deoarece el mai ucisese înainte. După eliberarea sa, el a comis o altă crimă şi s-a reîntors în închisoare.
Fără îndoială, numai datorită faptului că Martorii lui Iehova sînt cunoscuţi ca fiind demni de încredere am fost făcut şi eu în scurt timp un om de încredere. Misiunea mea era să împart porţiile de mîncare celorlalţi deţinuţi şi mi s-a permis să umblu liber în incinta închisorii. Drept urmare, nu numai că aveam suficientă hrană pentru mine însumi, dar puteam veghea ca şi fraţii mei creştini să fie bine îngrijiţi. Un frate chiar a crescut în greutate cu cîteva kilograme în timp ce se afla în închisoare, lucru foarte rar dacă ţinem cont de cantitatea insuficientă de hrană!
Am fost eliberat din închisoare în septembrie 1944, în aceeaşi zi în care a fost eliberat şi fratele Harteva. Eliberarea mea însemna reîntoarcere la serviciul Betel. M-am gîndit în sinea mea: ‘A lucra din greu 16 ore pe zi la Betel este mult mai de dorit decît viaţa din închisoare’. De atunci n-am fugit niciodată de muncă!
Diverse privilegii de serviciu
Spre sfîrşitul anului 1944 am cunoscut-o pe Margit, o pionieră tînără şi drăguţă, care a răspuns interesului pe care i l-am arătat şi, la 9 februarie 1946, ne-am căsătorit. În primul nostru an ca tineri căsătoriţi, eu am lucrat la Betel, iar Margit a lucrat la Helsinki ca pionieră. Apoi, în ianuarie 1947 am fost repartizaţi în lucrarea de circumscripţie.
În lucrarea itinerantă stăteam adeseori împreună cu familii de fraţi şi împărţeam cu ei aceeaşi cameră. Ştiam că ei ne furnizau ceea ce aveau mai bun de oferit şi niciodată nu ne-am plîns. Circumscripţiile erau mici în acele zile, iar în unele congregaţii nu existau deloc Martori botezaţi!
În 1948 am fost invitaţi să revenim la serviciul Betel. Doi ani mai tîrziu a venit în Finlanda, din Statele Unite, Wallace Endres, iar curînd după aceea el a fost numit supraveghetorul filialei. El ne-a încurajat cu căldură să continuăm să studiem engleza, ceea ce am şi făcut. Astfel, am fost invitaţi să participăm la cursurile celei de-a 19-a clase de misionari a Şcolii biblice Galaad a Watchtower, care au început la South Lansing, New York, în februarie 1952.
După absolvire am fost repartizaţi înapoi în Finlanda. Dar înainte de a pleca din Statele Unite am fost instruit să lucrez la presele de la sediul internaţional al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York.
La întoarcerea în Finlanda am fost repartizaţi în lucrarea itinerantă, dar apoi, în 1955, am fost invitaţi din nou la filiala din Finlanda. În anul acela am devenit supraveghetor al tipografiei, iar doi ani mai tîrziu, în 1957, am fost numit supraveghetor al filialei. Începînd din 1976, am slujit în calitate de coordonator al Comitetului filialei din Finlanda.
Din fericire, atît tata, cît şi mama i-au rămas fideli lui Iehova pînă la moartea lor. Cu timpul, peste o sută dintre rudele tatălui meu au devenit Martori. Iar pînă în momentul de faţă fratele meu şi surorile mele împreună cu familiile lor îi slujesc toţi lui Iehova, una dintre surorile mele fiind pionieră.
O viaţă bogată, aducătoare de satisfacţii
Anii au constat în muncă, tot mai multă muncă, dar, întrucît este lucrarea lui Dumnezeu, a fost într-adevăr bogată şi aducătoare de satisfacţii (1 Corinteni 3:6–9). Viaţa mea nu a fost nicidecum uşoară şi plăcută. Am avut necazuri precum şi greutăţi. De tînăr, mi-am dat seama că trebuie să înveţi să te autodisciplinezi. Nu poţi face întotdeauna exact cum doreşti. Am fost deseori corectat şi, treptat, am învăţat modul corect de a trăi.
De exemplu, încercările şi lipsurile pe care le-am suferit în timpul războiului m-au învăţat să trăiesc în mod modest. Am învăţat să discern dacă un lucru îmi este realmente necesar sau nu. Şi acum am obiceiul să mă întreb dacă am nevoie de cutare sau cutare lucru. Şi apoi, dacă îmi dau seama că, la urma urmei, nu este aşa de important, nu-l cumpăr.
Îndrumarea furnizată de Iehova prin organizaţia sa a fost evidentă. În anii petrecuţi la filiala din Finlanda am avut bucuria să văd cum numărul Martorilor lui Iehova a crescut de la 1 135 la 18 000! Într-adevăr, pot să văd că lucrarea mea a fost binecuvîntată, dar ştiu că a fost binecuvîntată deoarece lucrarea este a lui Iehova, nu a noastră (1 Corinteni 3:6, 7). Încă din primii ani de viaţă am ales calea lui Iehova şi ea s-a dovedit a fi, cu adevărat, cea mai bună cale de viaţă.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Erkki Kankaanpää astăzi, împreună cu soţia sa Margit