Am găsit satisfacţie slujindu-i lui Dumnezeu
RELATATĂ DE JOSHUA THONGOANA
În anul 1942 eram în mare încurcătură. Studiam literatura publicată de Adventiştii de Ziua a Şaptea şi literatura publicată de Watch Tower Society. La fel ca israeliţii din vechime, ‘mă legănam între două opinii’. — 1 Împăraţi 18:21, nota de subsol.
ADVENTIŞTII de Ziua a Şaptea îmi trimiteau prelegerile tipărite denumite „Vocea Profeţiei“. M-am bucurat să răspund la întrebările lor, iar ei mi-au promis o frumoasă diplomă dacă treceam toate testele. Dar am remarcat că atît „Vocea Profeţiei“, cît şi publicaţiile Watch Tower erau expediate din Cape Town, Africa de Sud. M-am întrebat: ‘Oare aceste două organizaţii ştiu una de alta? Învăţăturile lor sînt oare în acord una cu alta? Dacă nu, cine are dreptate?’
Pentru a lămuri chestiunea, am trimis două scrisori similare la cele două organizaţii. De exemplu, pentru Watch Tower Society am scris: „Îi cunoaşteţi pe cei asociaţi cu „Vocea Profeţiei“, şi dacă da, ce spuneţi despre învăţăturile lor?“ După un timp, am primit răspuns de la ambele grupări. Scrisoarea de la Watch Tower Society spunea că ei îi cunoşteau pe cei de la „Vocea Profeţiei“, dar explica faptul că învăţăturile acestei grupări, cum ar fi cea referitoare la Trinitate, precum şi cea referitoare la întoarcerea lui Cristos pe pămînt, în carne, sînt nescripturale. Scrisoarea lor includea unele texte scripturale care infirmau aceste doctrine. — Ioan 14:19, 28.
Răspunsul din partea celor de la „Vocea Profeţiei“ nu spunea decît că ei cunoşteau pe „oamenii de la Turnul de veghere“, dar că nu erau de acord cu învăţăturile lor. Nu prezentau nici o explicaţie. De aceea, am decis în favoarea Watch Tower Society, care este o agenţie legală utilizată de Martorii lui Iehova. În prezent, după 50 de ani de asociere cu Martorii, sînt foarte fericit că am luat acea decizie corectă!
Educaţia mea religioasă
M-am născut în 1912, într-o regiune rurală numită Makanye, la est de oraşul Pietersburg, Africa de Sud. Makanye se afla pe atunci sub controlul religios al Bisericii Anglicane, astfel că eu am devenit membru al acestei biserici. Cînd aveam zece ani, familia noastră s-a mutat într-o localitate, controlată de Biserica Misiunii Luterane de la Berlin, iar părinţii mei s-au asociat acestei biserici. Curînd, am întrunit condiţiile să asist la serviciul divin al Comuniunii şi să iau o bucăţică de pîine şi o înghiţitură de vin, dar acest lucru nu a satisfăcut necesităţile mele spirituale.
După ce am terminat opt ani de şcoală, am fost trimis de tatăl meu la Institutul Pedagogic Kilnerton şi în 1935 am primit un Certificat de absolvire ca profesor. Unul dintre profesorii cu care colaboram era o tînără pe nume Caroline. Ne-am căsătorit şi, mai tîrziu, Caroline a născut o fetiţă căreia i-am pus numele Damaris. Cîţiva ani mai tîrziu am devenit director la Şcoala Sehlale din satul Mamatsha. Întrucît şcoala era patronată de Biserica Reformată Olandeză, ne-am asociat acestei biserici, asistînd cu regularitate la slujbele religioase. Făceam aceasta pentru că era la modă, dar nu-mi aducea satisfacţie.
Un moment de cotitură
Într-o duminică din 1942, pe cînd cîntam imnuri la biserică, a apărut în uşă un tînăr alb cu trei cărţi publicate de Watch Tower Society — Creaţia, Justificare şi Pregătire. M-am gîndit că cele trei cărţi vor arăta frumos pe raftul bibliotecii mele, aşa că le-am acceptat contra trei şilingi. Mai tîrziu, am aflat că bărbatul respectiv, Tienie Bezuidenhout, era Martor al lui Iehova şi era singurul din regiunea aceea. La următoarea sa vizită, Tienie a adus cu el un fonograf şi ne-a prezentat cîteva prelegeri ale Judecătorului Rutherford. Mie mi-a plăcut foarte mult una dintre ele, cunoscută sub numele „O capcană şi o fraudă“, dar Carolinei şi surorii mele, Priscilla, care locuia cu noi, nu. La a treia sa vizită, Tienie mi-a lăsat fonograful pentru a putea prezenta înregistrările şi la prieteni.
Într-o zi, am răsfoit cartea Creaţia şi am găsit capitolul intitulat „Unde sînt morţii?“ Am început să citesc în speranţa că voi afla ceva despre bucuriile de care au parte sufletele plecate în cer. Dar, contrar aşteptărilor mele, cartea afirma că morţii se află în mormintele lor şi că nu ştiu nimic. În sprijinul acestei idei erau citate versete din Biblie, cum ar fi Eclesiastul 9:5, 10. Un alt capitol era intitulat „Trezirea morţilor“ şi se cita Ioan 5:28, 29 drept dovadă pentru faptul că morţii sînt inconştienţi şi aşteaptă învierea. Aceasta avea un sens. Era ceva care te satisfăcea.
La data aceea, în 1942, mi-am întrerupt relaţiile cu „Vocea Profeţiei“ şi am început să le vorbesc altora despre lucrurile pe care le învăţam din publicaţiile Watch Tower. Unul dintre primii care au reacţionat favorabil a fost un prieten, Judah Letsoalo, care îmi fusese coleg de clasă la Institutul Pedagocic Kilnerton.
Judah şi cu mine am mers cu bicicleta 51 de kilometri pentru a asista la o adunare a Martorilor africani din Pietersburg. După aceea, fraţii din Pietersburg au parcurs adeseori tot acest drum pînă la Mamatsha pentru a mă ajuta să le prezint consătenilor mei mesajul Regatului. În cele din urmă, în decembrie 1944, la o altă adunare din Pietersburg, m-am botezat ca simbol al dedicării mele lui Iehova.
Familia mea şi alţii reacţionează favorabil
Caroline, Priscilla şi fiica mea Damaris continuau să meargă la Biserica Reformată Olandeză. Apoi am fost loviţi de o nenorocire. Caroline a născut cel de-al doilea copil al nostru — un băieţel aparent sănătos, căruia i-am pus numele Samuel. Dar dintr-odată, copilul s-a îmbolnăvit şi a murit. Fraţii Carolinei de la biserică nu i-au oferit nici o mîngîiere, spunînd că Dumnezeu a vrut ca fiul nostru să fie cu el în cer. Îndurerată, Caroline întreba într-una: „De ce a vrut Dumnezeu să ne ia copilul?“
Cînd vestea despre nenorocirea noastră a ajuns la Martorii din Pietersburg, ei ne-au vizitat şi ne-au dăruit o mîngîiere autentică, bazată pe Cuvîntul lui Dumnezeu. Mai tîrziu, Caroline a spus: „Ceea ce spunea Biblia despre cauza morţii, despre starea morţilor şi despre speranţa învierii avea sens şi m-a mîngîiat foarte mult. Doream să fiu în lumea nouă şi să-l primesc pe fiul meu înapoi din mormînt“.
Caroline a încetat să se mai ducă la biserică, iar în 1946 ea, Priscilla şi Judah s-au botezat. Curînd după botezul său, Judah a plecat să iniţieze lucrarea de predicare într-o regiune rurală numită Mamahlola şi, pînă în ziua de azi, el slujeşte în calitate de ministru-pionier cu timp integral.
Cînd Judah a plecat, eu eram singurul bărbat care rămăsese să îngrijească de congregaţia noastră, numită Boyne. Apoi, s-a mutat în teritoriul nostru Gracely Mahlatji şi, în cele din urmă, el s-a căsătorit cu Priscilla. În fiecare săptămînă, Gracely şi cu mine ţineam pe rînd cuvîntări publice în limba sepedi, limba africană locală. Pentru a pune la dispoziţia oamenilor literatura biblică, Watch Tower Society m-a rugat să traduc literatura în limba sepedi. Mi-a produs o mare satisfacţie faptul de a-i vedea pe oameni trăgînd foloase din această literatură.
Pentru a face reclamă campaniei noastre de întruniri publice, am cumpărat un fonograf cu un difuzor mare, pentru a prezenta prelegeri biblice în tot teritoriul nostru. Am închiriat o căruţă trasă de măgari pentru a transporta acest echipament greu dintr-un loc într-altul. Drept urmare, consătenii ne-au dat porecla „Oamenii de la Biserica cu măgari“.
Între timp, mica noastră congregaţie a continuat să crească. În cele din urmă, cele două surori mai mari ale mele împreună cu soţii lor au devenit Martori şi toţi au rămas fideli pînă la moartea lor. De asemenea, mulţi membri ai congregaţiei Boyne (care se numeşte acum Mphogodiba) au început lucrarea de evanghelizare cu timp integral, iar mulţi se află încă în acest serviciu. În prezent există două congregaţii în această vastă regiune cu sate împrăştiate, iar un număr total de peste 70 de vestitori sînt activi în lucrarea de predicare.
O nouă carieră
În 1949 am încetat să mai lucrez ca profesor şi am devenit ministru-pionier regular. Prima mea misiune a fost să-i vizitez pe agricultorii negri de la fermele unor proprietari albi din apropiere de Vaalwater, în Transvaal. Unii proprietari de ferme susţineau politica de apartheid adoptată recent şi hotărîseră că negrii trebuie să-şi recunoască aşa-zisa lor inferioritate faţă de albi şi că trebuie să le slujească stăpînilor lor albi. Astfel, în timp ce le predicam muncitorilor negri, unii albi m-au considerat în mod greşit un predicator al nesubordonării. Unii chiar m-au acuzat că sînt comunist şi m-au ameninţat că mă vor împuşca.
Am raportat situaţia la Biroul filialei Watch Tower Society şi, în scurt timp, am fost transferat, primind o altă repartizare într-o regiune rurală numită Duiwelskloof. Cam în perioada aceea, soţia mea a renunţat şi ea la postul de profesoară şi mi s-a alăturat în serviciul de pionier. Într-o seară din 1950, cînd ne-am întors din serviciul de teren, am găsit un plic mare de la Watch Tower Society. Spre surprinderea noastră, el conţinea o invitaţie în vederea instruirii mele ca supraveghetor itinerant. Timp de trei ani am vizitat congregaţiile din Africa de Sud, iar apoi, în 1953, am fost repartizaţi în Lesotho, care formează o enclavă pe teritoriul Africii de Sud.
Ministerul efectuat în Lesotho şi Botswana
Cînd am început să slujim în Lesotho, se zvonea mult că străinii erau adeseori ţinta unor omoruri de natură rituală. Atît eu, cît şi soţia mea eram îngrijoraţi, dar iubirea fraţilor noştri sotho şi ospitalitatea lor ne-au ajutat să uităm repede de aceste temeri.
Pentru a sluji congregaţiile aflate în munţii Maluti din Lesotho, obişnuiam să călătoresc cu avionul, lăsînd-o pe soţia mea în zonele de şes, unde îşi continua serviciul de pionier pînă la întoarcerea mea. Fraţii m-au însoţit cu bunăvoinţă de la o congregaţie la alta, pentru a mă ajuta să nu mă rătăcesc prin munţi.
Odată, mi s-a spus că pentru a ajunge la congregaţia vecină va trebui să traversăm Rîul Orange călare pe cal. Am fost asigurat că patrupedul meu era foarte blînd, dar am fost atenţionat că, atunci cînd apa devine prea vijelioasă, caii încearcă adeseori să se debaraseze de povara lor. Am fost îngrijorat, deoarece nu eram nici bun călăreţ, nici bun înotător. În scurt timp am intrat în rîu, a cărui apă ajungea pînă la şaua calului. Eram atît de înfricoşat încît am dat drumul frîului şi m-am ţinut de coama calului. Ce uşurare am simţit cînd am ajuns cu bine pe malul celălalt!
În noaptea aceea cu greu am putut dormi, deoarece mă durea tot corpul din cauza mersului călare. Dar a meritat să suport toate acele neplăceri, deoarece fraţii au demonstrat o mare apreciere pentru vizită. Cînd am început activitatea ca supraveghetor de circumscripţie în Lesotho, exista o cifră record de 113 vestitori. În prezent, acea cifră a crescut ajungînd la 1 649.
În 1956 am fost repartizaţi pentru lucrarea de predicare din Protectoratul Bechuanaland, care poartă acum numele de Botswana. Botswana este o ţară mult mai întinsă şi trebuia să parcurgem distanţe mult mai mari pentru a ajunge la toţi vestitorii. Am călătorit fie cu trenul, fie cu camioane fără prelată. Nu existau scaune, aşa că trebuia să stăm pe duşumea, laolaltă cu bagajele. Adesea ajungeam la destinaţie plini de praf şi foarte obosiţi. Fraţii noştri creştini ne-au primit întotdeauna cu căldură, iar feţele lor fericite ne-au înviorat.
Pe atunci, publicaţiile Watch Tower erau interzise în Botswana, astfel că lucrarea noastră din casă în casă se efectua cu prudenţă, fără să utilizăm literatura Watch Tower. Odată am fost surprinşi lucrînd în apropiere de satul Maphashalala şi am fost arestaţi. În apărarea noastră, am citit din Biblie, referindu-ne la misiunea noastră aşa cum este ea consemnată la Matei 28:19, 20. Deşi unii dintre consilieri au fost impresionaţi, şeful de trib a ordonat ca Martorii locali să fie bătuţi cu biciul. Atunci, spre surprinderea noastră, preotul a stăruit pe lîngă şeful de trib să fie indulgent şi să ne ierte. Acesta a fost de acord, iar noi am fost eliberaţi.
În pofida persecuţiei şi a interzicerii literaturii noastre, lucrarea Regatului a continuat să progreseze. Cînd am sosit în Botswana, exista un număr record de 154 de vestitori. Trei ani mai tîrziu, cînd restricţia a fost ridicată, cifra respectivă se ridicase la 192. În prezent, în acea ţară predică 777 de Martori ai lui Iehova.
În lucrarea de instruire şi traducere
Cu timpul, am fost folosit ca instructor la Şcoala pentru ministerul Regatului, destinată bătrînilor creştini. Mai tîrziu m-am bucurat de privilegiul de a fi instructor la Şcoala pentru serviciul de pionier. Împreună cu soţia mea am slujit din cînd în cînd la filiala din Africa de Sud. În aceste ocazii am contribuit la lucrarea de traducere, iar Caroline a lucrat la bucătărie.
Într-o zi a anului 1969, supraveghetorul filialei, Frans Muller, s-a apropiat de mine şi a spus: „Frate Thongoana, aş vrea să discut ceva cu tine şi cu soţia ta în biroul meu“. Acolo, el ne-a explicat că fusesem selectaţi să facem parte dintre delegaţii la Congresul din 1969 „Pace pe pămînt“ ţinut la Londra. Ne-am bucurat de ospitalitatea iubitoare a fraţilor noştri din Anglia şi Scoţia, fapt care ne-a sporit mult aprecierea faţă de fraternitatea mondială.
În ultimele patru decenii, Caroline s-a dovedit o parteneră loială în cariera noastră de evanghelizatori cu timp integral. Am împărţit împreună multe bucurii şi unele necazuri. Deşi ne-au murit doi copii, fiica noastră, Damaris, a crescut, ajungînd o Martoră excelentă şi a participat şi ea la lucrarea de traducere în cadrul filialei din Africa de Sud.
Sănătatea noastră nu ne mai permite să participăm la lucrarea itinerantă, astfel că, în ultimii cîţiva ani, am fost pionieri speciali într-o congregaţie din Seshego, un orăşel african situat în apropiere de Pietersburg. Eu slujesc în calitate de supraveghetor care prezidează. Biblia declară că „înaintea feţei . . . [lui Iehova] sînt bucurii nespuse“, iar eu am găsit într-adevăr bucurie şi satisfacţie slujindu-i lui Dumnezeu în sudul Africii. — Psalmul 16:11.
[Legenda fotografiei de la pagina 26]
Depunînd mărturie în Seshego, Africa de Sud