De ce să recunoaştem o greşeală?

ACEASTA era una dintre cele mai neobişnuite confruntări din istoria militară. O mesageră neînarmată a făcut ca 400 de ostaşi căliţi în luptă să se întoarcă de la hotărârea lor de a se răzbuna pentru o insultă. După ce a auzit implorările unei singure femei curajoase, conducătorul acelor bărbaţi şi-a abandonat misiunea.

Acel conducător era David, care a devenit mai târziu regele Israelului. El a ascultat de acea femeie, Abigail, deoarece dorea să-i placă lui Dumnezeu. Atunci când aceasta i-a explicat cu tact că faptul de a se răzbuna pe soţul ei, Nabal, ar duce la vinovăţie de sânge, David a exclamat: „Binecuvîntat să fie DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi înaintea mea! Binecuvîntată să fie înţelepciunea ta şi binecuvîntată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sînge şi să mă răzbun eu însumi cu mîna mea“. David a fost recunoscător pentru că Dumnezeu a folosit-o pe Abigail pentru a-l reţine de la comiterea unei greşeli grave. — 1 Samuel 25:9–35.

Într-un psalm, David a întrebat: „Cine îşi cunoaşte greşelile?“ (Psalmul 19:12). La fel ca el, noi am putea să nu fim conştienţi de greşelile noastre până când cineva nu ne atrage atenţia asupra lor. În alte situaţii, unele consecinţe neplăcute ne obligă să recunoaştem că am acţionat greşit, lipsit de înţelepciune sau de amabilitate.

Nu este un motiv de a dispera

Deşi cu toţii facem greşeli, acesta nu trebuie să fie un motiv de a dispera. Diplomatul Edward John Phelps a făcut remarca: „Cine nu face nici o greşeală nu face de obicei nimic“. Iar discipolul creştin Iacov a spus: „Toţi greşim în multe feluri“ (Iacov 3:2). Ar învăţa un copil să meargă dacă nu s-ar împiedica niciodată? Nu, pentru că un copil învaţă din greşeli şi continuă să încerce până când ajunge să-şi menţină echilibrul.

Pentru a duce o viaţă echilibrată, şi noi trebuie să învăţăm din greşelile noastre şi din cele ale altora. Întrucât Biblia relatează experienţele multor persoane ale căror împrejurări le oglindesc, poate, pe ale noastre, putem fi ajutaţi să nu comitem aceleaşi greşeli pe care le-au comis ei. Deci, ce putem învăţa din greşelile lor?

Umilinţa este o calitate vitală

O lecţie este că Dumnezeu nu îi condamnă pe toţi cei care comit greşeli, ci îi judecă doar pe cei care refuză să şi le corecteze, dacă acest lucru le stă în putinţă. Regele Israelului, Saul, nu a ascultat instrucţiunile lui Iehova cu privire la distrugerea amaleciţilor. Aflat în faţa profetului Samuel, în primul rând Saul şi-a minimalizat greşeala iar apoi a încercat să dea vina pe alţii. El a fost mult mai preocupat de pierderea prestigiului personal în faţa oamenilor săi decât de corectarea răului. Prin urmare, Iehova ‘l-a lepădat ca împărat’. — 1 Samuel 15:20–23, 30.

Deşi David, succesorul lui Saul, a comis greşeli grave, el a fost iertat deoarece a acceptat cu umilinţă sfatul şi disciplinarea. Umilinţa lui David l-a îndemnat să asculte de cuvintele lui Abigail. Ostaşii lui erau gata de luptă. Cu toate acestea, David a recunoscut în faţa lor că a luat o decizie pripită. Pe tot parcursul vieţii sale, o asemenea umilinţă l-a ajutat pe David să caute iertarea şi să-şi corecteze paşii.

Umilinţa îi îndeamnă totodată pe slujitorii lui Iehova să-şi corecteze remarcile necugetate. În timpul unei audieri în faţa Sanhedrinului, marele preot a poruncit ca Pavel să fie pălmuit. Apostolul a ripostat: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit!“ (Faptele 23:3). Probabil că din cauza vederii slabe, Pavel nu şi-a dat seama cui i se adresa, până când cei aflaţi lângă el l-au întrebat: „Insulţi pe marele preot al lui Dumnezeu?“ La aceasta, Pavel şi-a recunoscut imediat greşeala, spunând: „N-am ştiut, fraţilor, că este marele preot; căci este scris: «Pe mai-marele poporului tău să nu-l vorbeşti de rău»“ (Faptele 23:4, 5; Exodul 22:28). Da, Pavel şi-a recunoscut în mod umil greşeala.

Ei şi-au recunoscut greşelile

Biblia arată totodată că unele persoane şi-au schimbat modul lor greşit de gândire. De exemplu, să luăm în considerare cazul psalmistului Asaf. Deoarece oamenii răi păreau să o ducă bine, el a spus: „Degeaba dar mi-am curăţit eu inima“. Însă Asaf şi-a corectat modul de gândire după ce s-a dus în casa lui Iehova şi a meditat la foloasele închinării pure. Pe deasupra, el şi-a recunoscut greşeala în Psalmul 73.

Şi Iona a permis gândirii greşite să-i întunece punctul de vedere. După ce a predicat în Ninive, el era preocupat mai mult de justificarea personală decât de cruţarea vieţii locuitorilor acelui oraş. Iona a fost nemulţumit atunci când Iehova nu i-a pedepsit pe niniviţi în pofida căinţei lor, însă Dumnezeu l-a corectat. Iona a ajuns să înţeleagă că punctul său de vedere era greşit, deoarece în cartea biblică ce îi poartă numele îşi recunoaşte cu sinceritate greşelile. — Iona 3:10—4:11.

Presupunând în mod greşit că Iehova Dumnezeu şi nu Satan Diavolul ar fi cauza necazurilor lui, omul Iov a încercat să demonstreze că el nu-şi merita suferinţele. El era inconştient de existenţa unei controverse mai mari: Îi vor rămâne loiali lui Dumnezeu slujitorii săi când se află în încercări (Iov 1:9–12)? După ce Elihu şi apoi Iehova l-au ajutat pe Iov să îşi vadă greşeala, el a recunoscut: „Am vorbit despre ce n-am înţeles . . . De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi în cenuşă“. — Iov 42:3, 6.

Recunoaşterea greşelilor ne ajută să menţinem o relaţie bună cu Dummnezeu. Aşa cum arată exemplele de mai sus, el nu ne va condamna pentru greşelile noastre dacă ni le recunoaştem şi dacă facem tot ce putem pentru a ne corecta gândirea greşită, vorbele necugetate şi acţiunile pripite. Cum ne putem folosi de această cunoştinţă?

Să întreprindem ceva în legătură cu greşelile noastre

Faptul de a recunoaşte cu umilinţă o greşeală şi de a întreprinde ceva în legătură cu ea poate întări legăturile familiale. De exemplu, probabil din cauza oboselii sau a supărării, un părinte poate că a fost prea aspru atunci când şi-a disciplinat copilul. Refuzul de a-şi corecta această greşeală poate avea efecte dăunătoare. De aceea, apostolul Pavel a scris: „Taţilor, nu provocaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi în învăţătura Domnului“. — Efeseni 6:4.

Un tânăr creştin pe nume Paul îşi aminteşte cu plăcere: „Tata îşi cerea întotdeauna scuze când îşi dădea seama că a reacţionat exagerat. Acest lucru m-a ajutat să îl respect“. Dacă scuzele sunt necesare sau nu într-o anumită situaţie, aceasta este o decizie de ordin personal. Totuşi, scuzele trebuie urmate de eforturi serioase pentru a nu mai comite în viitor aceleaşi greşeli.

Ce se poate face dacă un soţ sau o soţie comite o greşeală care le cauzează probleme? Faptul de a recunoaşte în mod deschis greşeala, de a cere scuze cu sinceritate şi de a manifesta un spirit iertător îi va ajuta să-şi menţină relaţia lor de iubire (Efeseni 5:33; Coloseni 3:13). Un bărbat spaniol pe nume Jesús, trecut de 50 de ani, având un temperament puternic, nu este prea mândru încât să nu-şi ceară scuze de la soţia sa, Albina. „Avem obiceiul de a ne cere scuze atunci când ne supărăm unul pe celălalt“, spune ea. „Acest lucru ne ajută să ne suportăm unul pe altul în dragoste.“

Când un bătrân comite o greşeală

Recunoaşterea greşelilor şi faptul de a cere scuze cu sinceritate îi va ajuta şi pe bătrânii creştini să colaboreze în mod armonios şi ‘să-şi arate onoare unii altora’ (Romani 12:10, NW). Un bătrân poate ezita să-şi recunoască greşeala deoarece se teme că acest lucru îi va submina autoritatea în congregaţie. Totuşi, probabilitatea că îi va determina pe alţii să-şi piardă încrederea în supravegherea sa este mult mai mare dacă el încearcă să justifice, să ignore sau să minimalizeze o greşeală. Un frate matur care îşi cere cu umilinţă scuze, probabil pentru o remarcă necugetată, este demn de respectul celorlalţi.

Fernando, un bătrân din Spania, îşi aminteşte că, odată, un supraveghetor de circumscripţie care prezida o întrunire cu mai mulţi bătrâni a făcut o afirmaţie inexactă cu privire la modul în care ar trebui condusă o întrunire. Atunci când un frate a corectat cu respect ceea ce spusese el, supraveghetorul de circumscripţie a recunoscut imediat că a greşit. Fernando îşi aminteşte: „Când am văzut că el îşi recunoaşte greşeala în faţa tuturor celorlalţi am fost profund impresionat. L-am respectat şi mai mult după ce şi-a cerut scuze. Exemplul lui m-a învăţat cât de important este să-mi recunosc propriile mele neajunsuri“.

Să fim prompţi în a recunoaşte o greşeală

O scuză este de obicei apreciată, mai ales dacă este cerută imediat. De fapt, cu cât mai repede recunoaştem o greşeală, cu atât este mai bine. Să ilustrăm acest lucru: La 31 octombrie 1992, Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut că Inchiziţia a acţionat „în mod greşit“ cu 360 de ani în urmă când l-a pedepsit pe Galilei pentru că a susţinut că pământul nu este în centrul Universului. Însă faptul de a amâna atât de mult timp cererea unei scuze tinde să-i diminueze valoarea.

Acelaşi lucru este valabil şi în relaţiile la nivel individual. O scuză cerută cu promptitudine poate vindeca o rană cauzată de un cuvânt sau de o faptă lipsită de amabilitate. Isus ne-a îndemnat să nu tărăgănăm restabilirea relaţiilor paşnice cu alţii, spunând: „Dacă îţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întîi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul“ (Matei 5:23, 24). Adesea, restabilirea relaţiilor paşnice pretinde doar să recunoaştem că am acţionat greşit şi să ne cerem iertare. Cu cât aşteptăm mai mult timp pentru a face aceasta, cu atât devine mai dificil.

Bucuroşi să recunoaştem greşelile

Aşa cum ilustrează exemplele lui Saul şi David, modul în care tratăm greşelile pe care le facem ne poate influenţa viaţa. Saul s-a împotrivit cu încăpăţânare sfatului, iar greşelile lui s-au înmulţit, culminând în cele din urmă cu moartea sa în afara favorii lui Dumnezeu. David însă, în pofida greşelilor şi a păcatelor sale, a acceptat cu căinţă corectarea şi a rămas fidel faţă de Iehova (compară cu Psalmul 32:3–5). Oare nu aceasta este şi dorinţa noastră?

Cea mai mare recompensă pentru recunoaşterea şi corectarea unei greşeli sau pentru căinţa în urma unui păcat comis este să ştim că Dumnezeu l-a iertat. „Ferice de cel . . . cu păcatul acoperit“, a spus David. „Ferice de omul căruia DOMNUL nu-i ţine în seamă nelegiuirea“ (Psalmul 32:1, 2). Cât de înţelept este, aşadar, să recunoaştem o greşeală!

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Ar învăţa un copil să meargă dacă nu s-ar împiedica niciodată?