Se va sfârşi vreodată ura?

DACĂ aţi urmărit măcar câteva ştiri prezentate la televizor, înseamnă că ura nu este un subiect străin pentru dumneavoastră. Ura este numitorul comun al masacrelor care par să-şi lase aproape zilnic amprenta sângeroasă asupra acestei lumi. Din Belfast până în Bosnia, din Ierusalim până în Johannesburg, sunt ucişi trecători nevinovaţi.

În general, victimele nu le sunt cunoscute atacanţilor. Singura lor „crimă“ este aceea că aparţin, probabil, „părţii opuse“. Ca într-un schimb macabru, astfel de decese constituie represaliile pentru unele atrocităţi anterioare sau o formă de „epurare etnică“. Fiecare val de violenţă nu face decât să reaprindă flacăra urii dintre două grupări ostile.

Înfricoşătoarele izbucniri repetate de ură par să se intensifice. Între triburi, rase şi grupuri etnice sau religioase izbucnesc vendete. Va putea fi curmată vreodată ura? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să înţelegem cauzele urii, având în vedere că ura nu este o trăsătură înnăscută.

Plantarea seminţelor urii

Zlata Filipovic, o fetiţă bosniacă din Sarajevo, nu ştie încă ce înseamnă să urască. În jurnalul ei, ea vorbeşte într-un mod elocvent despre violenţa etnică: „Continuu să mă întreb de ce? Cu ce scop? Cine este vinovatul? Eu întreb, dar nu primesc răspuns. . . . Printre prietenele mele, printre prietenii noştri, în familia noastră există sârbi şi croaţi şi musulmani. . . . Noi ne asociem cu cei buni, nu cu cei răi. Şi printre cei buni există şi sârbi, şi croaţi, şi musulmani, aşa cum există şi printre cei răi“.

Pe de altă parte însă, mulţi adulţi gândesc în mod diferit. Ei consideră că au o mulţime de motive ca să urască. De ce?

Nedreptăţile. Probabil că principalul combustibil care alimentează ura îl constituie nedreptatea şi oprimarea. Aşa cum spune Biblia, „asuprirea înnebuneşte pe cel înţelept“ (Eclesiastul 7:7). Atunci când oamenii devin victime sau sunt brutalizaţi, este uşor pentru ei să nutrească ură faţă de opresorii lor. Şi, deşi poate fi considerat ceva iraţional sau ‘nebunesc’, ura este adesea îndreptată împotriva unui grup întreg.

Chiar dacă nedreptatea, reală sau imaginară, este principala cauză a urii, ea nu este singura. O altă cauză o constituie prejudecăţile.

Prejudecăţile. Prejudecăţile iau naştere deseori din ignoranţa cu privire la un anumit grup etnic sau naţional. Pe baza celor auzite, a animozităţii tradiţionale sau a unui incident nefericit cu una sau două persoane, unii pot atribui trăsături negative unei rase sau naţionalităţi întregi. Odată ce prejudecata a prins rădăcini, ea îi poate orbi pe oameni în faţa realităţii. „Urâm nişte persoane pentru că nu le cunoaştem; şi nu le vom cunoaşte pentru că le urâm“, a remarcat scriitorul englez Charles Caleb Colton.

Pe de altă parte, politicienii şi istoricii pot promova în mod deliberat prejudecăţi în scopuri politice sau naţionaliste. Hitler a fost un exemplu elocvent în acest sens. Georg, fost membru al mişcării Tineretul lui Hitler, afirmă: „Propaganda nazistă ne-a învăţat să-i urâm mai întâi pe evrei, apoi pe ruşi, după care pe toţi «duşmanii Reich-ului». Ca adolescent, am crezut ceea ce mi s-a spus. Mai târziu mi-am dat seama că fusesem înşelat“. La fel ca în Germania nazistă şi în alte părţi, prejudecăţile rasiale sau etnice au fost justificate prin naţionalism, un alt izvor de ură.

Naţionalismul, tribalismul şi rasismul. În cartea sa The Cultivation of Hatred (Cultivarea urii), istoricul Peter Gay descrie ce s-a întâmplat atunci când a izbucnit primul război mondial: „În lupta pentru păstrarea devotamentului faţă de cauze opuse, naţionalismul a ieşit învingător. Iubirea de ţară şi ura faţă de duşmanii acesteia s-au dovedit a fi cea mai puternică justificare pentru agresiunea care s-a dezlănţuit ca urmare a ceea ce s-a cultivat pe parcursul îndelungatului secol al XIX-lea“. Sentimentul german de naţionalism a dus la răspândirea unui cântec marţial cunoscut ca „Imnul urii“. Instigatorii la ură din Marea Britanie şi Franţa, explică Gay, au inventat povestiri în care soldaţii germani violau femei sau ucideau bebeluşi. Siegfried Sassoon, un soldat englez, descrie care era esenţa propagandei de război britanice: „Se pare că omul a fost creat ca să le ia viaţa germanilor“.

Asemenea naţionalismului, exaltarea excesivă a unui grup etnic sau a unei rase poate alimenta ura faţă de alte grupuri etnice sau rase. Tribalismul continuă să provoace violenţă în multe ţări africane, în timp ce rasismul afectează încă Europa Occidentală şi America de Nord. Un alt element dezbinător care se poate împleti cu naţionalismul este religia.

Religia. Multe dintre cele mai îndârjite conflicte ale lumii au un substrat puternic religios. În Irlanda de Nord, în Orientul Mijlociu şi în alte părţi, oamenii sunt urâţi din cauza religiei pe care o practică. Cu mai bine de 200 de ani în urmă, scriitorul englez Jonathan Swift a remarcat: „Avem suficientă religie pentru a ne urî, dar nu suficientă pentru a ne iubi unii pe alţii“.

În 1933, Hitler l-a informat pe episcopul de Osnabrück: ‘În ce-i priveşte pe evrei, eu nu fac decât să continuu în spiritul politicii pe care însăşi Biserica Catolică o susţine de 1 500 de ani’. Majoritatea conducătorilor bisericii germane nu au condamnat niciodată masacrele oribile comise de el. În cartea sa A History of Christianity (O istorie a creştinismului), Paul Johnson consemnează că „Biserica i-a excomunicat pe catolicii care şi-au exprimat prin testament dorinţa de a fi incineraţi, . . . dar nu le-a interzis să lucreze în lagărele de concentrare sau în lagărele morţii“.

Unii conducători religioşi nu s-au mulţumit să scuze ura; ei chiar au sfinţit-o. În 1936, odată cu izbucnirea războiului civil spaniol, Papa Pius al XI-lea i-a condamnat pe republicani pentru că manifestau ‘o ură de Dumnezeu cu adevărat satanică’ — chiar dacă de partea republicanilor erau şi preoţi catolici. În mod similar, cardinalul Gomá, arhiepiscopul Spaniei în timpul războiului civil, a susţinut că ‘pacificarea nu este posibilă decât prin forţa armelor’.

Ura religioasă nu dă semne de slăbire. În 1992, revista Human Rights Without Frontiers (Drepturile umane fără frontiere) a demascat modul în care capii Bisericii Greco-Ortodoxe au instigat masele la ură împotriva Martorilor lui Iehova. Aceasta cita, printre multe exemple, cazul unui preot ortodox care a intentat proces împotriva a doi Martori de 14 ani. Motivul? El i-a acuzat că ‘încercau să-l determine să-şi schimbe religia’.

Consecinţele urii

Pe întreg globul, seminţele urii sunt plantate şi udate de nedreptăţi, prejudecăţi, naţionalism şi religie. Roadele inevitabile sunt mânia, agresiunea, războiul şi distrugerea. Afirmaţia Bibliei din 1 Ioan 3:15 ne ajută să înţelegem cât de serioasă este problema: „Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş“. În mod sigur, acolo unde înfloreşte ura, pacea este precară, dacă există cel puţin.

Elie Wiesel, câştigător al premiului Nobel şi supravieţuitor al Holocaustului, scrie: „Datoria supravieţuitorului este să depună mărturie despre cele întâmplate . . . Trebuie să-i avertizezi pe oameni că aceste lucruri se pot întâmpla, că răul se poate dezlănţui. Ura rasială, violenţa şi idolatria încă prosperă“. Istoria secolului al XX-lea dovedeşte că ura nu este un foc care se va stinge de la sine.

Va fi dezrădăcinată vreodată ura din inimile oamenilor? Este ura întotdeauna distructivă, sau are şi o latură pozitivă? Să vedem.