Mi-am păstrat ochii şi inima aţintiţi asupra premiului

RELATATĂ DE EDITH MICHAEL

La începutul anilor ’30, noi locuiam în apropiere de St. Louis, Missouri, S.U.A., când am fost vizitaţi de o Martoră a lui Iehova. Tocmai atunci s-a rupt sfoara de întins rufe, hainele de un alb strălucitor ale mamei căzând în noroi. Ea a acceptat cărţile oferite doar pentru ca femeia să plece, şi le-a pus pe un raft, uitându-le acolo.

ERAU ani de depresiune economică, şi tata a rămas fără loc de muncă. Într-o zi a întrebat dacă nu exista ceva de citit prin casă. Mama i-a spus despre cărţi. El a început să le citească şi, după un timp, a exclamat: „Mami, acesta este adevărul!“

„Oh, este doar o religie care vrea bani ca toate celelalte“, a răspuns ea. Totuşi tata a îndemnat-o să se aşeze şi să caute textele scripturale împreună cu el. Când a făcut-o, şi ea s-a convins de adevăr. După aceea au început să-i caute pe Martori şi au aflat că ei se întruneau într-o sală închiriată, aproape în centrul oraşului St. Louis, sală folosită şi pentru dans şi alte activităţi.

Tata şi mama m-au luat cu ei — aveam cam trei ani — şi au găsit sala, însă atunci se ţinea o reuniune dansantă. Tata a aflat programul întrunirilor şi mai târziu ne-am întors. În acelaşi timp am început să asistăm la un studiu biblic săptămânal în apropiere de locuinţa noastră. Se ţinea acasă la femeia care ne vizitase prima dată. „De ce nu-i aduceţi şi pe băieţi?“, a întrebat ea. Mamei îi era ruşine să spună că ei nu aveau pantofi. Când, în cele din urmă, a spus-o, s-a făcut rost de pantofi şi fraţii mei au început să asiste la întruniri împreună cu noi.

Mamei i s-a repartizat un teritoriu de predicare aproape de casa noastră, şi ea a început ministerul din casă în casă. Eu o însoţeam, ascunzându-mă în spatele ei. Înainte de a învăţa să conducă maşina, mergeam pe jos peste un kilometru, pentru a lua un autobuz care ne ducea la întrunirile din St. Louis. Chiar şi când era gheaţă şi zăpadă nu lipseam niciodată de la întruniri.

În 1934, mama şi tata s-au botezat. Şi eu doream să fiu botezată, şi am continuat să stărui până ce mama l-a rugat pe un Martor mai în vârstă să stea de vorbă cu mine. El mi-a pus multe întrebări pe înţelesul meu. Apoi le-a spus părinţilor mei că nu ar trebui să mă împiedice să mă botez, ca nu cumva să-mi afecteze creşterea spirituală. Aşa că m-am botezat în vara următoare, la vârsta de numai şase ani.

Iubeam broşura Casă şi fericire, pe care o aveam la mine întotdeauna, chiar ţinând-o sub pernă când dormeam. O imploram pe mama să mi-o citească de nenumărate ori, până când am învăţat-o pe de rost. Pe coperta din spate era un desen cu o fetiţă şi un leu în paradis. Spuneam că eu sunt fetiţa respectivă. Acea imagine m-a ajutat să-mi menţin privirea aţintită asupra premiului vieţii în lumea nouă a lui Dumnezeu.

Eram foarte timidă, dar chiar dacă tremuram, răspundeam întotdeauna la întrebările puse la Studiul Turnului de veghere din congregaţie.

Din păcate, tata s-a temut că-şi va pierde locul de muncă şi a încetat să se asocieze cu Martorii. Fraţii mei au făcut la fel.

Ministerul cu timp integral

Mama i-a lăsat pe pionieri, sau miniştri cu timp integral, să-şi parcheze rulota în curtea noastră, şi după orele de şcoală eu îi însoţeam în minister. Nu după mult timp mi-am exprimat dorinţa de a face pionierat, însă tata s-a opus, considerând că trebuia să am mai multă instruire laică. Mama l-a convins în final să-mi dea voie să fac pionierat. Aşa că, în iunie 1943, la 14 ani, am început ministerul cu timp integral. Pentru a contribui la cheltuielile casei, aveam un serviciu laic cu jumătate de normă şi uneori lucram cu normă întreagă. Cu toate acestea am realizat obiectivul lunar de 150 de ore în lucrarea de predicare.

Cu timpul am găsit o parteneră de pionierat, Dorothy Craden, care începuse pionieratul în ianuarie 1943, la vârsta de 17 ani. Ea fusese o catolică devotată, dar după şase luni de studiu biblic s-a botezat. Timp de mulţi ani ea a fost o sursă de încurajare şi de putere pentru mine, iar eu pentru ea. Am devenit mai apropiate decât surorile.

Începând din 1945 am făcut pionierat împreună în orăşelele din Missouri, unde nu exista nici o congregaţie. În Bowling Green am amenajat o sală de întruniri; mama a venit să ne ajute. Apoi am vizitat în fiecare săptămână toate locuinţele din oraş şi i-am invitat pe oameni la o cuvântare publică, pe care fraţii din St. Louis urmau să vină să o ţină la invitaţia noastră. Asistenţa săptămânală era între 40 şi 50 de persoane. Mai târziu am făcut acelaşi lucru în Louisiana, unde am închiriat un templu masonic. Pentru a acoperi costul închirierii sălilor, am pus la vedere cutii de contribuţii, astfel că în fiecare săptămână se acopereau toate cheltuielile.

Apoi ne-am dus în Mexico, Missouri, unde am închiriat partea dinspre stradă a unui magazin. L-am amenajat pentru a fi folosit de micuţa congregaţie de acolo. Clădirea avea şi alte camere, în care locuiam noi. Totodată am dat o mână de ajutor pentru a se ţine cuvântări publice în Mexico. Apoi ne-am dus în capitala statului, Jefferson City, unde în fiecare dimineaţă din zilele lucrătoare îi vizitam pe funcţionarii publici în birourile lor. Am locuit într-o cameră deasupra Sălii Regatului împreună cu Stella Willie, care a fost ca o mamă pentru noi.

De acolo ne-am dus toate trei în oraşele Festus şi Crystal, situate în apropiere unul de celălalt. Am locuit într-un coteţ de găini transformat în locuinţă, în spatele casei unei familii interesate. Întrucât acolo nu existau bărbaţi botezaţi, noi conduceam toate întrunirile. Ca serviciu cu jumătate de normă, vindeam produse cosmetice. Aveam puţine bunuri materiale. De fapt, nu ne puteam permite să dăm la reparat pantofii noştri găuriţi în talpă, aşa că în fiecare dimineaţă puneam în ei o bucată de carton nou, iar seara fiecare ne spălam singura rochie pe care o aveam.

La începutul anului 1948, pe când eu aveam 19 ani, Dorothy şi cu mine am fost invitate să facem parte din cea de-a 12-a clasă a Şcolii Biblice Galaad pentru misionari. După cursul de cinci luni, cei o sută de studenţi am absolvit pe 6 februarie 1949. A fost un moment foarte fericit. Părinţii mei se mutaseră în California, dar mama a parcurs tot drumul de acolo pentru a fi prezentă.

Spre repartiţia noastră

Douăzeci şi opt de absolvenţi au fost repartizaţi în Italia, dintre care şase, inclusiv Dorothy şi cu mine, în oraşul Milano. Pe 4 martie 1949 am părăsit New York-ul îmbarcându-ne pe vasul italian Vulcania. Călătoria a durat 11 zile, iar marea agitată ne-a provocat aproape tuturor rău de mare. Fratele Benanti a venit să ne întâmpine în portul de la Genova şi ne-a condus la Milano cu trenul.

La sosirea în casa de misionari din Milano ne întâmpinau florile pe care o fată din Italia le pusese în fiecare dintre camerele noastre. Cu ani mai târziu, această fată, Maria Merafina, a urmat cursurile Şcolii Galaad, s-a întors în Italia şi am slujit împreună din aceeaşi casă de misionari!

În dimineaţa următoare sosirii noastre la Milano ne-am uitat pe fereastra de la baie. Pe strada din spate era un mare bloc de locuinţe bombardat. Un bombardier american lăsase la întâmplare o bombă care a ucis toate cele 80 de familii care locuiau acolo. Cu altă ocazie, în loc să atingă o fabrică, bombele şi-au ratat ţinta şi au lovit o şcoală, ucigând 500 de copii. Aşa că oamenii nu erau prea încântaţi de americani.

Oamenii erau obosiţi de război. Mulţi au spus că, dacă ar mai începe un război, nu s-ar mai duce în adăpostul antiaerian, ci ar rămâne în casă şi ar lăsa gazul deschis ca să moară acolo. Noi i-am asigurat că eram acolo pentru a reprezenta nu Statele Unite, nici vreun alt guvern de factură umană, ci Regatul lui Dumnezeu, care va pune capăt tuturor războaielor şi suferinţelor pe care le generează acestea.

În marele oraş Milano, singura congregaţie formată din circa 20 de persoane se întrunea în casa de misionari. În acest oraş nu erau încă delimitate teritoriile de predicare, aşa că am început să depunem mărturie într-un bloc mare cu locuinţe. La prima uşă l-am întâlnit pe dl. Giandinotti, care dorea ca soţia lui să părăsească biserica, deci a acceptat una dintre publicaţiile noastre. Doamna Giandinotti era o femeie sinceră, care avea multe întrebări. „Voi fi fericită când veţi învăţa italiana, a spus ea, ca să-mi puteţi preda Biblia.“

Camerele lor erau foarte înalte şi lumina era slabă, aşa că seara ea îşi punea scaunul pe masă ca să fie mai aproape de lumină şi să citească Biblia. „Dacă studiez Biblia cu voi, a întrebat ea, pot să mai merg la biserică?“ I-am spus că acest lucru rămâne la latitudinea ei. Duminică dimineaţa ea mergea la biserică şi după-amiaza venea la întrunirile noastre. Apoi, într-o zi a spus: „N-am să mai merg la biserică“.

„De ce?“, am întrebat-o.

„Pentru că acolo nu se predă din Biblie, şi eu am găsit adevărul studiind Biblia cu voi.“ Ea s-a botezat şi a studiat cu multe femei care mergeau la biserică în fiecare zi. Mai târziu ne-a spus că, dacă i-am fi zis să nu meargă la biserică, ar fi întrerupt studiul şi, probabil, nu ar fi învăţat niciodată adevărul.

Noi repartiţii

Cu timpul, eu şi Dorothy împreună cu alţi patru misionari am fost repartizaţi în oraşul italian Trieste, care era ocupat pe atunci de trupe britanice şi americane. Acolo erau în jur de zece Martori doar, dar acest număr a crescut. Am predicat în Trieste trei ani, iar când am plecat existau 40 de vestitori ai Regatului, dintre care 10 erau pionieri.

Următoarea noastră repartiţie a fost oraşul Verona, unde nu exista nici o congregaţie. Însă, când Biserica a exercitat presiuni asupra autorităţilor laice, am fost obligaţi să plecăm. Dorothy şi cu mine am fost repartizate la Roma. Acolo am închiriat o cameră mobilată şi am lucrat teritoriul din apropierea Vaticanului. În această perioadă, Dorothy a plecat în Liban ca să se căsătorească cu John Chimiklis. Fuseserăm împreună aproape 12 ani, aşa că mi-a lipsit într-adevăr.

În 1955 s-a deschis o nouă casă de misionari într-o altă parte a Romei, pe o stradă numită Noua Cale Appia. O misionară dintre cei patru din casă era Maria Merafina, fata care pusese flori în camerele noastre în seara în care ajunseserăm la Milano. În acea zonă a oraşului s-a format o nouă congregaţie. După congresul internaţional din Roma care s-a ţinut în vara aceea am avut privilegiul să asist la congresul din Nürnberg, Germania. Ce emoţionant a fost să-i întâlnesc pe cei care suferiseră atât de mult sub regimul lui Hitler!

Din nou în Statele Unite

În 1956 m-am întors în Statele Unite din cauza unor probleme de sănătate, având permisie de boală. Însă privirile mele nu s-au abătut niciodată de la premiul de a-l sluji pe Iehova acum şi fără sfârşit în lumea sa nouă. Mi-am făcut planuri să mă întorc în Italia. Însă l-am întâlnit pe Orville Michael, care slujea la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York. Ne-am căsătorit în 1958, după congresul internaţional din New York.

La puţin timp după aceea ne-am mutat în Front Royal, Virginia, unde ne-am bucurat să slujim alături de o congregaţie mică. Locuiam într-un apartament micuţ din spatele Sălii Regatului. În cele din urmă, în martie 1960, a fost necesar să ne întoarcem la Brooklyn şi să ne găsim un serviciu laic pentru a ne achita notele de plată. Lucram noaptea în diferite bănci pentru a putea rămâne în ministerul cu timp integral.

Pe când eram în Brooklyn, tatăl meu a murit, iar soacra mea a suferit o uşoară apoplexie. Deci am decis să ne mutăm la Oregon pentru a fi aproape de mamele noastre. Amândoi ne-am găsit un serviciu cu jumătate de normă şi am continuat pionieratul acolo. În toamna anului 1964, noi şi mamele noastre am străbătut cu maşina Statele Unite pentru a asista la întrunirea anuală a Watch Tower Bible and Tract Society, din Pittsburgh, Pennsylvania.

În timpul vizitei din Rhode Island, un supraveghetor de circumscripţie, Arlen Meier, şi soţia lui ne-au încurajat să ne mutăm în capitala statului, Providence, unde era mai multă nevoie de vestitori ai Regatului. Mamele noastre ne-au îndemnat să acceptăm această nouă însărcinare, aşa că, la întoarcerea în Oregon, am vândut aproape toate lucrurile din casă şi ne-am mutat.

Din nou la Şcoala Galaad

În vara anului 1965 am asistat la un congres pe Yankee Stadium. Acolo am făcut cerere pentru Şcoala Galaad ca pereche căsătorită. După aproximativ o lună am fost surprinşi să primim cererile, care trebuiau trimise înapoi în 30 de zile. Mă neliniştea gândul de a merge într-o ţară îndepărtată, deoarece mama nu era prea sănătoasă. Dar ea m-a încurajat: „Completează aceste cereri. Ştii că trebuie să accepţi întotdeauna orice privilegiu de serviciu îţi oferă Iehova!“

Aceasta a rezolvat problema. Am completat cererile şi le-am trimis. Ce surpriză a fost să fim invitaţi la cea de-a 42-a clasă, care şi-a început cursurile pe 25 aprilie 1966! Şcoala Galaad era atunci amplasată în Brooklyn, New York. Pe 11 septembrie 1966, în mai puţin de cinci luni, eram 106 absolvenţi.

Repartizaţi în Argentina

După două zile de la absolvire eram în drum spre Argentina cu o companie aeriană peruviană. Când am ajuns La Buenos Aires, supraveghetorul filialei, Charles Eisenhower, ne-a întâmpinat la aeroport. El ne-a ajutat să facem vama şi apoi ne-a condus la filială. Am avut la dispoziţie o zi ca să despachetăm lucrurile şi să ne aranjăm; apoi a început cursul de limba spaniolă. În prima lună am studiat 11 ore de spaniolă pe zi. A doua lună am studiat limba patru ore zilnic şi am început să participăm la ministerul de teren.

După cinci luni de la sosirea noastră în Buenos Aires am fost repartizaţi în Rosario, un oraş mare, situat la circa patru ore de mers cu trenul spre nord. După 15 luni de serviciu acolo am fost trimişi şi mai la nord, în Santiago del Estero, un oraş dintr-o provincie aridă foarte caldă. În ianuarie 1973, în timp ce eram acolo, a murit mama mea. Nu o văzusem în ultimii patru ani. Ce m-a susţinut în durerea mea a fost speranţa sigură a învierii, precum şi faptul de a şti că slujeam acolo unde mama dorea să slujesc. — Ioan 5:28, 29; Faptele 24:15.

Oamenii din Santiago del Estero erau prietenoşi şi era uşor să începi studii biblice. Când am sosit acolo, în 1968, existau aproximativ 20 sau 30 de persoane care asistau la întruniri, însă după opt ani erau peste 100 în congregaţia noastră. În plus, în oraşele din apropiere mai existau încă două congregaţii noi, cu un efectiv de 25 până la 50 de vestitori.

Ne întoarcem din nou în Statele Unite

Din cauza problemelor de sănătate, în 1976 am fost repartizaţi din nou ca pionieri speciali în Statele Unite, la Fayetteville, Carolina de Nord. Acolo erau mulţi vorbitori de limba spaniolă veniţi din America Centrală şi de Sud, din Republica Dominicană, Puerto Rico şi chiar din Spania. Am condus multe studii biblice, iar cu timpul s-a format o congregaţie de limba spaniolă. Am petrecut aproape opt ani în această repartiţie.

Însă era nevoie să fim mai aproape de soacra mea, care era foarte înaintată în vârstă şi neputincioasă. Ea locuia în Portland, Oregon, aşa că am primit o nouă repartiţie în congregaţia spaniolă din Vancouver, Washington, care nu este departe de Portland. În decembrie 1983, când am sosit noi, congregaţia era micuţă, dar acum vedem multe persoane noi.

În iunie 1996 am încheiat 53 de ani de serviciu cu timp integral, iar la 1 ianuarie 1996 soţul meu a încheiat 55 de ani. De-a lungul acestor ani mulţi am avut privilegiul de a ajuta sute de persoane să ajungă la cunoştinţa adevărului din Cuvântul lui Dumnezeu şi să-şi dedice viaţa lui Iehova. Mulţi dintre aceştia slujesc în prezent ca bătrâni sau ca miniştri cu timp integral.

Uneori sunt întrebată dacă nu-mi lipsesc copiii. Adevărul este că Iehova m-a binecuvântat cu mulţi copii şi nepoţi spirituali. Da, viaţa mea a fost bogată şi recompensatoare în serviciul lui Iehova. Mă pot asemăna cu fiica lui Iefta care şi-a petrecut viaţa în serviciul la templu şi care nu a avut copii niciodată datorită marelui privilegiu de serviciu de care s-a bucurat. — Judecătorii 11:38–40.

Încă îmi amintesc de momentul în care m-am dedicat lui Iehova, pe când eram doar o fetiţă. Şi acum, imaginea Paradisului este tot la fel de vie în mintea mea ca atunci. Ochii şi inima îmi sunt încă aţintiţi asupra premiului vieţii fără sfârşit în lumea nouă a lui Dumnezeu. Da, dorinţa mea este de a-i sluji lui Iehova nu doar pentru 50 de ani, ci pentru totdeauna — sub domnia Regatului său.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Dorothy Craden, cu mâinile pe umerii mei, şi alţi pionieri, în 1943

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În Roma, Italia, cu colaboratoarele misionare, în 1953

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu soţul meu