Mişna şi Legea lui Dumnezeu dată prin Moise

„LA ÎNCEPUT avem impresia că intrăm într-o conversaţie începută de mult timp despre subiecte pe care nu le putem înţelege niciodată . . . Avem impresia că suntem în sala de aşteptare a unui aeroport situat la mare distanţă. Înţelegem cuvintele pe care le rostesc oamenii, dar rămânem uluiţi de ceea ce exprimă ei şi de preocupările lor şi, mai presus de toate, de insistenţa din glasul lor.“ Aşa descrie ebraistul Jacob Neusner sentimentele pe care le pot avea cei ce citesc pentru prima dată Mişna. Neusner adaugă: „Mişna începe de nicăieri şi se sfârşeşte dintr-o dată“.

În lucrarea A History of Judaism, Daniel Jeremy Silver numeşte Mişna „textul constitutiv al iudaismului rabinic“. De fapt, el adaugă: „Mişna a înlocuit Biblia ca principală materie de studiu în sistemul de instruire practică [iudaică]“. Oare de ce o carte cu un stil atât de obscur a devenit atât de importantă?

O parte din răspuns se află în această declaraţie care apare în Mişna: „Moise a primit Tora la Sinai şi i-a înmânat-o lui Iosua, Iosua, bătrânilor, iar bătrânii, profeţilor. Iar profeţii au înmânat-o bărbaţilor din marea adunare“ (Avot 1:1). Mişna afirmă că ea conţine informaţii care i-au fost furnizate lui Moise pe muntele Sinai — o parte nescrisă a Legii date de Dumnezeu lui Israel. Bărbaţii care alcătuiau marea adunare (denumită mai târziu Sanhedrin) erau consideraţi o parte a unui şir lung de erudiţi, sau înţelepţi, care au transmis pe cale orală unele învăţături de la o generaţie la alta, până când acestea au fost consemnate în cele din urmă în Mişna. Dar aşa stau într-adevăr lucrurile? Cine a scris, de fapt, Mişna, şi de ce? Provine conţinutul ei într-adevăr de la Moise de pe muntele Sinai? Are ea vreo însemnătate pentru noi astăzi?

Iudaismul fără templu

Pe vremea când au fost redactate sub inspiraţie Scripturile nu se ştia de o lege orală de natură divină, dată pe lângă Legea scrisă a lui Moise (Exodul 34:27).a Multe secole mai târziu, fariseii, o grupare din cadrul iudaismului, au fost cei care au dezvoltat şi au promovat acest concept. În secolul I e.n., saducheii şi alţi iudei s-au opus acestei învăţături nebiblice. Dar câtă vreme templul din Ierusalim a fost centrul închinării iudaice, chestiunea legii orale a fost secundară. Închinarea de la templu stabilea un model de organizare şi conferea o anumită stabilitate existenţei oricărui evreu.

În anul 70 e.n. însă, naţiunea iudaică a trecut printr-o criză religioasă de proporţii inimaginabile. Ierusalimul a fost distrus de legiunile romane şi peste un milion de evrei au fost ucişi. Templul, centrul vieţii lor spirituale, nu mai exista. Respectarea Legii lui Moise, care pretindea jertfe şi efectuarea unui serviciu preoţesc la templu, era ceva imposibil. Piatra de temelie a iudaismului nu mai exista. Talmudistul Adin Steinsaltz scrie: „Distrugerea . . . din 70 e.n. a făcut ca reconstruirea întregii structuri a vieţii religioase să fie o necesitate urgentă“. Şi ei au reconstruit-o într-adevăr.

Însă chiar dinainte de distrugerea templului, Yohanan Ben Zakkai, un respectat discipol al conducătorului fariseu Hillel, a primit aprobarea din partea lui Vespasian (care urma să devină în scurtă vreme împărat) să transfere centrul spiritual al iudaismului şi Sanhedrinul de la Ierusalim la Iavneh. Potrivit lui Steinsaltz, după distrugerea Ierusalimului, Yohanan Ben Zakkai „s-a confruntat cu dificultatea de a stabili un nou centru de atracţie pentru oameni şi de a-i ajuta să se adapteze noilor împrejurări în care fervoarea religioasă trebuia să fie îndreptată spre un alt focar, acum că templul îşi încetase existenţa“. Acest nou focar a fost legea orală.

Cu templul în ruine, saducheii şi alte secte iudaice nu aveau o alternativă convingătoare. Fariseii au devenit principalul curent iudaic, absorbind opoziţia. Punând accentul pe unitate, rabinii de frunte nu s-au mai numit farisei, un termen încărcat de implicaţii sectare şi fanatice. Ei au devenit cunoscuţi pur şi simplu ca rabini, „înţelepţii Israelului“. Aceşti înţelepţi aveau să creeze un edificiu care să cuprindă concepţiile lor despre legea orală. Aceasta urma să fie o structură spirituală mult mai puţin vulnerabilă atacurilor umane decât templul.

Consolidarea legii orale

Deşi academia rabinică de la Iavneh (situat la 40 de kilometri vest de Ierusalim) era acum principalul centru, în tot Israelul şi chiar şi în îndepărtatele oraşe Babilon şi Roma au început să apară academii în care se preda legea orală. Însă acest fapt a creat o problemă. Steinsaltz explică: „Câtă vreme toţi înţelepţii erau adunaţi la un loc şi principala lucrare de erudiţie era îndeplinită de un singur grup de bărbaţi [în Ierusalim], tradiţia a rămas neschimbată. Însă înmulţirea învăţătorilor şi instituirea unor şcoli separate a creat . . . o pletoră de stiluri şi moduri de expresie“.

Maeştrii legii orale erau numiţi tannaiţi, termen derivat din rădăcina aramaică a unui cuvânt însemnând „a studia“, „a repeta“ sau „a învăţa“. Acest lucru scotea în evidenţă metoda lor de învăţare şi de predare a legii orale printr-o intensă repetiţie şi memorare. Pentru a înlesni memorarea tradiţiilor orale, fiecare regulă sau tradiţie era redusă la o frază scurtă şi concisă. Cu cât mai puţine cuvinte, cu atât mai bine. Se căuta o formă poetică, stilizată, iar frazele erau deseori psalmodiate sau cântate. Însă aceste reguli nu erau bine structurate şi variau mult de la maestru la maestru

Primul rabin care a dat o formă şi o structură concretă mulţimii de tradiţii orale diferite a fost Akiva ben Joseph (cca 50–135 e.n.). Cu privire la el, Steinsaltz scrie: „Contemporanii săi i-au comparat activitatea cu munca unui lucrător care iese la câmp şi adună în coşul său tot ce găseşte la întâmplare, apoi se întoarce acasă şi aranjează fiecare lucru la locul lui. Akiva studiase o mulţime de subiecte haotice şi le clasificase pe categorii distincte“.

În secolul al II-lea e.n. — după mai bine de 60 de ani de la distrugerea Ierusalimului — Bar Kokhba a condus o a doua mare revoltă evreiască împotriva Romei. Şi de data aceasta, revolta a provocat dezastru. Akiva şi mulţi dintre discipolii săi s-au numărat printre cei aproximativ un milion de evrei care au căzut victime. Orice speranţă de reconstruire a templului s-a spulberat atunci când împăratul roman Adrian le-a interzis evreilor accesul în Ierusalim, cu excepţia aniversării distrugerii templului.

Tannaiţii care au trăit după Akiva nu au văzut niciodată templul din Ierusalim. Însă modelul structurat de studiu al tradiţiilor legii orale a devenit „templul“ lor, sau centrul lor de închinare. Lucrarea începută de Akiva şi de discipolii săi în privinţa consolidării acestei structuri a legii orale a fost preluată de ultimul tannait, Judas ha-Nasi.

Alcătuirea Mişnei

Judas ha-Nasi era un descendent al lui Hillel şi al lui Gamalielb. Născut în perioada revoltei lui Bar Kochba, el a devenit conducătorul comunităţii evreieşti din Israel de la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea e.n. Titlul de „ha-Nasi“ înseamnă „prinţul“, indicând statutul de care se bucura el în ochii conaţionalilor săi. Deseori la el se face referire pur şi simplu cu titlul Rabbi. Judas ha-Nasi a fost în fruntea propriei sale academii, precum şi a Sanhedrinului, mai întâi la Bet She’arim, iar după aceea la Sepphoris, în Galileea.

Dându-şi seama că alte conflicte cu Roma ar putea pune în pericol însăşi transmiterea legii orale, Judas ha-Nasi s-a hotărât să-i dea o structură care să-i asigure păstrarea. El i-a adunat la academia lui pe cei mai remarcabili erudiţi ai zilelor sale. S-a dezbătut fiecare aspect şi tradiţie a legii orale. Rezumatul acestor dezbateri s-a conturat în câteva fraze extraordinar de succinte, urmând modelul strict al prozei ebraice poetice.

Acest rezumat a fost aranjat în şase părţi principale, sau Ordine, în funcţie de subiectele principale. Judas le-a subdivizat în 63 de secţiuni, sau tratate. Acum edificiul spiritual era complet. Până la data aceea, aceste tradiţii fuseseră transmise întotdeauna pe cale orală. Dar, ca o protecţie suplimentară, s-a făcut un ultim pas revoluţionar: consemnarea lor în scris. Această nouă şi impresionantă structură scrisă care conţinea legea orală a fost numită Mişna. Numele Mişna derivă din rădăcina ebraică şanáh, însemnând „a repeta“, „a studia“ sau „a învăţa“. Este echivalentul cuvântului aramaic tená, de la care vine tannaím, termen aplicat maeştrilor Mişnei.

Scopul Mişnei nu a fost acela de a stabili un cod de legi definitiv. Ea se concentra mai mult asupra excepţiilor, presupunând că cititorul cunoştea principiile fundamentale. De fapt, aceasta rezuma ceea ce se dezbătea şi se preda la academiile rabinice în perioada lui Judas ha-Nasi. Mişna şi-a propus să fie schiţa legii orale pentru dezbateri ulterioare, un schelet, o structură fundamentală pe care să se poată clădi.

În loc să dezvăluie ceva din ceea ce i s-a oferit lui Moise pe muntele Sinai, Mişna contribuie la înţelegerea formării legii orale, un concept care şi-a avut începutul la farisei. Informaţiile consemnate în Mişna aruncă o oarecare lumină asupra declaraţiilor din Scripturile greceşti creştine şi asupra unor discuţii dintre Isus Cristos şi farisei. Însă este nevoie de precauţie, deoarece Mişna reflectă optica evreilor din secolul al II-lea e.n. Mişna este puntea de legătură între perioada celui de-al doilea templu şi Talmud.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 26]

Părţile mişnei

Mişna este împărţită în şase Ordine. Acestea sunt alcătuite din 63 de cărţi, sau tratate, împărţite în capitole şi mişnayot, adică paragrafe (nu versete).

1. Zeaim (Legi agrare)

Aceste tratate cuprind discuţii despre rugăciunile rostite cu privire la mâncare şi la agricultură. Ele cuprind şi reguli despre zeciuieli, despre porţiile pentru preoţi, despre culegerea spicelor rămase după seceriş şi despre anii sabatici.

2. Moed (Ocazii sfinte, sărbători)

Tratatele din acest Ordin dezbat legi privitoare la sabat, la Ziua Ispăşirii şi la alte sărbători.

3. Naşim (Femei, legea căsătoriei)

Aceste tratate vorbesc despre căsătorie şi divorţ, despre legăminte, despre nazireat şi despre cazuri de adulter suspectat.

4. Nezikim (Pagube şi legea civilă)

Tratatele din acest Ordin cuprind subiecte despre legea civilă şi funciară, procese şi pedepse, îndatoririle Sanhedrinului, idolatrie, jurăminte şi etica conducătorilor (Avot).

5. Kodaşim (Sacrificii)

Aceste tratate cuprind reguli privitoare la jertfele de animale şi de cereale, precum şi la dimensiunile templului.

6. Teharot (Ritualuri de purificare)

Acest Ordin constă din tratate despre puritatea rituală, îmbăieri, spălarea mâinilor, bolile de piele şi necurăţia diferitor obiecte.

[Chenarul de la pagina 28]

Mişna şi Scripturile greceşti creştine

Matei 12:1, 2: „În timpul acela, Isus trecea prin lanurile de grâu, într-o zi de sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să mănânce. Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: «Iată, ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să se facă în ziua sabatului»“. Scripturile ebraice nu interzic ceea ce au făcut discipolii lui Isus. Dar în Mişna există o listă cu 39 de activităţi interzise de rabini în ziua sabatului. — Şabbat 7:2.

Matei 15:3: „Dar El, răspunzând, le-a zis: «Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu de dragul tradiţiei voastre?»“ Mişna confirmă această atitudine (Sanhedrin 11:3). Astfel citim: „[Respectării] cuvintelor scribilor i se aplică mai multă stricteţe decât [respectării] cuvintelor Legii [scrise]. Dacă un om ar spune: «Nu este obligatoriu să porţi filactere», încălcând astfel cuvintele Legii, el nu este vinovat; [dar, dacă ar spune]: «[Filacterele] trebuie să aibă cinci părţi», adăugând astfel la cuvintele scribilor, el este vinovat“. — The Mishnah, de Herbert Danby, pagina 400.

Efeseni 2:14: „Căci El [Isus] este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţiturii“. Mişna spune: „În interiorul Muntelui Templului era un grilaj (soreg-ul), înalt de zece palme“ (Middot 2:3). Neevreilor le era interzis să treacă dincolo de acest grilaj şi să intre în curţile interioare. Se pare că apostolul Pavel a făcut aluzie la acest zid în sens figurat când le-a scris efesenilor în anul 60 sau 61 e.n., timp în care zidul propriu-zis exista încă. Zidul simbolic era legământul Legii, care îi separase multă vreme pe evrei de neevrei. Însă, pe baza morţii lui Cristos în anul 33 e.n., acest zid a fost desfiinţat.