Am învăţat să mă bizui pe Iehova

RELATARE DE JÁN KORPA-ONDO

Era în anul 1942; mă aflam lângă Kursk (Rusia), păzit de soldaţii unguri. Fuseserăm luaţi prizonieri de puterile Axei, care luptau împotriva ruşilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Mormântul meu era deja săpat şi mi s-au dat zece minute pentru a mă decide dacă voi semna sau nu un document prin care declaram că renunţam să mai fiu Martor al lui Iehova. Înainte de a vă relata ce s-a întâmplat după aceea, permiteţi-mi să vă povestesc cum am ajuns acolo.

M-AM născut în 1904 în micuţul sat Zahor, care în prezent se află în estul Slovaciei. După primul război mondial, satul Zahor a făcut parte din ţara nou-formată, Cehoslovacia. Satul nostru era alcătuit din 200 de case şi două biserici, una greco-catolică, iar cealaltă calvinistă.

Deşi frecventam Biserica Calvinistă, duceam o viaţă fără nici o reţinere de ordin moral. Nu departe de mine locuia un om foarte diferit. Într-o zi a intrat în vorbă cu mine şi mi-a împrumutat o Biblie. Era pentru prima oară când ţineam în mână o Biblie. Cam pe atunci, în 1926, m-am căsătorit cu Barbora şi după puţin timp am avut doi copii, pe Barbora şi pe Ján.

Am început să citesc Biblia, însă erau o mulţime de lucruri pe care nu le înţelegeam. Aşadar, m-am dus la pastorul meu şi l-am rugat să mă ajute. „Biblia este numai pentru persoanele educate, mi-a spus el; nici măcar nu încerca să o înţelegi.“ Apoi m-a invitat la o partidă de cărţi.

După aceea, m-am dus la omul care îmi împrumutase Biblia. Făcea parte dintre Studenţii în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. A fost încântat să mă ajute şi, după un timp, am înţeles că acela era adevărul. Am încetat să mai consum băutură în exces şi am început să duc o viaţă morală; am început chiar să le vorbesc altora despre Iehova. Adevărul biblic a pătruns în Zahor la începutul anilor ’20 şi, la scurt timp după aceea, s-a format un grup activ de Studenţi în Biblie.

Cu toate acestea, exista o opoziţie religioasă puternică. Preotul local i-a stârnit împotriva mea pe majoritatea membrilor familiei mele, pretinzând că o luasem razna. Însă viaţa mea începea să aibă un scop şi, cu fermitate, am decis să-l slujesc pe adevăratul Dumnezeu, Iehova. Astfel, în 1930 mi-am simbolizat dedicarea la Iehova botezându-mă.

Încep încercările aspre

În anul 1938, zona în care ne aflam noi a ajuns sub dominaţie ungară deoarece, în timpul celui de-al doilea război mondial, Ungaria era de partea Germaniei. În acea perioadă, în satul nostru alcătuit din mai puţin de 1 000 de locuitori erau circa 50 de Martori. Am continuat să predicăm, chiar dacă acest lucru ne punea în pericol atât viaţa, cât şi libertatea.

În 1940 am fost recrutat în armata ungară. Ce aveam să fac? Am citit profeţiile biblice în care se vorbeşte despre oameni care îşi transformă armele de război în unelte ale păcii şi ştiam că, la timpul potrivit, Dumnezeu va elimina toate războaiele de pe pământ (Psalmul 46:9; Isaia 2:4). Astfel, am ajuns să urăsc războiul şi, fără să-mi pese de consecinţe, am decis să nu mă înrolez în armată.

Am fost condamnat la 14 luni de închisoare şi mi-am executat pedeapsa în Pécs (Ungaria). În acea închisoare se aflau alţi cinci Martori, şi am apreciat faptul că ne puteam asocia. Totuşi, pentru un timp am fost pus la izolare, cu lanţuri la picioare. Când am refuzat să prestăm munci care aveau legătură cu războiul, am fost bătuţi. De asemenea, eram obligaţi să stăm în poziţie de drepţi toată ziua, cu excepţia a două ore după-amiaza. Acest chin a durat patru luni. Totuşi eram fericiţi pentru că în ochii lui Dumnezeu aveam o conştiinţă curată.

Problema compromisului

Într-o zi, un grup format din 15 preoţi catolici a venit pentru a încerca să ne convingă că faptul de a sprijini războiul înrolându-ne în armată era un lucru important. În timpul discuţiei noi am spus: „Dacă puteţi dovedi cu Biblia că sufletul este nemuritor şi că vom merge la cer dacă vom muri în război, ne vom înrola în armată“. Bineînţeles că nu au putut dovedi acest lucru, şi nu au mai vrut să continue discuţia.

În 1941, perioada mea de detenţie a luat sfârşit, şi eram nerăbdător să-mi revăd familia. Contrar aşteptărilor, am fost dus în lanţuri la o bază militară din Sárospatak (Ungaria). Când am sosit, mi s-a oferit posibilitatea de a fi eliberat. „Tot ce trebuie să faci, mi s-a spus, este să semnezi acest angajament că vei plăti 200 de pengö când te vei întoarce acasă.“

„Cum e posibil acest lucru?“, am întrebat eu. „La ce vă trebuie banii?“

„În schimbul banilor, mi s-a spus, vei primi un certificat care atestă că la examenul medical ai fost găsit inapt pentru armată.“

Era o decizie grea. Pentru mai bine de un an fusesem supus unui tratament inuman; eram sleit de puteri. Acum, dacă acceptam să dau o sumă de bani, puteam să fiu liber. „Am să mă mai gândesc“, am spus eu cu jumătate de gură.

Ce decizie urma să iau? Aveam o soţie şi doi copii. Cam în acel timp am primit o scrisoare de încurajare de la un colaborator creştin. El cita textul din Evrei 10:38, unde apostolul Pavel consemnează cuvintele lui Iehova: „«Cel drept va trăi prin credinţă» şi «dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el»“. La puţin timp după aceea, doi ofiţeri unguri de la cazarmă au vorbit cu mine, iar unul dintre ei a spus: „Nici nu ştii cât de mult te respectăm noi pentru că ţii cu atâta tărie la principiile biblice! Nu renunţa!“

În ziua următoare m-am dus la cei care spuneau că mă vor elibera în schimbul a 200 de pengö şi le-am zis: „Întrucât Iehova Dumnezeu a permis să fiu închis, tot el va avea grijă şi să mă elibereze. Nu mă voi vinde“. Atunci am fost condamnat la zece ani închisoare. Însă încercările de a mă determina să fac compromis nu s-au sfârşit aici. Tribunalul s-a oferit să mă achite cu condiţia să accept să slujesc în armată numai două luni şi fără să port armă. Am refuzat şi această ofertă, începând astfel perioada mea de detenţie.

Persecuţia devine tot mai aprigă

Am fost dus înapoi la închisoarea din Pécs. De data asta, chinul a fost şi mai mare. Îmi legau mâinile la spate şi mă atârnau de ele aproximativ două ore. Din această cauză mi s-au dislocat ambii umeri. Această tortură a fost repetată pe o perioadă de circa şase luni. Numai lui Iehova trebuie să-i mulţumesc că am rezistat.

În 1942, un grup format din deţinuţi politici, evrei şi 26 de Martori ai lui Iehova, dintre care făceam şi eu parte, a fost dus în oraşul Kursk, aflat într-o zonă ocupată de trupele germane. Am fost predaţi nemţilor, iar aceştia i-au pus pe deţinuţi să care pe front mâncare, arme şi îmbrăcăminte pentru soldaţi. Noi Martorii am refuzat această muncă deoarece viola neutralitatea noastră creştină. Prin urmare, am fost trimişi înapoi la unguri.

În cele din urmă am fost duşi la închisoarea din Kursk. Timp de câteva zile am fost bătuţi de trei ori pe zi cu bastoane de cauciuc. Am primit o lovitură în tâmplă şi am căzut în genunchi. În timp ce eram lovit, mi-am zis: „Nu e greu să mori“. Tot corpul îmi amorţise, aşa că nu simţeam nimic. Trei zile nu ni s-a dat absolut nimic de mâncat. Apoi am fost duşi la tribunal, iar şase dintre noi au fost condamnaţi la moarte. După ce sentinţa a fost executată, am mai rămas 20.

Încercările la care ne-a fost supusă credinţa în acele zile din octombrie 1942 petrecute la Kursk au fost cele mai crâncene încercări prin care am trecut vreodată. Sentimentele noastre au fost foarte bine exprimate de regele Iosafat din vechime, când poporul său se afla într-o situaţie extrem de dificilă: „Noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi, care înaintează împotriva noastră; şi noi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!“ — 2 Cronici 20:12.

Toţi douăzeci am fost scoşi pentru a ne săpa mormântul comun, fiind păziţi de 18 soldaţi unguri. După ce am terminat de săpat, ni s-a spus că aveam zece minute ca să semnăm un document care spunea printre altele: „Învăţătura Martorilor lui Iehova este greşită. Nu voi mai crede în ea şi nu o voi mai susţine. Voi lupta pentru patria ungară . . . Confirm prin semnătura mea că mă înscriu în Biserica Romano-Catolică“.

După zece minute ni s-a dat ordinul: „La dreapta! La mormânt, marş!“ Apoi s-a ordonat: „Primul şi al treilea deţinut să intre în groapă!“ Celor doi li s-au dat alte zece minute pentru a se decide dacă vor semna sau nu documentul. Unul dintre soldaţi a insistat spunând: „Renunţaţi la credinţa voastră şi veţi ieşi din groapă!“ Nimeni n-a scos un cuvânt. Apoi ofiţerul responsabil i-a împuşcat pe amândoi.

„Ce facem cu ceilalţi?“, l-a întrebat un soldat pe ofiţerul responsabil.

„Leagă-i pe toţi“, a răspuns el. „O să-i torturăm şi mai mult şi o să-i împuşcăm mâine dimineaţă la ora şase.“

Brusc a început să mi se facă frică, nu pentru că urma să mor, ci pentru că mă gândeam că nu voi putea îndura torturile şi că voi face compromis. Aşadar, am făcut un pas înainte şi am spus: „Domnule ofiţer, şi noi am comis aceeaşi greşeală ca şi ceilalţi pe care tocmai i-aţi împuşcat. De ce nu ne împuşcaţi şi pe noi?“

Dar nu ne-au împuşcat. Am fost legaţi cu mâinile la spate. Apoi am fost atârnaţi de mâini. Când ne pierdeam cunoştinţa, aruncau apă pe noi. Durerea era cumplită pentru că, din cauza greutăţii corpului, ni se dislocaseră umerii. Această tortură a durat aproximativ trei ore. Apoi, pe neaşteptate, a venit un ordin ca nici un Martor al lui Iehova să nu mai fie împuşcat.

O mutare în est, apoi evadarea

După trei săptămâni am mărşăluit supravegheaţi câteva zile, până când am ajuns la fluviul Don. Cei care răspundeau de noi ne-au spus că nu ne vom mai întoarce vii. Ziua eram puşi să muncim fără nici un rost, adică să săpăm şanţuri, pentru ca apoi să le acoperim la loc. Seara beneficiam de o oarecare libertate, permiţându-ni-se să ne plimbăm prin împrejurimi.

Aşa cum înţelegeam eu situaţia, erau două posibilităţi: fie să murim acolo, fie să evadăm de la nemţi şi să ne predăm ruşilor. Numai trei dintre noi am decis să încercăm să evadăm trecând de cealaltă parte a Donului, care era îngheţat. La 12 decembrie 1942 ne-am rugat lui Iehova şi am fugit. Am ajuns la frontul rusesc şi imediat am fost închişi într-un lagăr de prizonieri în care se aflau aproximativ 35 000 de oameni. Primăvara, numai 2 300 de prizonieri mai erau în viaţă. Restul muriseră de foame.

Eliberare, dar şi noi tragedii

Până la sfârşitul războiului, inclusiv câteva luni după terminarea lui, am supravieţuit ca prizonier rus. În cele din urmă, în noiembrie 1945, am reuşit să ajung acasă, la Zahor. Ferma noastră era în paragină, aşa că a trebuit să iau totul de la început. Soţia şi copiii mei munciseră la fermă în timpul războiului, însă în octombrie 1944 s-au refugiat în est pentru că se apropiau ruşii. Tot ce aveam fusese prădat.

Dar ceea ce era şi mai grav, când m-am întors acasă, soţia mea era foarte bolnavă. În februarie 1946 a murit. Avea doar 38 de ani. Am avut atât de puţin timp pentru a ne bucura de reîntâlnirea noastră după mai bine de cinci ani grei, departe unul de celălalt!

Am găsit mângâiere alături de fraţii mei spirituali, asistând la întruniri şi participând la ministerul din casă în casă. În 1947 am împrumutat nişte bani pentru a face o călătorie de circa 400 de kilometri până la Brno, cu scopul de a asista la un congres. Acolo, în mijlocul fraţilor mei creştini, printre care se afla şi Nathan Knorr, pe atunci preşedintele Watch Tower Bible and Tract Society, am primit multă mângâiere şi încurajare.

Nu ne-am bucurat prea mult timp de libertatea postbelică. În 1948, comuniştii au început să ne persecute. În 1952, mulţi dintre fraţii care se aflau în fruntea lucrării Martorilor lui Iehova din Cehoslovacia au fost arestaţi, iar mie mi s-a încredinţat responsabilitatea de a avea grijă de congregaţii. În 1954 am fost şi eu arestat şi condamnat la patru ani închisoare. Fiul meu, Ján, şi fiul său Juraj au fost şi ei închişi pentru că îşi păstraseră neutralitatea creştină. Am petrecut doi ani în penitenciarul de stat Pankrác din Praga. În 1956 a fost declarată o amnistie şi am fost eliberat.

În sfârşit libertate!

În cele din urmă, în 1989, în Cehoslovacia a căzut comunismul, iar lucrarea Martorilor lui Iehova a fost recunoscută oficial. Deci eram liberi să ne întrunim şi să predicăm fără nici o restricţie. Pe atunci, în Zahor erau aproape o sută de Martori, ceea ce însemna că, din zece locuitori ai satului, cel puţin unul era Martor. Cu câţiva ani în urmă am construit o frumoasă şi spaţioasă Sală a Regatului în Zahor, cu o capacitate de circa 200 de locuri.

Sănătatea mea nu mai este bună, de aceea fraţii mă duc cu maşina la Sala Regatului. Îmi face plăcere să fiu acolo şi să răspund la Studiul Turnului de veghere. Sunt în mod deosebit fericit să văd reprezentanţi din trei generaţii ale familiei mele slujindu-i lui Iehova, printre care se numără şi câţiva nepoţi. Unul dintre aceştia a slujit ca supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova în Cehoslovacia până când responsabilităţile familiale nu i-au mai permis să efectueze această lucrare.

Îi sunt recunoscător lui Iehova pentru că m-a întărit în timpul numeroaselor mele perioade de încercări. Faptul că mi-am păstrat atenţia îndreptată asupra lui — „ca şi cum aş fi văzut pe Cel care este nevăzut“ — m-a susţinut (Evrei 11:27). Da, am simţit puternica sa mână eliberatoare. Din acest motiv, chiar şi în prezent mă străduiesc să asist la întrunirile congregaţiei şi să iau parte la declararea în public a numelui său în măsura posibilităţilor.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Sala Regatului din Zahor

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Apreciez privilegiul de a răspunde la Studiul Turnului de veghere