Urâţi din cauza credinţei lor

„Şi veţi fi obiectul urii tuturor din cauza numelui meu.“ — MATEI 10:22, NW.

 1, 2. Relataţi câteva experienţe de viaţă reale prin care au trecut Martorii lui Iehova deoarece şi-au respectat convingerile religioase.

UN COMERCIANT cinstit de pe insula Creta este arestat de nenumărate ori şi adus înaintea tribunalelor greceşti. În total, el petrece în închisoare mai mult de şase ani, departe de soţia şi de cei cinci copii ai săi. În Japonia, un elev de 17 ani este exmatriculat, deşi este manierat şi e primul din clasa lui, formată din 42 de elevi. În Franţa, mulţi oameni sunt concediaţi în mod pripit, deşi sunt angajaţi conştiincioşi. Ce au în comun aceste experienţe de viaţă reale?

² Toţi cei menţionaţi mai sus sunt Martori ai lui Iehova. Ce „crimă“ au comis ei? În esenţă, faptul că şi-au respectat convingerile religioase. Ascultând de învăţăturile lui Isus Cristos, comerciantul le vorbea altora despre credinţa sa (Matei 28:19, 20). El a fost condamnat pe baza unei legi emise cu foarte mult timp în urmă în Grecia, lege care consideră prozelitismul o infracţiune. Elevul a fost exmatriculat deoarece conştiinţa lui instruită pe baza Bibliei nu i-a permis să participe la antrenamentele obligatorii de kendo, scrimă japoneză (Isaia 2:4). Cât despre cei din Franţa care au fost concediaţi, li s-a spus că singurul motiv pentru care fuseseră concediaţi era faptul că sunt Martori ai lui Iehova.

 3. De ce pentru majoritatea Martorilor lui Iehova suferinţele mari cauzate lor de alţi oameni constituie un fenomen relativ rar?

³ Aceste experienţe triste sunt reprezentative pentru ceea ce au îndurat recent Martorii lui Iehova din unele ţări. Totuşi, pentru majoritatea Martorilor lui Iehova, suferinţele mari cauzate lor de alţi oameni constituie un fenomen relativ rar. Membrii poporului lui Iehova sunt cunoscuţi pretutindeni pentru conduita lor excelentă, datorită căreia nimeni nu are vreun motiv întemeiat ca să le facă rău (1 Petru 2:11, 12). Ei nu urzesc comploturi şi nu adoptă o conduită dăunătoare (1 Petru 4:15). Dimpotrivă, ei se străduiesc să trăiască potrivit sfatului biblic de a-i fi supuşi în primul rând lui Dumnezeu şi apoi autorităţilor laice. Ei plătesc taxele prevăzute de lege şi fac tot posibilul să „trăiască în pace cu toţi oamenii“ (Romani 12:18; 13:6, 7; 1 Petru 2:13–17). În cadrul lucrării lor de instruire biblică, ei încurajează respectarea legilor, a valorilor familiale şi a moralităţii. Numeroase guverne i-au lăudat pentru că sunt cetăţeni care respectă legile (Romani 13:3). Cu toate acestea, după cum arată şi primul paragraf, ei sunt uneori ţinta opoziţiei — în unele ţări, chiar a interdicţiilor guvernamentale. Ar trebui să ne surprindă aceste lucruri?

„Preţul“ de a fi discipol

 4. Potrivit cuvintelor lui Isus, la ce se putea aştepta cineva care devenea un discipol al său?

⁴ Isus Cristos a arătat în mod clar ce va însemna faptul de a fi un discipol al său. „Robul nu este mai mare decât stăpânul său“, le-a spus el discipolilor. „Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta.“ Isus a fost urât de alţii „fără temei“ (Ioan 15:18–20, 25; Psalmul 69:4; Luca 23:22). Discipolii săi se puteau aştepta la acelaşi lucru: la opoziţie nejustificată. Isus i-a avertizat de mai multe ori: „Veţi fi obiectul urii“. — Matei 10:22, NW; 24:9.

 5, 6. a) De ce i-a îndemnat Isus pe cei care aveau să devină discipoli ai săi să „calculeze preţul“? b) În concluzie, de ce nu trebuie să fim surprinşi când întâmpinăm opoziţie?

⁵ Prin urmare, Isus i-a îndemnat pe cei ce aveau să devină discipoli ai săi să „calculeze preţul“ pe care îl implică faptul de a fi discipol (Luca 14:28, Revised Standard Version). De ce? Nu pentru a decide dacă ar trebui sau nu să devină discipoli ai săi, ci pentru a fi hotărâţi să îndeplinească tot ce presupune faptul de a fi un discipol al său. Trebuie să fim pregătiţi să înfruntăm orice încercări sau dificultăţi care vin odată cu privilegiul de a fi discipoli ai lui Cristos (Luca 14:27). Nimeni nu ne constrânge să-i slujim lui Iehova în calitate de discipoli ai lui Cristos. Aceasta este o decizie personală şi, de asemenea, o decizie în cunoştinţă de cauză. Noi ştim dinainte că, în afară de faptul că vom avea parte de binecuvântări dacă ne vom dedica lui Dumnezeu şi vom lega o relaţie strânsă cu el, vom fi „obiectul urii“. Prin urmare, noi nu suntem surprinşi când întâmpinăm opoziţie. Noi am „calculat preţul“ şi suntem pregătiţi să îl plătim. — 1 Petru 4:12–14.

⁶ De ce unii, inclusiv anumite oficialităţi guvernamentale, se opun adevăraţilor creştini? Pentru a afla răspunsul, să analizăm situaţia a două grupuri religioase din secolul I e.n. Ambele erau ţinta urii, însă din motive total diferite.

Plini de ură şi urâţi

 7, 8. Ce învăţături reflectau dispreţul faţă de neevrei, şi ce atitudine a luat naştere în rândul evreilor ca urmare a acestui fapt?

⁷ În secolul I e.n., Israelul se afla sub dominaţie romană, iar iudaismul, sistemul religios iudaic, se afla în mare măsură sub autoritatea opresivă a unor conducători de felul fariseilor şi al scribilor (Matei 23:2–4). Aceşti conducători fanatici au denaturat prevederile Legii mozaice referitoare la separarea de naţiuni în aşa fel încât acestea să pretindă dispreţuirea neevreilor. În consecinţă, ei au creat o religie care promova ura faţă de neevrei, reuşind de fapt să stârnească ura neevreilor faţă de evrei.

⁸ Conducătorilor evrei nu le era greu să promoveze dispreţul faţă de neevrei, pentru că evreii din acele timpuri îi considerau pe neevrei nişte fiinţe demne de dispreţ. Conducătorii religioşi îi învăţau pe oameni că o femeie evreică nu trebuia să rămână niciodată singură cu neevreii pentru că, spuneau ei, aceştia „sunt suspectaţi de un comportament obscen“. Un evreu nu trebuia să „rămână singur cu aceştia pentru că ei sunt suspectaţi de vărsare de sânge“. Un evreu putea folosi laptele muls de un neevreu numai dacă evreul fusese de faţă când s-a muls laptele. Influenţaţi de conducătorii lor, evreii au creat o distanţă între ei şi neevrei şi un exclusivism rigid. — Compară cu Ioan 4:9.

 9. Ce consecinţe au avut învăţăturile conducătorilor evrei referitoare la neevrei?

⁹ Aceste învăţături referitoare la neevrei nu au promovat relaţii bune între evrei şi neevrei. Neevreii ajunseseră să-i considere pe evrei nişte persoane care îi urau pe toţi oamenii. Istoricul roman Tacitus (născut în jurul anului 56 e.n.) a spus despre evrei că „îi urau pe ceilalţi oameni ca pe nişte duşmani“. Tacitus a mai spus că neevreii care deveneau prozeliţi evrei erau învăţaţi să-şi renege ţara şi să nu aibă nici o consideraţie faţă de familie şi prieteni. În general, romanii îi tolerau pe evrei şi se temeau de ei deoarece erau numeroşi. Însă o revoltă a evreilor care a izbucnit în anul 66 e.n. i-a determinat pe romani să ia măsuri drastice împotriva evreilor, ceea ce a dus la distrugerea Ierusalimului în 70 e.n.

10, 11. a) Potrivit Legii mozaice, cum trebuiau trataţi străinii? b) Ce învăţăminte tragem din finalul dezastruos al iudaismului?

¹⁰ Ce deosebire exista între această concepţie referitoare la străini şi forma de închinare prevăzută de Legea mozaică? Este adevărat că Legea susţinea separarea de naţiuni, însă scopul acestei prevederi era acela de a-i ocroti pe israeliţi şi îndeosebi închinarea pură (Iosua 23:6–8). Chiar şi aşa, Legea pretindea ca străinii să fie trataţi cu dreptate şi obiectivitate şi să fie primiţi cu ospitalitate — atât timp cât nu încălcau în mod flagrant legile Israelului (Leviticul 24:22). Depărtându-se de spiritul rezonabil evident al Legii referitoare la străini, conducătorii religioşi evrei din zilele lui Isus au creat o formă de închinare care promova ura faţă de străini şi care era urâtă de străini. În cele din urmă, naţiunea iudaică din secolul I a pierdut favoarea lui Iehova. — Matei 23:38.

¹¹ Putem trage învăţăminte din toate acestea? Bineînţeles. Dacă ne considerăm mai drepţi decât cei ce nu ne împărtăşesc convingerile religioase şi îi tratăm cu un aer de superioritate discreditându-i, evident nu prezentăm închinarea pură adusă lui Iehova în adevărata ei lumină, iar o astfel de atitudine nu este pe placul său. Să luăm cazul creştinilor fideli din secolul I. Ei nu i-au urât pe cei care nu erau creştini şi nici nu s-au răsculat împotriva Romei. Totuşi, ei erau „obiectul urii“. De ce, şi cine îi ura?

De cine erau urâţi creştinii din secolul I?

12. Cum reiese cu claritate din Scripturi că Isus doreşte ca discipolii săi să aibă un punct de vedere echilibrat cu privire la necreştini?

¹² Din învăţăturile lui Isus reiese clar că el a dorit ca discipolii săi să aibă un punct de vedere echilibrat cu privire la necreştini. În primul rând, el a spus despre continuatorii săi că vor fi separaţi de lume în sensul că nu vor adopta o atitudine şi o conduită care contravin căilor drepte ale lui Iehova. Ei aveau să rămână neutri din punct de vedere politic şi nu aveau să ia parte la războaie (Ioan 17:14, 16). În al doilea rând, departe de a promova ura faţă de necreştini, Isus le-a spus continuatorilor săi să-şi „iubească vrăjmaşii“ (Matei 5:44). Apostolul Pavel i-a îndemnat pe creştini: „Dacă-i este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea“ (Romani 12:20). El le-a mai spus „să facă bine la toţi“. — Galateni 6:10.

13. De ce conducătorii religioşi evrei li se opuneau cu atâta înverşunare discipolilor lui Cristos?

¹³ Totuşi, discipolii lui Cristos au constatat imediat după aceea că erau „obiectul urii“ a trei grupuri de persoane. Primul grup îl constituiau conducătorii religioşi evrei. Nu e de mirare că creştinii au atras imediat atenţia acestui grup. Creştinii aveau principii înalte referitoare la moralitate şi integritate şi transmiteau cu un zel înflăcărat un mesaj plin de speranţă. Ca urmare, mii de oameni au abandonat iudaismul şi au îmbrăţişat creştinismul (Faptele 2:41; 4:4; 6:7). Pentru conducătorii religioşi evrei, discipolii evrei ai lui Isus nu erau decât nişte apostaţi (compară cu Faptele 13:45). Acei conducători furioşi considerau că creştinismul le anula tradiţiile, ba chiar le combătea punctul de vedere referitor la neevrei. Din 36 e.n., neevreii au putut să devină creştini, împărtăşind aceeaşi credinţă şi bucurându-se de aceleaşi privilegii ca şi creştinii evrei. — Faptele 10:34, 35.

14, 15. a) De ce şi-au atras creştinii ura din partea închinătorilor păgâni? Exemplificaţi. b) Care au fost cele trei grupuri de persoane pentru care creştinii erau „obiectul urii“?

¹⁴ Al doilea grup a cărui ură şi-au atras-o creştinii îl constituiau închinătorii păgâni. De exemplu, în anticul Efes, construirea altarelor de argint în onoarea zeiţei Artemis era o afacere profitabilă. Însă, când Pavel a predicat acolo, un număr considerabil de efeseni au reacţionat pozitiv, abandonând închinarea la zeiţa Artemis. Întrucât afacerea le era pusă în pericol, argintarii s-au răsculat (Faptele 19:24–41). Ceva asemănător s-a întâmplat şi după ce creştinismul s-a răspândit în Bitinia (actualmente nord-vestul Turciei). La puţin timp de la terminarea redactării Scripturilor greceşti creştine, guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, a consemnat că templele păgâne fuseseră abandonate, iar vânzările de nutreţ pentru animalele de jertfă scăzuseră vertiginos. Creştinii erau blamaţi şi persecutaţi pentru că închinarea lor nu tolera jertfele de animale şi idolii (Evrei 10:1–9; 1 Ioan 5:21). Evident, răspândirea creştinismului a afectat anumite cercuri influente în care se practica închinarea păgână şi i-a înfuriat pe cei ce au pierdut atât afaceri, cât şi bani.

¹⁵ Al treilea grup pentru care creştinii erau „obiectul urii“ îl constituiau romanii naţionalişti. La început, romanii îi considerau pe creştini un grup religios mic şi, probabil, fanatic. Totuşi, cu timpul, simplul fapt că cineva se declara creştin era un delict care se pedepsea cu moartea. De ce nişte cetăţeni cinstiţi, care duceau o viaţă de creştin, aveau să fie consideraţi victime care meritau să fie persecutate şi omorâte?

De ce creştinii din secolul I erau urâţi de societatea romană?

16. În ce moduri s-au păstrat creştinii separaţi de lume, şi de ce acest lucru le-a atras ura societăţii romane?

¹⁶ Creştinii erau urâţi de societatea romană în primul rând pentru că îşi practicau convingerile religioase. De exemplu, ei s-au păstrat separaţi de lume (Ioan 15:19). În consecinţă, ei nu ocupau poziţii politice şi refuzau serviciul militar. Din acest motiv, ei „erau consideraţi nişte oameni morţi faţă de lume şi inutili în toate domeniile vieţii“, după cum a spus istoricul Augustus Neander. Faptul de a nu face parte din lume însemna şi a evita căile greşite ale societăţii romane corupte. „Micile comunităţi creştine incomodau cu decenţa şi pietatea lor lumea păgână înnebunită după plăceri“, a afirmat istoricul Will Durant (1 Petru 4:3, 4). Persecutându-i şi omorându-i pe creştini, romanii au încercat să reducă la tăcere glasul supărător al conştiinţei.

17. Ce anume dovedeşte că lucrarea de predicare a creştinilor din secolul I a fost eficientă?

¹⁷ Creştinii din secolul I predicau vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu cu un zel intransigent (Matei 24:14). În jurul anului 60 e.n., Pavel a putut spune că vestea bună fusese „vestită întregii creaţii de sub cer“ (Coloseni 1:23). La sfârşitul secolului I, continuatorii lui Isus făcuseră discipoli în tot Imperiul Roman: în Asia, Europa şi Africa. Chiar câţiva membri din „casa Cezarului“a au devenit creştini (Filipeni 4:22). Această lucrare de predicare a dat naştere la sentimente de animozitate. Istoricul Augustus Neander a spus: „Creştinismul a luat amploare în mod constant în rândul oamenilor de orice rang, ameninţând să răstoarne religia de stat“.

18. În ce fel faptul că creştinii îi acordau lui Iehova devoţiune exclusivă a dat naştere la neînţelegeri între aceştia şi guvernul roman?

¹⁸ Continuatorii lui Isus îi acordau lui Iehova devoţiune exclusivă (Matei 4:8–10). Probabil că acest aspect al închinării lor a dat naştere mai mult decât oricare altul la neînţelegeri între ei şi Roma. Romanii erau toleranţi faţă de alte religii atât timp cât adepţii acestora practicau şi cultul împăratului. Creştinii din secolul I nu luau efectiv parte la această formă de închinare. Ei se considerau răspunzători înaintea unei autorităţi mult mai înalte decât statul roman, şi anume Iehova Dumnezeu (Faptele 5:29). Din acest motiv, indiferent cât de exemplară ar fi fost conduita unui creştin în alte privinţe ca cetăţean, el era considerat un duşman al statului.

19, 20. a) Cine era răspunzător în primul rând de calomniile răutăcioase răspândite împotriva creştinilor fideli? b) Ce acuzaţii false erau aduse împotriva creştinilor?

¹⁹ Totuşi a mai existat un motiv pentru care creştinii fideli au ajuns să fie „obiectul urii“ pentru societatea romană, şi anume, calomniile răutăcioase la adresa lor, care erau crezute fără nici o ezitare şi de care erau răspunzători în mare parte conducătorii religioşi evrei (Faptele 17:5–8). În anul 60 sau 61 e.n., când Pavel aştepta la Roma să fie judecat de împăratul Nero, câţiva evrei de frunte au spus cu referire la creştini: „Despre partida aceasta am aflat, căci pretutindeni se vorbeşte împotriva ei“ (Faptele 28:22). Nu încape îndoială că şi la urechile lui Nero au ajuns istorisiri calomniatoare despre creştini. În anul 64 e.n., când Nero a fost acuzat de incendiul care a devastat Roma, el a dat vina, după cât se pare, pe creştini, care erau deja vorbiţi de rău. Se pare că acest lucru a provocat un val de persecuţii care a avut ca scop exterminarea creştinilor.

²⁰ Învinuirile care li se aduceau adesea creştinilor constau într-un amestec de minciuni făţişe şi denaturări ale convingerilor lor. Pentru că creştinii erau monoteişti şi nu practicau cultul împăratului, ei erau consideraţi atei. Întrucât unii necreştini se opuneau rudelor creştine, creştinii erau acuzaţi că destrămau familii (Matei 10:21). Ei erau consideraţi canibali, acuzaţie care, potrivit unor surse, se baza pe o interpretare greşită a cuvintelor lui Isus rostite cu ocazia Cinei Domnului. — Matei 26:26–28.

21. Care sunt două motive pentru care creştinii erau „obiectul urii“?

²¹ În concluzie, existau două motive principale pentru care creştinii fideli erau „obiectul urii“ romanilor: 1) convingerile şi practicile lor bazate pe Biblie şi 2) acuzaţiile false îndreptate împotriva lor. Indiferent care era motivul, adversarii aveau un singur obiectiv, şi anume, suprimarea creştinismului. Bineînţeles că adevăraţii instigatori ai persecuţiei creştinilor au fost adversarii supraumani, forţele spirituale rele invizibile. — Efeseni 6:12.

22. a) Ce exemple arată că Martorii lui Iehova se străduiesc să „facă bine la toţi“ (vezi chenarul de la pagina 11)? b) Ce întrebări se vor analiza în articolul următor?

²² Asemenea creştinilor din secolul I, în multe ţări Martorii lui Iehova din prezent sunt „obiectul urii“. Totuşi, ei nu-i urăsc pe cei care nu sunt Martori, nici nu instigă vreodată la revoltă împotriva guvernelor. Dimpotrivă, ei sunt cunoscuţi pretutindeni ca persoane care manifestă o iubire autentică, iubire ce depăşeşte orice barieră socială, rasială şi etnică. Atunci de ce sunt ei persecutaţi? Şi cum reacţionează ei când întâmpină opoziţie? Aceste întrebări vor fi analizate în articolul următor.

[Notă de subsol]

Cum aţi răspunde?

◻ De ce i-a îndemnat Isus pe cei ce aveau să devină discipoli ai săi să calculeze preţul pe care îl pretinde faptul de a fi discipol?

◻ Ce efect a avut asupra iudaismului punctul de vedere predominant cu privire la neevrei, şi ce învăţăminte tragem de aici?

◻ Care sunt cele trei grupuri din partea cărora creştinii fideli din secolul I au suportat opoziţie?

◻ Care sunt principalele motive pentru care creştinii din secolul I erau „obiectul urii“ romanilor?

[Chenarul de la pagina 11]

„Să facem bine la toţi“

Martorii lui Iehova se străduiesc să dea ascultare sfatului biblic de „a face bine la toţi“ (Galateni 6:10). În timpuri de nevoie, iubirea de aproapele îi îndeamnă să-i ajute pe cei care nu le împărtăşesc convingerile religioase. De exemplu, în 1994, în timpul dezastrului din Rwanda, Martori din Europa s-au oferit să meargă în Africa pentru a duce ajutoare umanitare. Au fost înfiinţate lagăre bine organizate şi spitale de campanie pentru a se acorda ajutor. Au fost aduse cu avionul cantităţi uriaşe de alimente, îmbrăcăminte şi pături. Numărul refugiaţilor care au primit ajutoare umanitare a fost de peste trei ori mai mare decât numărul Martorilor care existau atunci în Rwanda.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 9]

Creştinii din secolul I au predicat vestea bună cu un zel intransigent