De ce i-a persecutat Saul pe creştini?

„EU, CE-I DREPT, GÂNDEAM că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Isus Nazarineanul şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în închisoare pe mulţi sfinţi, căci am primit împuternicirea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi când erau ei condamnaţi la moarte, îmi dădeam şi eu aprobarea. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. Şi, fiind furios peste măsură împotriva lor, îi persecutam până şi în cetăţile străine.“ — Faptele 26:9–11.

AŞA s-a exprimat Saul din Tars, cunoscut şi ca apostolul Pavel. Bineînţeles, când a spus aceste lucruri, Pavel devenise alt om. El nu mai era un adversar al creştinismului, ci unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai acestuia. Dar ce anume îl determinase înainte pe Saul să-i persecute pe creştini? De ce credea el că ‘trebuia să facă’ asemenea lucruri? Şi putem trage şi noi vreo învăţătură din relatarea lui?

Lapidarea lui Ştefan

Saul este menţionat prima dată în Biblie alături de cei ce l-au ucis pe Ştefan. „L-au târât [pe Ştefan] afară din cetate şi aruncau cu pietre în el. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul.“ „Saul se învoise la uciderea lui Ştefan“ (Faptele 7:58; 8:1). Ce anume a condus la această ucidere? Evreii, împreună cu câţiva din Cilicia, au avut o dispută cu Ştefan, dar nu au putut să-i stea împotrivă. Nu se specifică dacă Saul, care era tot din Cilicia, se afla printre ei. În orice caz, ei s-au folosit de martori falşi pentru a-l acuza pe Ştefan de blasfemie şi l-au târât înaintea Sanhedrinului (Faptele 6:9–14). Această adunare, prezidată de marele preot, funcţiona ca tribunal suprem evreiesc. Fiind şi autoritatea supremă pe plan religios, membrii ei au apărat ceea ce considerau ei a fi puritate doctrinară. După părerea lor, Ştefan trebuia omorât. El avusese îndrăzneala să-i acuze că nu respectă Legea (Faptele 7:53). De aceea, aveau ei să-i arate ce însemna să fie respectată!

Faptul că Saul a fost de acord cu această părere era o consecinţă logică a convingerilor sale religioase. El era fariseu. Această sectă puternică pretindea o respectare riguroasă a legii şi a tradiţiei. Creştinismul era considerat a fi opusul acestor doctrine, predând o nouă cale de salvare prin intermediul lui Isus. Evreii din secolul I se aşteptau ca Mesia să fie un Rege glorios care să-i elibereze de sub jugul detestabil al dominaţiei romane. Prin urmare, pentru ei era ceva complet străin, inacceptabil şi respingător ca cel ce fusese condamnat de Marele Sanhedrin pe baza acuzaţiei de blasfemie şi apoi pironit pe un stâlp de tortură ca un criminal blestemat să fie Mesia.

Potrivit Legii, un om pironit pe un stâlp era „blestemat de Dumnezeu“ (Deuteronomul 21:22, 23; Galateni 3:13). Din punctul de vedere al lui Saul, „aceste cuvinte i se aplicau cu claritate lui Isus“, spune Frederick Bruce. „El murise sub blestemul lui Dumnezeu, şi, prin urmare, era imposibil ca el să fie Mesia, peste care, potrivit tradiţiei iudaice, binecuvântarea lui Dumnezeu trebuia să se reverse într-o măsură fără egal. De aceea, a pretinde că Isus era Mesia era o blasfemie; cei ce susţineau o asemenea absurditate meritau să sufere ca blasfematori.“ După cum a recunoscut mai târziu însuşi Saul, ideea despre ‘Hristos Cel răstignit era pentru iudei o pricină de poticnire’. — 1 Corinteni 1:23.

Saul s-a opus acestei învăţături cu cea mai mare înverşunare posibilă. Trebuia să se recurgă chiar şi la brutalitate pentru desfiinţarea ei. El era convins că aceasta era voinţa lui Dumnezeu. Vorbind despre atitudinea pe care o avusese, Saul a spus: „În ce priveşte râvna, [eram] prigonitor al Bisericii; cu privire la dreptatea care este prin lege, fără vină“. „Prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi o devastam şi . . . eram mai înaintat în iudaism decât mulţi de o vârstă cu mine din poporul meu, fiind însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru tradiţiile strămoşilor mei.“ — Filipeni 3:6; Galateni 1:13, 14.

Un protagonist al persecuţiei

După moartea lui Ştefan, Saul nu mai este prezentat ca un simplu complice la persecuţie, ci ca instigator al ei. Ca atare, el trebuie să-şi fi câştigat o anumită notorietate, deoarece chiar şi după convertirea sa, când făcea eforturi să li se alăture discipolilor, „toţi se temeau de el, necrezând că era ucenic“. Când s-a văzut cu claritate că era cu adevărat creştin, convertirea lui a fost un motiv de bucurie şi de mulţumire printre discipoli, care au auzit că nu un oarecare împotrivitor îşi schimbase inima, ci chiar „cel care ne persecuta odinioară, acum vesteşte credinţa, pe care altădată căuta s-o nimicească“. — Faptele 9:26; Galateni 1:23, 24.

Damascul se afla la o distanţă de 220 de kilometri de Ierusalim (şapte sau opt zile de mers pe jos). Cu toate acestea, „Saul sufla . . . ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor“ şi s-a dus la marele preot pentru a-i cere scrisori către sinagogile din Damasc. Cu ce scop? Ca să-i poată aduce legaţi la Ierusalim pe cei pe care îi găsea „umblând pe Calea credinţei“. Având împuternicire oficială, el ‘a început să devasteze Biserica: intrând prin case şi târând pe bărbaţi şi pe femei şi predându-i închisorii’. Pe alţii ‘îi bătea prin sinagogi’ şi ‘îşi dădea aprobarea’ (literalmente „pietricica folosită pentru a vota“) în favoarea execuţiei lor. — Faptele 8:3; 9:1, 2, 14; 22:5, 19; 26:10, nota de subsol din New World Translation Reference Bible.

Luând în considerare instruirea primită de Saul la picioarele lui Gamaliel şi puterea pe care o avea el atunci, unii biblişti consideră că Saul nu mai era un simplu student în Lege, ci devenise o persoană cu o anumită autoritate în iudaism. De exemplu, un biblist este de părere că Saul devenise probabil învăţător într-o sinagogă din Ierusalim. Totuşi nu putem şti cu exactitate ce semnifică faptul că Saul ‘şi-a dat aprobarea’ — fie ca membru al unui tribunal, fie ca persoană care şi-a exprimat sprijinul moral în favoarea executării creştinilor.a

Întrucât la început toţi creştinii erau evrei sau prozeliţi evrei, probabil că pentru Saul creştinismul era o mişcare apostată din sânul iudaismului, iar el considera că era de datoria iudaismului oficial să-i corecteze pe adepţii acesteia. „Este puţin probabil, afirmă biblistul Arland Hultgren, ca persecutorul Pavel să fi fost împotriva creştinismului deoarece îl considera o religie separată de iudaism, o rivală a acestuia. Mişcarea creştină trebuie să fi fost văzută de el şi de alţii ca aflându-se încă sub autoritatea evreiască.“ Prin urmare, intenţia lui era ca, folosindu-se de toate mijloacele de care dispunea, să-i forţeze pe evreii neascultători să renunţe la creştinism şi să se întoarcă la credinţa strămoşească (Faptele 26:11). O metodă la dispoziţia lui era întemniţarea. O alta era biciuirea în sinagogi, o metodă de disciplinare obişnuită, care putea fi aplicată ca pedeapsă pentru nesupunere faţă de autoritatea rabinică de către orice tribunal local alcătuit din trei judecători.

Bineînţeles, toate acestea au luat sfârşit când Isus i s-a arătat lui Saul pe drumul spre Damasc. Din duşman înverşunat al creştinismului, Saul a devenit dintr-o dată un apărător înfocat al acestuia, şi, nu după mult timp, evreii din Damasc căutau să-l omoare pe el (Faptele 9:1–23). În mod paradoxal, ca creştin, Saul avea să primească multe dintre pedepsele pe care el însuşi le aplicase ca persecutor, motiv pentru care a spus mai târziu: „De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una“. — 2 Corinteni 11:24.

Zelul poate fi orientat greşit

După convertirea sa, când era cunoscut mai mult sub numele de Pavel, Saul a scris: „Mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi un batjocoritor. Dar mi s-a arătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă“ (1 Timotei 1:13). Prin urmare, faptul de a fi sincer şi activ într-o religie nu este o garanţie că ai aprobarea lui Dumnezeu. Saul a fost zelos şi a acţionat potrivit conştiinţei sale, dar lucrul acesta nu a făcut din el un om drept. Zelul său înflăcărat era orientat greşit (compară cu Romani 10:2, 3). Lucrul acesta ar trebui să ne dea de gândit.

Mulţi oameni sunt ferm convinşi că faptul de a fi o persoană bună este tot ce pretinde Dumnezeu de la noi. Dar aşa să fie oare? Ar fi bine ca fiecare să dea ascultare următorului îndemn al lui Pavel: „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun“ (1 Tesaloniceni 5:21). Lucrul acesta înseamnă să ne facem timp pentru a dobândi o cunoştinţă exactă din Cuvântul divin al adevărului, iar apoi să trăim în deplină armonie cu acesta. Dacă, examinând Biblia, observăm că avem de făcut anumite schimbări, atunci ar trebui să le facem cu orice preţ şi fără întârziere. Probabil că puţini dintre noi au fost înainte hulitori, prigonitori şi batjocoritori în măsura în care a fost Saul. Cu toate acestea, numai acţionând potrivit credinţei şi cunoştinţei exacte putem şi noi, la fel ca el, să obţinem favoarea lui Dumnezeu. — Ioan 17:3, 17.

[Notă de subsol]