Să-i dăm lui Iehova ceea ce i se cuvine

RELATARE DE TIMOLEON VASILIOU

Fusesem arestat pentru că predasem din Biblie în satul Aidhonochori. Poliţiştii m-au descălţat şi au început să mă bată la tălpi. În timp ce mă băteau, picioarele mi-au amorţit şi nu am mai simţit durerea. Înainte de a vă explica motivul ce a dus la acest tratament abuziv, care nu era un lucru neobişnuit la vremea aceea în Grecia, permiteţi-mi să vă povestesc cum am devenit un învăţător al Bibliei.

ÎN 1921, la puţin timp după ce m-am născut, familia noastră s-a mutat în oraşul Rodholívos, în nordul Greciei. În tinereţe am dus o viaţă dezordonată. La 11 ani am început să fumez. Mai târziu am ajuns beţiv notoriu şi jucător de jocuri de noroc şi mergeam la petreceri dezmăţate aproape în fiecare seară. Eram talentat la muzică, aşa că m-am alăturat unei orchestre locale. În decurs de aproape un an, am învăţat să cânt la majoritatea instrumentelor pe care le avea orchestra. Dar, în acelaşi timp, eram studios şi iubeam dreptatea.

La începutul anului 1940, când cel de-al doilea război mondial era în toi, orchestra noastră a fost invitată să cânte la funeraliile unei fetiţe. La mormântul ei, rudele şi prietenii au dat frâu liber lacrimilor de durere. Totala lor neputinţă m-a impresionat profund. Am început să mă întreb: De ce murim? Viaţa noastră nu înseamnă nimic altceva decât o scurtă existenţă? Unde aş putea găsi răspunsuri la aceste întrebări?

Câteva zile mai târziu, am zărit la mine acasă, pe un raft, un exemplar al Noului Testament. L-am luat de acolo şi am început să-l citesc. Când am citit cuvintele lui Isus, consemnate în Matei 24:7, care se referă la războaie pe scară largă ca făcând parte din semnul prezenţei sale, am înţeles că aceste cuvinte trebuie să se aplice la zilele noastre. În săptămânile care au urmat, am citit de câteva ori acest exemplar al Scripturilor greceşti creştine.

Apoi, în decembrie 1940, am vizitat o familie din apropiere, o văduvă care avea cinci copii. În podul casei lor, într-un teanc de broşuri, am găsit o broşură intitulată A Desirable Government (Un guvern demn de dorit), publicată de Watch Tower Bible and Tract Society. Am stat acolo, în pod, şi am citit toată broşura. În urma celor citite, m-am convins pe deplin că într-adevăr trăim în perioada pe care Biblia o numeşte „zilele din urmă“ şi că, în curând, Iehova Dumnezeu va pune capăt acestui sistem de lucruri şi îl va înlocui cu o lume nouă şi dreaptă. — 2 Timotei 3:1–5; 2 Petru 3:13.

Ceea ce m-a impresionat într-un mod deosebit au fost dovezile scripturale potrivit cărora cei fideli vor trăi pentru totdeauna într-un paradis pământesc, iar în această lume nouă guvernată de Regatul lui Dumnezeu nu va mai exista suferinţă şi moarte (Psalmul 37:9–11, 29; Apocalipsa 21:3, 4). În timp ce citeam, i-am mulţumit lui Dumnezeu în rugăciune pentru aceste lucruri şi l-am implorat să-mi arate care sunt cerinţele lui. Am înţeles că lui Iehova Dumnezeu i se cuvenea devotamentul meu sincer. — Matei 22:37.

Acţionez pe baza celor învăţate

Începând din acel moment m-am lăsat de fumat şi am încetat să mă mai îmbăt şi să mai joc jocuri de noroc. I-am strâns laolaltă pe cei cinci copii ai văduvei şi pe cei trei fraţi mai mici ai mei şi le-am explicat ceea ce am învăţat din broşură. La scurt timp după aceea, fiecare dintre noi a început să le împărtăşească altora puţinul pe care îl cunoştea. Am ajuns să fim cunoscuţi în comunitate ca Martori ai lui Iehova, deşi noi nu întâlnisem nici un Martor până atunci. Chiar de la început, am petrecut în fiecare lună peste o sută de ore pentru a le vorbi altora despre lucrurile minunate pe care le învăţasem.

Unul dintre preoţii greco-ortodocşi din localitate s-a dus la primar ca să depună o plângere împotriva noastră. Cu câteva zile mai înainte însă, un Martor tânăr găsise un cal rătăcit şi îl înapoiase proprietarilor lui, lucru despre care noi nu ştiam nimic. În urma acestei dovezi de cinste, primarul a început să-i respecte pe Martori şi a refuzat să-l asculte pe preot.

Într-o zi, prin octombrie 1941, în timp ce depuneam mărturie în piaţă, cineva mi-a vorbit despre un Martor al lui Iehova care locuia într-un oraş din apropiere. Era un fost poliţist pe nume Christos Triantafillou. I-am făcut o vizită şi am aflat că era Martor din 1932. Cât de fericit am fost când mi-a dat o mulţime de publicaţii Watch Tower mai vechi! Acestea m-au ajutat cu adevărat să progresez pe plan spiritual.

În 1943 m-am dedicat lui Dumnezeu, simbolizându-mi dedicarea prin botezul în apă. La vremea aceea conduceam studii biblice în trei sate învecinate — Dhravískos, Palaeokomi şi Mavrolofos. Foloseam ca auxiliar pentru studierea Bibliei cartea Harfa lui Dumnezeu. În cele din urmă, am avut privilegiul să văd că în această zonă s-au format patru congregaţii ale Martorilor lui Iehova.

Predicarea în pofida obstacolelor

În 1944, Grecia a fost eliberată de sub ocupaţia germană, iar după câtva timp s-a luat legătura cu biroul de filială din Atena al Societăţii Watch Tower. Biroul de filială m-a invitat să iau parte la predicare într-un teritoriu în care aproape nimeni nu mai auzise mesajul despre Regat. După ce m-am mutat acolo, am lucrat trei luni la o fermă, iar restul anului l-am petrecut în ministerul creştin.

În anul acela am avut bucuria de a vedea că mama, precum şi acea văduvă şi copiii ei s-au botezat, cu excepţia fiicei ei celei mai mici, Marianthi, care s-a botezat în 1943 şi a devenit mult iubita mea soţie în luna noiembrie a aceluiaşi an. Treizeci de ani mai târziu, în 1974, tatăl meu a devenit şi el un Martor botezat.

La începutul anului 1945 am primit de la biroul filialei primul exemplar şapirografiat al Turnului de veghere. Articolul principal se intitula „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele“ (Matei 28:19). Eu şi Marianthi am plecat imediat pentru a lucra teritorii îndepărtate aflate la est de râul Strymón. Ulterior ni s-au alăturat şi alţi Martori.

Deseori mergeam desculţi până într-un sat, parcurgând kilometri întregi prin văi râpoase şi peste munţi. Am făcut acest lucru pentru a ne cruţa pantofii, pentru că nu aveam alţii de schimb în caz că ni se stricau. Pe parcursul anilor 1946–1949, Grecia a fost devastată de un război civil, motiv pentru care era foarte periculos să călătoreşti. Nu era ceva neobişnuit să vezi cadavre întinse pe drum.

În loc să fim descurajaţi de greutăţi, am continuat să slujim plini de zel. De multe ori am avut aceleaşi sentimente ca psalmistul care a scris: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie“ (Psalmul 23:4). Pe parcursul acestei perioade s-a întâmplat de multe ori să lipsim de acasă cu săptămânile, iar eu am petrecut uneori în minister câte 250 de ore pe lună.

Ministerul nostru în Aidhonochori

Unul dintre satele pe care le-am vizitat în 1946 a fost Aidhonochori, situat sus pe munte. Acolo am întâlnit un om care ne-a spus că în sat erau doi bărbaţi care voiau să audă mesajul Bibliei. Însă, pentru că se temea de vecinii lui, omul nu a vrut să ne spună cum să ajungem la ei. Noi i-am găsit totuşi, iar ei ne-au primit cu ospitalitate. De fapt, după câteva minute, camera de zi era plină de oameni! Aceştia erau fie rude, fie prieteni apropiaţi. Am rămas uluit văzându-i cu câtă atenţie ne ascultau. La scurt timp după aceea am aflat că ei aşteptaseră cu nerăbdare să ia legătura cu Martorii lui Iehova, însă în timpul ocupaţiei germane acolo nu a fost nici un Martor. Ce anume le stimulase interesul?

Cei doi capi de familie ocupaseră poziţii importante pe plan local în partidul comunist şi le împărtăşiseră oamenilor idei comuniste. Însă, după aceea, au intrat în posesia unui exemplar al cărţii Government (Guvernul), editată de Societatea Watch Tower. Citind această carte, ei s-au convins că singura speranţă pentru un guvern perfect şi drept o constituia Regatul lui Dumnezeu.

Am stat de vorbă cu aceşti oameni şi cu prietenii lor până la miezul nopţii. Au fost pe deplin satisfăcuţi de răspunsurile bazate pe Biblie pe care le-au primit la întrebările lor. Însă, la puţin timp după aceea, comuniştii din sat au complotat să mă ucidă din cauză că mă considerau vinovat de convertirea foştilor lor conducători. În treacăt fie spus, printre cei prezenţi în acea primă seară a fost şi omul care mi-a spus despre persoanele interesate din sat. În cele din urmă el a progresat în ce priveşte cunoştinţa biblică, s-a botezat, iar mai târziu a devenit un bătrân creştin.

O persecuţie brutală

La scurt timp după ce i-am întâlnit pe aceşti foşti comunişti, doi poliţişti au năvălit în casa în care ţineam o întrunire. Au arestat patru dintre noi sub ameninţarea cu arma şi ne-au dus la secţia de poliţie. Acolo, locotenentul de poliţie, care era mână-n mână cu clerul Bisericii Ortodoxe, ne-a mustrat cu asprime. În cele din urmă a întrebat: „Ce să fac eu cu voi?“

„Să le tragem o bătaie zdravănă!“, au strigat într-un glas ceilalţi poliţişti care stăteau în spatele nostru.

Era noaptea târziu. Poliţiştii ne-au încuiat în beci şi s-au dus la cârciuma de alături. După ce s-au îmbătat bine, au venit înapoi şi m-au adus sus.

Văzând în ce stare erau, mi-am dat seama că puteau să mă omoare în orice clipă. Aşa că m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea putere să îndur orice mi s-ar întâmpla. Au luat câteva nuiele şi, aşa cum spuneam la începutul relatării, au început să mă bată la tălpi. După aceea, m-au bătut peste tot şi m-au aruncat înapoi în beci. Au scos apoi un alt frate şi au început să-l bată.

Între timp, am profitat de ocazie pentru a-i încuraja pe ceilalţi doi Martori tineri ca să poată înfrunta încercarea ce le stătea înainte. Însă poliţiştii au preferat să mă scoată tot pe mine. M-au dezbrăcat şi toţi cinci m-au bătut timp de aproximativ o oră, călcându-mi capul în picioare cu bocancii lor. După aceea m-au aruncat în jos pe scări, unde am zăcut în stare de inconştienţă aproape 12 ore.

Când, în sfârşit, am fost eliberaţi, o familie din sat ne-a găzduit peste noapte şi ne-a acordat îngrijire. În ziua următoare am pornit spre casă. Eram atât de obosiţi, atât de epuizaţi din cauza bătăilor, încât drumul pe jos, care în mod obişnuit dura două ore, ne-a luat opt ore. Eram atât de umflat din cauza bătăilor, încât Marianthi aproape că nu m-a mai recunoscut.

Creştere în pofida opoziţiei

În 1949, în timp ce războiul civil era încă în curs, ne-am mutat la Salonic. Am fost numit să slujesc în calitate de ajutor al slujitorului de congregaţie într-una din cele patru congregaţii din oraş. Congregaţia a crescut atât de mult, încât, după un an, am format o nouă congregaţie şi am fost numit slujitor de congregaţie, sau supraveghetor care prezidează. După încă un an, noua congregaţie aproape că şi-a dublat numărul de membri, şi atunci s-a format o altă congregaţie!

Împotrivitorii erau furioşi din cauza creşterii numărului Martorilor lui Iehova din Salonic. Într-o zi din 1952, când mă întorceam de la lucru, am găsit casa noastră arsă până la temelie. Marianthi de-abia reuşise să scape cu viaţă. La întrunirea din seara aceea a trebuit să le explicăm fraţilor de ce eram îmbrăcaţi cu haine murdare — pierdusem toate lucrurile. Fraţii noştri creştini au fost plini de empatie şi ne-au oferit sprijin.

În 1961 am fost repartizat în lucrarea itinerantă, vizitând în fiecare săptămână câte o congregaţie pentru a-i întări spiritualiceşte pe fraţi. În următorii 27 de ani, eu şi Marianthi am vizitat circumscripţiile şi districtele din Macedonia, Tracia şi Tesalia. Deşi scumpa mea Marianthi şi-a pierdut aproape complet vederea din 1948, ea a slujit cu curaj alături de mine, suportând multe încercări ale credinţei. Şi ea a fost arestată, judecată şi condamnată de multe ori. Apoi, sănătatea ei a început să se şubrezească şi, după o lungă luptă împotriva cancerului, a murit în 1988.

În acelaşi an am fost numit să slujesc ca pionier special în Salonic. Acum, după mai bine de 56 de ani petrecuţi în serviciul lui Iehova, încă mai lucrez din greu şi particip la toate formele ministerului. Uneori am condus săptămânal şi câte 20 de studii biblice cu persoane interesate.

Am ajuns să apreciez faptul că ne aflăm într-adevăr la începutul unui grandios proces de instruire care va continua până la intrarea în lumea nouă a lui Iehova şi, mai departe, încă o mie de ani. Cu toate acestea, consider că nu este momentul să încetinim ritmul, să amânăm lucrurile sau să ne petrecem timpul satisfăcându-ne dorinţele carnale. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să-mi respect promisiunea pe care am făcut-o chiar la început, pentru că Iehova într-adevăr merită să primească devoţiunea noastră şi să-i aducem un serviciu din toată inima.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Ţinând o cuvântare când lucrarea noastră de predicare era interzisă

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Împreună cu soţia mea, Marianthi