Amintirea iubirii pe care am avut-o la început m-a ajutat să perseverez

ERA pe la începutul verii anului 1970. Zăceam pe un pat la Spitalul General Valley Forge din Phoenixville, Pennsylvania, Statele Unite. Un asistent îmi lua tensiunea din jumătate în jumătate de oră. Aveam 20 de ani, eram soldat şi sufeream de o boală infecţioasă gravă. Asistentul, care era cu câţiva ani mai mare decât mine, părea îngrijorat. Întrucât tensiunea continua să-mi scadă, l-am întrebat: „N-ai mai văzut pe nimeni murind până acum, nu-i aşa?”. El s-a îngălbenit la faţă şi mi-a zis: „Nu”.

În acel moment, viitorul meu părea sumbru. Dar cum am ajuns în acel spital? Permiteţi-mi să vă spun mai multe despre viaţa mea.

M-am îmbolnăvit când lucram ca asistent medical în sala de operaţie în timpul războiului din Vietnam. Îmi plăcea să-i ajut pe bolnavi şi pe răniţi, iar obiectivul meu era să devin chirurg. Am ajuns în Vietnam în iulie 1969. La fel ca toţi cei nou-veniţi, am avut la dispoziţie o săptămână de orientare ca să mă adaptez la fusul orar şi la căldura extremă.

Am fost repartizat la un spital de chirurgie din Dong Tam, în delta Mekongului. La scurt timp, au început să sosească multe elicoptere pline cu răniţi. Eram un mare patriot şi îmi plăcea munca pe care o făceam, astfel că am vrut să mă apuc imediat de treabă. Răniţii erau pregătiţi şi duşi de urgenţă în nişte containere mici de metal, prevăzute cu aer condiţionat, care erau folosite ca săli de operaţie. Înghesuiţi în acel spaţiu mic, chirurgul, anestezistul şi doi asistenţi făceau tot ce puteau ca să-i salveze. Am observat că unii saci mari, negri nu erau descărcaţi din elicoptere. Mi s-a spus că în acei saci erau părţi din corpurile soldaţilor ucişi în explozii. Aşa am luat contact cu războiul.

În tinereţe am auzit unele lucruri despre adevărul din Biblie. Mama a studiat cu Martorii lui Iehova, însă nu a progresat până la botez. Îmi plăcea mult să asist la studiul pe care îl făcea mama. Cam în aceeaşi perioadă, am trecut cu tatăl meu vitreg pe lângă o sală a Regatului. L-am întrebat: „Ce-i aici?”. El mi-a zis: „Să n-ai niciodată de-a face cu aceşti oameni!”. Îl iubeam pe tatăl meu vitreg şi aveam încredere în el, aşa că am ţinut cont de sfatul său. Astfel, am pierdut legătura cu Martorii lui Iehova.

După ce m-am întors din Vietnam, am simţit nevoia să mă apropii de Dumnezeu. Amintirile chinuitoare m-au împietrit pe plan afectiv. Mi se părea că nimeni nu înţelegea cu adevărat ce se întâmpla în Vietnam. Mi-aduc aminte că au avut loc manifestaţii în care protestatarii îi numeau pe soldaţii americani „ucigaşi de copii”, deoarece existau informaţii că în război erau ucişi copii nevinovaţi.

Pentru a-mi potoli foamea spirituală, am început să merg la diferite biserici. L-am iubit dintotdeauna pe Dumnezeu, însă n-am fost deloc impresionat de ceea ce am văzut în acele biserici. În cele din urmă, am mers la o sală a Regatului a Martorilor lui Iehova aflată în Delray Beach, Florida. Era într-o duminică din februarie 1971.

Când am intrat, cuvântarea era pe sfârşite, aşa că am rămas la studiul Turnului de veghe, care a urmat. Nu mai ştiu ce subiect a fost analizat, însă mi-amintesc şi acum de copiii mici care răsfoiau Biblia pentru a găsi versetele. Asta chiar m-a impresionat! Am ascultat şi am urmărit în linişte programul. La plecare, un frate care avea în jur de 80 de ani m-a abordat. Numele acestui frate drag era Jim Gardner. El mi-a arătat o carte intitulată Adevărul care conduce la viaţă eternă şi mi-a spus: „Aş vrea să-ţi ofer această carte”. Am stabilit să ne întâlnim joi dimineaţă pentru a începe un studiu biblic.

În acea duminică am lucrat de noapte. Eram angajat la un spital privat din Boca Raton, Florida, unde lucram la camera de urgenţă. Tura mea era de la 11 seara la 7 dimineaţa. Întrucât a fost o noapte liniştită, am putut să citesc din cartea Adevărul. Asistenta-şefă a venit lângă mine, mi-a smuls cartea din mână, s-a uitat pe copertă şi mi-a zis pe un ton ridicat: „Doar nu vrei să te faci Martor!”. I-am smuls cartea înapoi şi i-am zis: „N-am ajuns decât pe la jumătatea cărţii, dar sunt toate şansele să mă fac”. Ea m-a lăsat în pace, astfel că până dimineaţă am terminat de citit cartea.

Am început primul studiu cu fratele Gardner punându-i următoarea întrebare: „Deci, ce-o să studiem?”. El mi-a răspuns: „Cartea pe care ţi-am dat-o”. I-am zis: „Păi, deja am citit-o”. Fratele Gardner mi-a spus pe un ton blând: „Bine. Hai totuşi să analizăm primul capitol”. Am fost surprins să văd câte lucruri îmi scăpaseră. El m-a rugat să caut multe versete în Biblia mea, o ediţie King James, în care cuvintele lui Isus sunt tipărite cu litere roşii. Învăţam, în sfârşit, despre adevăratul Dumnezeu, Iehova. În acea dimineaţă, fratele Gardner, căruia îi spuneam cu afecţiune Jim, a studiat cu mine trei capitole din cartea Adevărul. De atunci încolo, în fiecare joi dimineaţă, am studiat câte trei capitole. Îmi plăcea foarte mult studiul! A fost un mare privilegiu pentru mine să studiez cu acest frate uns, care îl cunoscuse personal pe Charles Russell!

După câteva săptămâni am fost aprobat ca vestitor al Regatului. Jim m-a ajutat să depăşesc multe obstacole, printre care şi teama de a participa la lucrarea din casă-n casă (Fap. 20:20). Colaborând cu Jim, am ajuns să îndrăgesc predicarea. Şi acum consider că lucrarea de predicare este cel mai mare privilegiu pe care îl am. Cât de minunat este să fii colaborator al lui Dumnezeu! (1 Cor. 3:9)

Permiteţi-mi să vă vorbesc acum despre ceva foarte personal: iubirea pe care am avut-o la început faţă de Iehova (Rev. 2:4). Această iubire m-a ajutat să fac faţă amintirilor chinuitoare din timpul războiului, dar şi multor altor încercări (Is. 65:17).

Îmi amintesc de o zi specială din primăvara anului 1971. Cu puţin timp în urmă fusesem evacuat din apartamentul în care părinţii mă lăsaseră să locuiesc. Tatăl meu vitreg nu voia ca un Martor al lui Iehova să stea pe proprietatea lui. La vremea aceea nu aveam mulţi bani. Spitalul la care lucram mă plătea din două în două săptămâni, iar eu îmi cheltuisem deja cea mai mare parte a banilor pe haine cu care să pot merge în predicare şi să-l reprezint în mod potrivit pe Iehova. Aveam ceva bani puşi deoparte, dar la o bancă din Michigan, statul unde am crescut. Aşa că am fost nevoit să dorm în maşină câteva zile. Mă spălam şi mă bărbieream în toaletele benzinăriilor.

Într-una din zilele în care dormeam în maşină, am ajuns la sala Regatului cam cu două ore înainte de întrunirea pentru serviciul de teren. Tocmai ieşisem de la lucru. În timp ce stăteam în spatele sălii Regatului, unde nu mă putea vedea nimeni, amintirile din Vietnam – mirosul de carne arsă şi imaginile cu răni deschise şi sânge închegat – au început să-mi inunde mintea. Puteam să-i aud şi să-i văd pe tinerii care mă întrebau disperaţi: „O să supravieţuiesc? Am vreo şansă?”. Ştiam că aveau să moară, însă mă străduiam să-i consolez cum puteam mai bine, fără să le dezvălui adevărul prin expresia feţei. Stând acolo, am fost copleşit de sentimente.

M-am rugat în timp ce şuvoaie de lacrimi îmi curgeau pe faţă (Ps. 56:8). Am început să mă gândesc profund la speranţa învierii. Atunci mi-am dat seama de următorul lucru: Prin intermediul învierii, Iehova Dumnezeu va anula toate efectele măcelului pe care îl văzusem şi toată suferinţa pe care am simţit-o atât eu, cât şi alţii. Dumnezeu îi va readuce la viaţă pe acei tineri, iar ei vor avea posibilitatea să înveţe adevărul despre el (Fap. 24:15). În acel moment, am simţit o iubire profundă faţă de Iehova, o iubire care a pătruns până în adâncul fiinţei mele. Acea zi rămâne specială pentru mine. De atunci, am făcut tot posibilul, mai ales când m-am confruntat cu încercări şi greutăţi, să nu-mi pierd niciodată iubirea pe care am avut-o la început faţă de Iehova.

În război, oamenii fac lucruri îngrozitoare. La fel se poate spune şi despre mine. Însă ceea ce m-a ajutat mult a fost meditarea la două dintre versetele mele preferate. Primul este Revelaţia 12:10, 11, unde se spune că Diavolul este învins nu numai prin cuvântul mărturiei noastre, ci şi prin sângele Mielului. Al doilea este Galateni 2:20. Din acest verset am înţeles că Isus Cristos a murit „pentru mine”. Iehova se uită la mine în lumina jertfei lui Isus, sau a sângelui său, şi m-a iertat pentru ceea ce am făcut. Cunoaşterea acestui lucru m-a ajutat să am o conştiinţă curată şi m-a motivat să fac tot ce pot pentru a-i ajuta şi pe alţii să afle adevărul despre Dumnezeul nostru îndurător, Iehova (Evr. 9:14).

Privind în urmă, sunt foarte recunoscător că Iehova a avut întotdeauna grijă de mine. De exemplu, chiar în ziua în care a aflat că dormeam în maşină, Jim m-a pus în legătură cu o soră care avea o pensiune. Sunt convins că Iehova m-a ajutat prin intermediul lui Jim şi al acelei surori dragi să am un loc plăcut unde să stau. Iehova este atât de bun! El are grijă de închinătorii săi fideli.

În mai 1971 a trebuit să merg în Michigan pentru a mă ocupa de unele lucruri. Înainte să plec din Congregaţia Delray Beach, din Florida, mi-am umplut portbagajul cu publicaţii biblice şi am pornit spre nord pe Autostrada 75. N-am ajuns nici la jumătatea drumului, că portbagajul era gol. Am predicat cu zel vestea bună despre Regat în orice loc. M-am oprit la închisori şi chiar le-am dat pliante unor bărbaţi la toaletele din popasuri. Şi acum mă întreb dacă vreuna din acele seminţe a dat rod (1 Cor. 3:6, 7).

Trebuie să mărturisesc însă că, la început, nu aveam prea mult tact, mai ales în discuţiile cu membrii apropiaţi ai familiei. Întrucât iubirea de la început faţă de Iehova ardea puternic în inima mea, le-am predicat cu îndrăzneală, însă am fost prea direct. Îi iubeam mult pe fraţii mei, John şi Ron, astfel că le-am împărtăşit adevărul cu foarte multă convingere. Mai târziu a trebuit sa-mi cer scuze pentru că am fost lipsit de consideraţie. Totuşi, nu încetez să mă rog lui Iehova ca şi ei să accepte adevărul. De atunci, Iehova m-a instruit şi am ajuns să manifest mai mult tact când predic şi îi învăţ pe alţii (Col. 4:6).

Chiar dacă îmi amintesc de iubirea mea faţă de Iehova, nu uit nici de celelalte iubiri din viaţa mea. A doua mea iubire este Susan, scumpa mea soţie. Mi-am dorit mereu un partener care să mă susţină în lucrarea Regatului. Iar Susan este o femeie puternică, cu o bună spiritualitate. Îmi amintesc şi acum de o vizită pe care i-am făcut-o în perioada în care o curtam. Susan stătea în veranda casei părinţilor ei, în Cranston, Rhode Island, şi citea Turnul de veghe. Ce m-a impresionat a fost că, deşi citea un articol fără întrebări, citea şi versetele din Biblie. Mi-am spus: „Iată o femeie spirituală!”. Ne-am căsătorit în decembrie 1971. Sunt recunoscător că, de atunci, ea mi-a fost alături şi m-a susţinut. Ceea ce apreciez în mod deosebit la ea este că îl iubeşte pe Iehova mai mult decât mă iubeşte pe mine.

Eu şi Susan am fost binecuvântaţi cu doi fii, Jesse şi Paul. Pe măsură ce au crescut, Iehova a fost cu ei (1 Sam. 3:19). Deoarece şi-au însuşit adevărul, fiii noştri ne aduc onoare. Ei continuă să-i slujească lui Iehova deoarece îşi amintesc de iubirea pe care au avut-o la început faţă de el. Amândoi sunt în serviciul cu timp integral de peste 20 de ani. De asemenea, sunt mândru şi de frumoasele mele nurori, Stephanie şi Racquel, pe care le consider fiicele mele. Fiii noştri s-au căsătorit cu femei spirituale, care îl iubesc pe Iehova Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul (Ef. 6:6).

După ce m-am botezat, am slujit 16 ani în Rhode Island, unde am legat prietenii frumoase. Îmi amintesc cu mult drag de bătrânii deosebiţi alături de care am slujit. În plus, sunt recunoscător pentru influenţa pozitivă pe care au avut-o asupra mea supraveghetorii itineranţi, prea mulţi la număr ca să-i pot menţiona. A fost un mare privilegiu să colaborez cu fraţi care şi-au păstrat iubirea pe care au avut-o la început faţă de Iehova! În 1987, ne-am mutat în Carolina de Nord pentru a sluji unde era mai multă nevoie de ajutor. Acolo am legat multe alte prietenii frumoase.a

În august 2002, eu şi Susan am acceptat invitaţia de a face parte din familia Betel din Statele Unite şi de a sluji la Patterson. Eu am lucrat la Departamentul pentru serviciu, iar Susan, la spălătorie. Ea a iubit acea repartiţie! Apoi, în august 2005, am primit privilegiul de a sluji ca membru al Corpului de Guvernare. Această repartiţie m-a făcut să mă simt mic. Draga mea soţie s-a simţit copleşită gândindu-se la responsabilitatea, la munca şi la călătoriile pe care avea să le aducă cu sine această numire. Chiar dacă lui Susan nu i-a plăcut niciodată să meargă cu avionul, zburăm foarte des! Susan spune că încurajările pline de iubire din partea altor soţii ale membrilor Corpului de Guvernare au ajutat-o să fie hotărâtă să mă susţină cât mai mult cu putinţă. Desigur, ea face acest lucru, iar eu o iubesc pentru asta.

În birou am multe fotografii care au o mare valoare pentru mine! Ele îmi amintesc de viaţa frumoasă pe care am avut-o. Am primit deja multe răsplăţi minunate pentru că am făcut tot posibilul să-mi amintesc de iubirea pe care am avut-o la început faţă de Iehova!