3:1

ceasul rugăciunii: Se pare că, la templu, rugăciunile se rosteau cu ocazia jertfelor de dimineață și de seară. (Ex 29:38-42; 30:7, 8) Luca menționează că „ora când se oferea tămâie” era ora când „poporul se ruga”. (Lu 1:10) Când i-a dat regelui David detalii cu privire la jertfele zilnice, Iehova i-a poruncit să-i organizeze pe preoți și pe leviți pentru a-i aduce onoare, mulțumiri și laude, ceea ce includea, fără îndoială, și rugăciunile. (1Cr 16:4; 23:30; 2Cr 29:25, 26) Prin urmare, între tămâie și rugăciuni exista o strânsă legătură. (Ps 141:2; Re 5:8; 8:3, 4) La ceasul rugăciunii, poporul se aduna, de regulă, în curțile templului. Se pare că, în acea zi, unii veneau pentru a fi purificați de preoți, în timp ce mulți alții veneau pentru a participa la rugăciuni și la alte aspecte ale închinării. (Lu 2:22-38) Potrivit tradiției rabinice, preoții decideau prin tragere la sorți cine dintre cei care nu aduseseră încă tămâie pe altarul de aur urma să aibă această onoare, unică în viață. În prezența tuturor preoților și a leviților, preotul ales intra în mod solemn în Sfânta, în timp ce aceștia și poporul se rugau în curțile templului. Pe măsură ce mireasma tămâii se înălța, poporul se ruga într-o liniște desăvârșită aproximativ o jumătate de oră. (Lu 1:9, 10) „Ceasul rugăciunii” se încheia, într-o atmosferă veselă, cu binecuvântarea poporului (Nu 6:22-27) și cu intonarea de către un cor de leviți a psalmului planificat pentru acea zi din săptămână.

ceasul al nouălea: Adică aproximativ ora 15. (Vezi nota de studiu de la Fa 2:15.)