Capitolul 5

Este proclamată întoarcerea Domnului (1870–1914)

„Relatarea care urmează vă este prezentată nu numai pentru că am fost îndemnat să trec în revistă modul în care Dumnezeu m-a condus pe cărarea luminii, ci îndeosebi pentru că consider că este necesar ca adevărul să fie spus cu modestie, astfel încât neînţelegerile şi minciunile dăunătoare să fie risipite, iar cititorii noştri să vadă cum m-a ajutat şi m-a îndrumat Domnul până în prezenta.“

DUPĂ aceste cuvinte, Charles Taze Russell a schiţat evenimentele care l-au condus la editarea seriei Zorii Mileniului (cunoscută mai târziu sub numele de Studii în Scripturi) şi a periodicului Zion’s Watch Tower and Herald of Christ’s Presence (Turnul de veghere al Sionului şi Mesagerul prezenţei lui Cristos, cunoscut în prezent sub numele de Turnul de veghere anunţă Regatul lui Iehova). Această istorie prezintă un interes deosebit pentru Martorii lui Iehova. De ce? Deoarece actuala lor înţelegere a adevărurilor biblice, precum şi activităţile lor s-au dezvoltat începând din anii ’70 ai secolului trecut, odată cu lucrarea lui Charles Russell şi a colaboratorilor săi, pornind de la Biblie şi de la creştinismul din secolul I.

Cine era Charles Taze Russell? Demonstrează istoria lucrării sale ajutorul şi îndrumarea din partea Domnului?

Căutarea adevărului

Charles Taze Russell s-a născut la 16 februarie 1852, în Allegheny (care face parte azi din Pittsburgh), Pennsylvania (Statele Unite). Era al doilea fiu al lui Joseph şi al lui Ann Eliza (născută Birney) Russell, presbiterieni de origine scoţiano-irlandeză. Mama lui Charles a murit când acesta avea numai nouă ani, însă Charles a fost influenţat din fragedă copilărie de ambii părinţi, care erau foarte religioşi. După cum spunea mai târziu un colaborator al său, „ei au îngrijit tânăra mlădiţă; iar ea a crescut în direcţia Domnului“. Cu toate că a fost crescut în religia presbiteriană, Charles s-a ataşat mai târziu de Biserica Congregaţionalistă, deoarece a preferat ideile acesteia.

Tânărul Charles era dotat în mod evident pentru afaceri. La numai 11 ani, el a devenit asociat al tatălui său, care avea un magazin prosper de confecţii pentru bărbaţi. Charles a extins aria afacerilor, ajungând să administreze personal mai multe magazine. Cu toate că lucrurile mergeau bine în domeniul afacerilor, pe plan spiritual el era foarte tulburat. De ce?

Părinţii lui Charles credeau în mod sincer în doctrinele bisericilor creştinătăţii şi-l instruiseră şi pe el să le accepte. Astfel, tânărul Charles fusese învăţat că Dumnezeu este iubire, dar că îi crease pe oameni cu o natură nemuritoare şi prevăzuse un foc în care urma să-i chinuie etern pe toţi, cu excepţia celor care fuseseră predestinaţi să fie salvaţi. Inima sinceră a adolescentului Charles respingea însă o astfel de idee. El îşi spunea: „Un Dumnezeu care şi-ar folosi puterea pentru a crea fiinţe umane pe care le-a preştiut şi le-a predestinat să fie chinuite etern nu poate fi nici înţelept, nici drept, nici iubitor. Normele sale ar fi inferioare normelor multor oameni“.

Totuşi, tânărul Russell nu era un ateu; pur şi simplu, el nu putea accepta învăţăturile bisericii, aşa cum erau ele înţelese în mod obişnuit. El a explicat: „În mod treptat, am fost ajutat să înţeleg că, deşi fiecare doctrină conţinea unele elemente ale adevărului, în ansamblu ele erau înşelătoare şi contraziceau Cuvântul lui Dumnezeu“. În doctrinele bisericilor, ‘elementele adevărului’ erau îngropate sub un morman de învăţături păgâne care se infiltraseră în creştinismul corupt pe parcursul secolelor de apostazie. Îndepărtându-se de doctrinele bisericii şi căutând adevărul, Russell a examinat câteva religii orientale importante, care nu i-au adus satisfacţie.

Credinţa îi este restabilită

Însă mlădiţa fusese îngrijită de părinţi temători de Dumnezeu; ea crescuse „în direcţia Domnului“. În timp ce Charles era încă în căutarea adevărului, într-o seară din anul 1869 s-a întâmplat ceva care i-a restabilit credinţa şovăielnică. Mergând pe Federal Street, aproape de magazinul familiei Russell, a auzit un cântec religios care răzbătea din subsolul unei clădiri. Iată ce s-a petrecut, potrivit propriilor sale cuvinte:

„Ca din întâmplare, într-o seară am intrat într-o sală întunecoasă şi prăfuită, unde mi se spusese că se ţineau întruniri religioase, pentru a vedea dacă acei câţiva oameni care se întruneau acolo aveau de oferit ceva mai raţional decât crezurile marilor biserici. Acolo am auzit pentru prima dată unele idei ale adventiştilor [Biserica Creştină Adventistă]; predicatorul era dl Jonas Wendell . . . Mărturisesc deci că le sunt îndatorat adventiştilor, precum şi altor confesiuni. Deşi expunerea sa scripturală nu a fost întru totul clară, . . . a fost suficient pentru ca, sub acţiunea lui Dumnezeu, credinţa mea şovăielnică în inspiraţia divină a Bibliei să fie restabilită şi să mă conving că scrierile apostolilor şi ale profeţilor sunt indisolubil legate între ele. Ceea ce am auzit m-a făcut să iau din nou în mână Biblia pentru a o studia cu mai mult zel şi cu mai multă atenţie ca oricând şi îi voi mulţumi întotdeauna Domnului pentru această îndrumare, deoarece, chiar dacă concepţia adventistă nu m-a ajutat să învăţ un adevăr anume, totuşi, ea m-a ajutat foarte mult să uit erorile şi, astfel, m-a pregătit pentru adevăr“.

Întrunirea aceea a reînnoit hotărârea tânărului Russell de a căuta adevărul scriptural. Ea l-a făcut să ia din nou în mână Biblia cu mai multă ardoare decât înainte. Russell s-a convins repede că era aproape timpul ca aceia care îi slujeau Domnului să ajungă la o cunoaştere clară a scopului Său. Astfel, în 1870, el şi câţiva cunoscuţi ai săi din Pittsburgh şi din localitatea învecinată, Allegheny, s-au adunat plini de entuziasm şi au format un grup pentru a studia Biblia. Potrivit spuselor unui colaborator de mai târziu al lui Russell, studiul biblic al acestui mic grup se desfăşura astfel: „Cineva punea o întrebare. Discutau pe marginea ei. Căutau toate textele scripturale referitoare la acest subiect şi apoi, când erau satisfăcuţi de armonia care exista între aceste texte, trăgeau în cele din urmă concluzia şi o aşterneau în scris“. După cum a recunoscut Russell mai târziu, perioada cuprinsă „între anii 1870 şi 1875 a fost un timp de creştere continuă în graţia şi în cunoaşterea lui Dumnezeu, precum şi în iubirea faţă de el şi faţă de Cuvântul său“.

Pe măsură ce aceşti căutători sinceri ai adevărului cercetau Scripturile, multe lucruri se clarificau. Ei au înţeles că sufletul uman este muritor şi că nemurirea este un dar pe care îl primesc cei ce devin comoştenitori cu Cristos în Regatul său ceresc (Ezec. 18:20; Rom. 2:6, 7). Au început să înţeleagă doctrina referitoare la jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos şi la posibilitatea pe care aceasta o oferă omenirii (Mat. 20:28). Au ajuns să recunoască faptul că, deşi prima dată Isus a venit pe pământ ca om în carne, la întoarcerea sa el va fi prezent în mod invizibil, ca persoană spirituală (Ioan 14:19). Au învăţat, de asemenea, că obiectivul întoarcerii lui Isus era nu să-i distrugă pe toţi oamenii, ci să binecuvânteze familiile ascultătoare ale pământului (Gal. 3:8). Russell scria: „Am fost foarte mâhniţi de eroarea adventiştilor, care îl aşteptau pe Cristos în carne şi predau că lumea şi toţi cei ce sunt în ea, cu excepţia adventiştilor, vor fi mistuiţi“.

Adevărurile scripturale care au devenit clare pentru acest mic grup de cercetători ai Bibliei se deosebeau net de doctrinele păgâne care se infiltraseră în creştinism pe parcursul secolelor de apostazie. Dar oare Russell şi colaboratorii săi cu înclinaţii spirituale au găsit aceste adevăruri biblice fără ajutorul altora?

Influenţa altora

Russell a vorbit în mod deschis despre ajutorul pe care l-a primit de la alţii în privinţa studierii Bibliei. Nu  numai că a recunoscut că era îndatorat adventistului Jonas Wendell, dar a vorbit cu afecţiune şi despre alte două persoane care l-au ajutat la studierea Bibliei. Despre aceşti doi bărbaţi, Russell a spus: „Studiul Cuvântului lui Dumnezeu cu aceşti dragi fraţi a dus, pas cu pas, spre păşuni mai verzi“. Unul dintre ei, George Stetson, era un cercetător asiduu al Bibliei şi pastor al Bisericii Creştine Adventiste din Edinboro (Pennsylvania).

Celălalt, George Storrs, era editorul revistei Bible Examiner, care apărea la Brooklyn (New York). Storrs, născut la 13 decembrie 1796, se simţise îndemnat iniţial să examineze ce spune Biblia despre starea morţilor, după ce citise o scriere publicată (pe atunci în mod anonim) de un cercetător atent al Bibliei, Henry Grew, din Philadelphia (Pennsylvania). Storrs a devenit un susţinător zelos al învăţăturii cunoscute sub numele de nemurirea condiţională, învăţătură potrivit căreia sufletul este muritor, iar nemurirea este un dar rezervat creştinilor fideli. El argumenta totodată că, întrucât cei răi nu posedă nemurirea, nu există chinuri veşnice. Storrs călătorise mult, ţinând discursuri în care arăta că cei răi nu au parte de nemurire. Printre lucrările pe care le-a publicat figurau cele Six Sermons (Şase predici), care au atins un tiraj de 200 000 de exemplare. Fără îndoială că ideile lui Storrs referitoare la caracterul muritor al sufletului, la ispăşire şi la restabilire (restabilirea a ceea ce s-a pierdut din cauza păcatului adamic; Fap. 3:21), idei solid întemeiate pe Biblie, au avut o influenţă puternică şi pozitivă asupra tânărului Russell.

Însă un alt bărbat care a influenţat profund viaţa lui Russell avea să pună totodată la încercare loialitatea sa faţă de adevărul scriptural.

Profeţiile referitoare la cronologie şi la prezenţa Domnului

Într-o dimineaţă de ianuarie a anului 1876, Russell, care avea pe atunci 23 de ani, a primit un exemplar al periodicului religios intitulat Herald of the Morning (Mesagerul dimineţii). Din ilustraţia de pe copertă a înţeles că acesta aparţinea adventiştilor. Redactorul-şef, Nelson Barbour, din Rochester (statul New York), credea că obiectivul întoarcerii lui Cristos nu era acela de a distruge familiile pământului, ci de a le binecuvânta şi că venirea lui avea să fie nu în carne, ci ca spirit. Or, aceasta era în armonie cu ceea ce credeau de câtva timp Russell şi colaboratorii săi din Alleghenyb! Lucru curios însă, pe baza unor profeţii biblice referitoare la cronologie, Barbour credea că Cristos era deja prezent (în mod invizibil) şi că sosise deja timpul să se înceapă lucrarea de seceriş pentru a strânge „grâul“ (adevăraţii creştini care alcătuiesc clasa Regatului). — Mat. cap. 13.

Russell evitase profeţiile biblice referitoare la cronologie. Acum însă el se întreba: „S-ar putea oare ca profeţiile referitoare la cronologie, pe care le-am neglijat atâta timp din cauza întrebuinţării greşite date de adventişti, să fi fost într-adevăr menite să indice timpul când Domnul va fi prezent în mod invizibil pentru a-şi stabili Regatul?“ Având în vedere nepotolita lui sete de adevăr scriptural, Russell voia să ştie mai mult. De aceea, a stabilit să se întâlnească cu Barbour la Philadelphia. Această întâlnire a confirmat faptul că erau de acord cu privire la multe învăţături biblice şi le-a dat posibilitatea să aibă un schimb de idei. „Când ne-am întâlnit prima dată, povestea mai târziu Russell, el a avut multe de învăţat de la mine cu privire la plenitudinea restabilirii bazate pe valoarea răscumpărării plătite pentru toţi, iar eu am avut multe de învăţat de la el referitor la cronologie.“ Barbour a reuşit să-l convingă pe Russell că prezenţa invizibilă a lui Cristos începuse în 1874c.

‘Hotărât să întreprindă o campanie energică pentru Adevăr’

Charles Russell era un om hotărât. Convins că prezenţa invizibilă a lui Cristos începuse, el era decis să le proclame altora acest lucru. Mai târziu, el a spus: „Cunoaşterea faptului că ne aflam deja în perioada secerişului mi-a dat avânt să răspândesc Adevărul cum n-o făcusem niciodată. Prin urmare, am hotărât imediat să întreprind o campanie energică pentru Adevăr“. Russell a decis în acel moment să-şi reducă activităţile comerciale pentru a se dedica predicării.

Pentru a combate concepţiile greşite referitoare la întoarcerea Domnului, Russell a scris broşura intitulată The Object and Manner of Our Lord’s Return (Scopul şi modul întoarcerii Domnului nostru), publicată în 1877. În acelaşi an, Barbour şi Russell au publicat împreună Three Worlds, and the Harvest of This World (Trei lumi şi secerişul acestei lumi). Această carte de 196 de pagini trata despre restabilire şi despre profeţiile biblice referitoare la cronologie. Deşi ambele subiecte fuseseră deja tratate de alţii, pentru Russell această carte era „prima care combina ideea restabilirii cu cea a profeţiilor referitoare la cronologie“. Ea avansa ipoteza că prezenţa invizibilă a lui Isus Cristos începuse în toamna anului 1874.

În timp ce călătorea şi predica, Russell şi-a dat seama că era necesar ceva mai mult pentru a păstra în viaţă şi a uda seminţele adevărului pe care le semăna. Ce anume? „O revistă lunară“, a spus Russell. Astfel, el şi Barbour au hotărât să reînceapă publicarea revistei Herald, care fusese suspendată din cauza anulării unor abonamente şi a lipsei de fonduri. Russell a contribuit cu fondurile sale personale pentru relansarea revistei, devenind unul dintre redactorii ei.

Totul a mers bine un timp, adică până în 1878.

Russell rupe relaţiile cu Barbour

În numărul din august 1878 al revistei Herald of the Morning a apărut un articol semnat de Barbour care nega valoarea substitutivă a morţii lui Cristos. Russell, care era cu aproape 30 de ani mai tânăr decât Barbour, a înţeles că aceasta constituia, de fapt, negarea unei părţi esenţiale a doctrinei răscumpărării. De aceea, chiar în numărul următor (septembrie 1878), într-un articol intitulat „Ispăşirea“, Russell a susţinut răscumpărarea şi a contrazis afirmaţiile lui Barbour. Disputa a continuat câteva luni în paginile revistei. În cele din urmă, Russell a hotărât să rupă relaţiile cu dl Barbour şi să nu mai finanţeze revista Herald.

Însă Russell a considerat că nu era suficient doar să se retragă de la Herald; doctrina răscumpărării trebuia apărată şi prezenţa lui Cristos trebuia proclamată. Prin urmare, în iulie 1879 Russell a început să publice Zion’s Watch Tower and Herald of Christ’s Presenced. Russell era atât director, cât şi redactor-şef şi a avut la început încă cinci colaboratori. Primul număr a fost tipărit în 6 000 de exemplare. În 1914, tirajul fiecărui număr a ajuns la aproximativ 50 000 de exemplare.

‘Nu nou, nici al nostru, ci al Domnului’

Charles Russell a folosit revista Turnul de veghere şi alte publicaţii pentru a susţine adevărurile biblice şi pentru a respinge învăţăturile false şi filozofiile umane care contraziceau Biblia. El nu a pretins totuşi că a descoperit adevăruri noi.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, mulţi miniştri religioşi şi mulţi biblişti începuseră să demaşte învăţăturile false despre nemurirea sufletului şi despre pedeapsa veşnică pentru cei răi. Textele care demascau aceste învăţături false au fost adunate cu grijă în cartea Bible Vs. Tradition (Biblia contra tradiţiei), de Aaron Ellis, apărută iniţial în Anglia şi apoi publicată de George Storrs în Statele Unite, în 1853. Însă, la acea dată, nimeni nu a făcut mai mult decât Charles Russell şi colaboratorii săi pentru a răspândi acest adevăr.

Ce se poate spune despre alte doctrine biblice care erau tratate în Turnul de veghere şi în alte publicaţii? Şi-a atribuit Russell întregul merit pentru descoperirea acestor nestemate ale adevărului? El a explicat: „Am constatat că, de secole, diverse grupări şi secte şi-au împărţit între ele doctrinele biblice, amestecându-le într-o măsură mai mică sau mai mare cu speculaţii şi erori umane . . . Am constatat că importanta doctrină a justificării prin credinţă şi nu prin lucrări a fost enunţată în mod clar de Luther şi, mai recent, de mulţi creştini; că înţelepciunea, puterea şi dreptatea divină au fost păstrate cu grijă de presbiterieni, chiar dacă aceştia nu le-au înţeles clar; că metodiştii au recunoscut şi au elogiat iubirea şi compasiunea lui Dumnezeu; că adventiştii au susţinut preţioasa doctrină a întoarcerii Domnului; că baptiştii, printre altele, au înţeles în mod corect doctrina botezului simbolic, deşi au pierdut din vedere adevăratul botez; că unii universalişti au susţinut de mult timp unele idei vagi referitoare la «restabilire». Şi astfel, aproape toate confesiunile au demonstrat că fondatorii lor căutau adevărul; dar, în mod evident, marele Adversar a luptat împotriva lor şi a împărţit în mod greşit Cuvântul lui Dumnezeu, întrucât nu l-a putut anula în întregime“.

Referitor la cronologia pe care o prezenta adesea, Russell a spus: „Când spunem cronologia «noastră» ne referim la aceea pe care o folosim noi, cronologia biblică, ce îi aparţine întregului popor al lui Dumnezeu care o acceptă. În realitate, sub forma în care o prezentăm noi, ea a fost practic folosită cu mult înaintea noastră, după cum diverse profeţii pe care le folosim noi au fost folosite într-un alt scop de adventişti şi după cum diverse doctrine pe care le susţinem noi şi care par atât de noi, de recente şi de diferite erau deja susţinute sub o formă sau alta cu mult timp în urmă, de exemplu: alegerea, graţia, restabilirea, justificarea, sfinţirea, glorificarea şi învierea“.

În acest caz, cum înţelegea Russell rolul pe care el şi colaboratorii săi l-au avut în răspândirea adevărului scriptural? El a explicat: „Lucrarea noastră . . . a constat în a strânge laolaltă fragmentele adevărului care fuseseră împrăştiate timp îndelungat şi în a le prezenta poporului Domnului — nu ca şi cum ar fi ceva nou, nici al nostru, ci al Domnului. . . . Nu  trebuie să ne atribuim nici un merit, nici măcar pentru descoperirea şi reordonarea nestematelor adevărului“. El a mai afirmat: „Lucrarea pentru care Domnului i-a plăcut să se folosească de umilul nostru talent a fost mai mult o lucrare de reconstrucţie, de adaptare şi de armonizare decât o lucrare originală“.

Russell a fost astfel foarte modest în ce priveşte realizările sale. Totuşi, „fragmentele adevărului care fuseseră împrăştiate“ şi pe care el le-a adunat laolaltă şi le-a prezentat poporului Domnului nu erau contaminate de doctrinele păgâne ale Trinităţii şi nemuririi sufletului, care îl dezonorau pe Dumnezeu şi care se statorniciseră în bisericile creştinătăţii ca urmare a marii apostazii. Mai mult decât oricare dintre contemporanii lor, Russell şi colaboratorii săi au proclamat pretutindeni semnificaţia întoarcerii lui Cristos, precum şi semnificaţia scopului divin şi a ceea ce implica acesta.

‘Să ne întărim unii pe alţii în credinţa preasfântă’

Persoanele sincere au reacţionat imediat la adevărurile eliberatoare pe care Charles Russell şi colaboratorii săi le proclamau atât prin tipărituri, cât şi prin prelegeri. Russell, care nu avea nici 30 de ani, şi-a dat seama în scurt timp că era necesar ca cititorii revistei Turnul de veghere să-i cunoască pe colaboratorii lor în credinţă şi să se încurajeze reciproc. Studenţii în Biblie din Pittsburgh făceau aceasta întrunindu-se cu regularitate, dar ce se putea face pentru a-i ajuta pe cititorii Turnului de veghere din alte părţi?

Răspunsul a fost dat în Turnul de veghere din mai şi iunie 1880, în engleză. Aici Russell anunţa că intenţionează să viziteze diverse oraşe mari şi mici din Pennsylvania, New Jersey, Massachusetts şi New York. În ce scop? „Cititorii noştri, se explica în anunţ, sunt foarte dispersaţi, în unele locuri fiind 2 sau 3, iar în altele, până la 50. În multe locuri, ei nu se cunosc absolut deloc unii pe alţii şi astfel nu se bucură de compasiunea şi consolarea pe care Tatăl nostru le-a prevăzut pentru ei când se «adună laolaltă cum au unii obiceiul». Scopul Său este ca noi «să ne zidim unii pe alţii» şi să ne întărim unii pe alţii în credinţa preasfântă. Sperăm ca întrunirile propuse să ne ajute să ne cunoaştem personal.“ — Evr. 10:24, 25.

„Întrunirile propuse“ s-au ţinut în timpul călătoriei lui Russell şi au fost un adevărat succes; cititorii revistei Turnul de veghere erau acum mai uniţi. Aceste călătorii, precum şi altele care au fost efectuate pentru a vizita „micile grupuri ale celor aflaţi în aşteptare“, au dus în scurt timp la formarea mai multor clase, sau „ecclesias“ (numite mai târziu congregaţii), situate în zonele sus-menţionate, precum şi în Ohio şi Michigan. Aceste clase au fost încurajate să ţină cu regularitate întruniri. Dar ce fel de întruniri?

Clasa din Pittsburgh îşi făcuse obiceiul de a se întruni cel puţin de două ori pe săptămână. Una dintre aceste întruniri includea deseori o conferinţă ţinută de un orator calificat pentru toată „ecclesia“ probabil într-o sală închiriată. Însă la celelalte întruniri, ţinute de obicei în locuinţe particulare, cei prezenţi erau invitaţi să-şi aducă Biblia, o concordanţă, hârtie şi creion şi să participe la ele.

Calda fraternitate spirituală care domnea la acele întruniri săptămânale ţinute cu regularitate constituia o schimbare înviorătoare faţă de atmosfera rece şi impersonală care se întâlnea la serviciile religioase ale multor biserici ale creştinătăţii. Însă Russell şi colaboratorii săi nu au fost primii care au avut ideea de a se întruni cu regularitate. Obiceiul de a se întruni, chiar şi în locuinţe particulare, fusese introdus de creştinii din secolul I. — Rom. 16:3, 5; Col. 4:15.

„Predicaţi?“

Charles Russell şi colaboratorii săi erau ferm convinşi că se aflau în perioada de seceriş şi că oamenii aveau nevoie să audă adevărul eliberator. Însă erau puţini la număr. Revista Turnul de veghere satisfăcea o necesitate vitală, dar se putea oare face mai mult? Russell şi colaboratorii săi aşa credeau. În 1880 ei au început să publice Bible Students’ Tracts [Tractele Studenţilor în Biblie, numite mai târziu şi Old Theology Quarterly (Caiete trimestriale de teologie veche)], care erau furnizate cititorilor revistei Turnul de veghere pentru a fi distribuite în mod gratuit publicului.

Într-adevăr, cititorii revistei Turnul de veghere erau încurajaţi să le împărtăşească şi altora adevărurile preţioase pe care le învăţau. „Predicaţi?“, era întrebarea ridicată în Turnul de veghere din iulie şi din august 1881, în engleză. Cât de importantă era pentru ei predicarea? Articolul spunea în continuare: „Credem că nici unul nu va face parte din turma mică dacă nu predică . . . Da, am fost chemaţi să suferim cu el şi să proclamăm vestea bună acum, pentru ca la timpul potrivit să putem fi glorificaţi şi să înfăptuim lucrurile pe care le predicăm acum. Nu  am fost chemaţi, nici unşi pentru a primi onoare şi pentru a strânge bogăţii, ci pentru a cheltui şi pentru a ne cheltui, precum şi pentru a predica vestea bună“.

Era potrivit ca acei Studenţi în Biblie din perioada de început să simtă în mod profund necesitatea de a predica vestea bună. De fapt, misiunea de a predica le fusese încredinţată creştinilor din secolul I, aceasta fiind o responsabilitate care le revine tuturor creştinilor sinceri până în zilele noastre (Mat. 24:14; 28:19, 20; Fap. 1:8). Dar care era obiectivul predicării efectuate de Russell şi de primii cititori ai revistei Turnul de veghere? Era numai acela de a distribui literatură biblică sau de a trezi interesul persoanelor religioase pentru adevărurile scripturale?

„Trebuie să o părăseşti“

„Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu“, a spus Biblia cu mult timp în urmă. De unde să iasă? Din „Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului“ (Apoc. 17:5; 18:4). De ce trebuia să iasă din Babilon? „Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei“ (Apoc. 18:5). Cine este această mamă prostituată de care oamenii trebuie să se separe?

Martin Luther şi alţi conducători ai Reformei au spus că Biserica Catolică şi papalitatea constituie Babilonul cel Mare. Dar ce se poate spune despre bisericile protestante care au luat naştere în urma Reformei? În realitate, exceptând faptul că respinseseră autoritatea papei, unele nu se deosebeau prea mult de catolicism în ce priveşte structura bisericească, păstrând încă doctrine nescripturale, cum ar fi Trinitatea, nemurirea sufletului şi chinul veşnic. Din acest motiv, unii predicatori i-au îndemnat pe oameni să abandoneze nu numai Biserica Catolică, ci şi principalele organizaţii religioase protestante.

Charles Russell şi colaboratorii săi şi-au dat şi ei seama că această prostituată infamă nu era numai Biserica Catolică. Astfel, deşi într-un articol din Turnul de veghere din noiembrie 1879, în engleză, Babilonul era identificat ca fiind „SISTEMUL papal“, în articol se mai spunea: „Trebuie să mergem mai departe şi să arătăm că ea cuprinde şi alte biserici (nu membrii individuali, ci sistemele religioase) unite cu imperiile pământului. Trebuie să condamnăm orice biserică ce se pretinde a fi o fecioară castă căsătorită cu Cristos, dar care, în realitate, se uneşte cu lumea (fiara) şi este susţinută de aceasta, deoarece în limbaj scriptural ea este o biserică prostituată“.

Ce erau deci încurajaţi să facă cititorii Turnului de veghere? Russell scria: „Dacă Biserica din care faci parte trăieşte într-o unire adulteră cu lumea, iar tu vrei să-ţi păstrezi hainele albe, trebuie să o părăseşti“. Russell şi colaboratorii săi nu înţelegeau atunci până la ce nivel ajunsese influenţa Babilonului celui Mare. Totuşi, cititorii Turnului de veghere erau îndemnaţi să se separe de sistemele religioase, care erau corupte şi lumeşti. — Ioan 18:36.

„Adevărul ei mi-a cucerit îndată inima“

Difuzarea adevărurilor biblice a făcut un mare pas înainte în anul 1886, odată cu apariţia primului volum din Zorii Mileniului, o serie de cărţi promise şi scrise de Charles Russell. Volumul I se intitula Planul divin al vârstelor. El trata 16 subiecte, printre care: „Demonstrarea existenţei unui Creator de o inteligenţă supremă“, „Biblia: Revelaţie divină văzută în lumina raţiunii“, „Întoarcerea Domnului nostru — Scopul său: restabilirea tuturor lucrurilor“ şi „Permisiunea răului şi relaţia între acest fapt şi planul lui Dumnezeu“. În continuare, Charles Russell a scris alte cinci volume din seria Zorii Mileniuluie.

Russell nu a trăit suficient de mult pentru a scrie şi volumul al şaptelea al seriei, aşa cum intenţionase, însă difuzarea pe scară largă a celor şase volume pe care le-a terminat s-a bucurat de o reacţie pozitivă din partea persoanelor sincere. „Cartea dvs., intitulată ZORII MILENIULUI, a ajuns la mine toamna trecută“, scria o femeie în 1889. „Nu  credeam că există asemenea cărţi. Am primit-o într-o sâmbătă seara, am început s-o citesc imediat şi n-am mai lăsat-o din mână, exceptând momentele când am fost nevoită, până ce n-am terminat-o. Adevărul ei mi-a cucerit îndată inima; m-am retras imediat din Biserica Presbiteriană, unde bâjbâisem atâta timp în întuneric căutând adevărul, fără să-l găsesc.“

În timpul acela era nevoie de un adevărat curaj ca să-ţi abandonezi biserica. De un astfel de curaj a dat dovadă o femeie din Manitoba (Canada), care a intrat în posesia cărţii Zorii Mileniului în 1897. La început, ea a încercat să rămână în biserica ei şi să predea la şcolile duminicale locale. Dar într-o bună zi, în 1903, s-a hotărât să părăsească biserica. Ea s-a ridicat în picioare şi le-a explicat tuturor celor prezenţi de ce considera că trebuie să se separe de biserică. Vecinii cei mai apropiaţi (care, în acel timp, erau preţioşi în micile comunităţi) au încercat s-o convingă să se întoarcă la biserică. Dar ea a rămas fermă, chiar dacă nu exista nici o congregaţie de Studenţi în Biblie în apropiere. Mai târziu, fiul ei descria situaţia mamei sale astfel: „Nici serv de grupă [bătrân] pe care să te bizui. Nici întruniri. O inimă mâhnită. O Biblie uzată. Ore lungi de rugăciune“.

Ce anume exista în Zorii Mileniului, în Turnul de veghere şi în alte publicaţii ale Societăţii care cucerea inima oamenilor şi-i îndemna să treacă la acţiuni atât de hotărâte? Charles Russell avea un mod de a explica învăţăturile Bibliei care se deosebea de cel al multor scriitori din zilele sale. El credea că Biblia este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu şi că învăţăturile ei trebuie să fie în armonie între ele. El considera deci că, dacă o anumită parte din Biblie era greu de înţeles, aceasta trebuia să fie clarificată şi interpretată de o altă parte din Cuvântul inspirat. El nu încerca să-şi susţină explicaţiile pe care le prezenta cu mărturia unor teologi contemporani ai săi sau cu ideile aşa-numiţilor părinţi ai Bisericii de început. În Volumul I al Zorilor Mileniului el scria: „Credem că un defect obişnuit al timpului nostru şi al tuturor timpurilor este acela că oamenii admit anumite doctrine numai pentru că alţii, în care au încredere, au făcut acest lucru. . . . Căutătorii adevărului ar trebui mai întâi să-şi golească vasele de apele noroioase ale tradiţiei şi apoi să le umple la izvorul adevărului: Cuvântul lui Dumnezeu“.

Dat fiind că un număr din ce în ce mai mare de asemenea căutători ai adevărului reacţionau favorabil la ceea ce citeau în publicaţiile Societăţii Watch Tower, în Allegheny a trebuit să se facă unele schimbări neaşteptate.

Sediul central de la Casa Bibliei

Studenţii în Biblie din Allegheny, care colaborau la publicarea Turnului de veghere, erau consideraţi cei mai experimentaţi în efectuarea lucrării Domnului şi toate ecleziile, sau congregaţiile, aşteptau ca ei să ia iniţiativa. La început, aveau sediul pe Fifth Avenue nr. 101, Pittsburgh, iar mai târziu pe Federal Street nr. 44, Allegheny. Spre sfârşitul anilor 1880 însă, s-a observat necesitatea unei extinderi. De aceea, Russell a luat măsuri pentru construirea unui sediu mai mare. În 1889, a fost terminată o clădire din cărămidă cu patru etaje, situată pe Arch Street la numerele 56–60, Allegheny. Ea a fost evaluată la suma de 34 000 de dolari şi a fost denumită Casa Bibliei. Clădirea a servit ca sediu al Societăţii timp de aproximativ 19 ani.

Până în 1890, mica familie de la Casa Bibliei a satisfăcut necesităţile a sute de membri activi ai Societăţii Watch Tower. Dar, în deceniul următor, şi mai multe persoane au manifestat interes faţă de ceea ce făceau ei. Astfel, potrivit unui raport incomplet publicat în Turnul de veghere din 26 martie 1899, în engleză, la Comemorarea morţii lui Cristos au fost prezenţi 2 501 participanţi în cadrul a 339 de întruniri. Dar ce ar fi putut contribui la menţinerea unităţii Studenţilor în Biblie al căror număr era în creştere?

Unificarea turmei în creştere

Charles Russell i-a încurajat pe toţi cititorii Turnului de veghere ca, oriunde era posibil, să se reunească şi să formeze grupuri, mici sau mari, pentru a se zidi spiritualiceşte unii pe alţii. În paginile Turnului de veghere erau furnizate sfaturi scripturale. De asemenea, de la sediul Societăţii Watch Tower erau trimişi reprezentanţi itineranţi pentru a menţine legătura cu diferitele grupuri şi pentru a le edifica spiritualiceşte.

Din când în când se ţineau şi unele adunări speciale la care asistau Studenţi în Biblie din multe locuri. „Aceasta este o INVITAŢIE SPECIALĂ adresată tuturor cititorilor care pot să vină“, îndemna Turnul de veghere din martie 1886, în engleză. Despre ce era vorba? Era o invitaţie la celebrarea anuală a Cinei Domnului, care urma să aibă loc duminică, 18 aprilie 1886, la Allegheny. Mai era programat însă şi altceva: o serie de întruniri speciale, planificate pentru serile din săptămâna următoare. Studenţii în Biblie din Allegheny şi-au deschis în mod gratuit locuinţele — şi inima — pentru a-i primi pe delegaţii veniţi în vizită. În următorii câţiva ani, la Allegheny au avut loc adunări similare cu ocazia Comemorării morţii Domnului.

Spre sfârşitul anilor 1890, în multe locuri au început să fie organizate congrese. Cu aceste ocazii, Charles Russell a ţinut de multe ori discursuri. Cum erau aceste discursuri?

Ralph Leffler, care l-a auzit pe Russell vorbind îşi amintea: „Când urca pe podium în faţa auditoriului, purta întotdeauna o redingotă neagră şi cravată albă. Vocea lui nu era puternică, dar nu a folosit niciodată microfon sau megafon, deoarece nu fuseseră încă inventate; totuşi, într-un fel sau altul, vocea i se auzea până în cel mai îndepărtat colţ al sălii. El putea să captiveze atenţia unui vast auditoriu nu pentru o oră, ci, uneori, pentru două sau trei ore. Întotdeauna îşi începea conferinţa cu o plecăciune discretă în faţa auditoriului. În timp ce vorbea, nu stătea ţeapăn ca o statuie, ci era tot timpul în mişcare, gesticulând cu braţele şi deplasându-se când spre dreapta, când spre stânga, când înainte, când înapoi. Nu  l-am văzut nici măcar o dată cu vreun manuscris sau cu notiţe în mână, ci numai cu Biblia, pe care o folosea foarte des. Vorbea din inimă şi într-un mod foarte convingător. În acel timp, singurul lucru care se găsea de obicei pe podium era o măsuţă pe care se afla o Biblie, o cană de apă şi un pahar din care vorbitorul bea din când în când câte o înghiţitură“.

Acele congrese din perioada de început erau ocazii de caldă fraternizare şi de înviorare spirituală. Ele serveau la întărirea unităţii tuturor Studenţilor în Biblie şi la difuzarea adevărurilor biblice. În acelaşi timp, pe măsură ce anii 1890 se apropiau de sfârşit, Studenţilor în Biblie le devenea tot mai clar faptul că trebuiau să facă mult mai mult pentru a răspândi adevărul biblic. Însă ei erau încă relativ puţini la număr. Exista oare vreo modalitate de a ajunge la acele milioane de persoane care nu puteau fi contactate prin metodele folosite atunci? Sigur că exista!

Se deschide uşa ‘evanghelizării prin intermediul ziarelor’

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, lumea era străbătută de linii telegrafice. Comunicarea prin telegraf era rapidă şi necostisitoare; ea a revoluţionat şi tiparul. Ştirile puteau fi transmise rapid la mari distanţe şi puteau fi tipărite în ziare. La începutul secolului al XX-lea, Charles Russell şi colaboratorii săi au considerat că ziarele erau un mijloc eficient de a ajunge la un număr mare de persoane. Mai târziu, Russell a spus: „Ziarele au devenit un factor important în viaţa cotidiană a lumii civilizate“.

Turnul de veghere din 1 decembrie 1904, în engleză, anunţa că predicile ţinute de Charles Russell urmau să fie publicate în trei ziare. În numărul următor al revistei Turnul de veghere, într-un articol cu titlul „Evanghelizarea prin intermediul ziarelor“ se explica: „Milioane de predici au fost difuzate astfel în lung şi-n lat; şi, cel puţin unele dintre ele, au avut rezultate bune. Dacă va fi voia Domnului, vom avea bucuria să vedem această «uşă» rămânând deschisă, sau chiar deschizându-se şi mai mult“. Uşa ‘evanghelizării prin intermediul ziarelor’ s-a deschis într-adevăr şi mai mult. S-a calculat că, în 1913, prin intermediul a 2 000 de ziare, predicile lui Russell au ajuns la îndemâna a 15 000 000 de cititori!

Dar cum reuşea Russell să dea la tipar o predică pe săptămână chiar şi atunci când se afla în călătorie? În fiecare săptămână, el telegrafia o predică (ce cuprindea aproximativ două coloane de ziar) unei agenţii de presă. Agenţia, la rândul ei, o retelegrafia ziarelor din Statele Unite, Canada şi Europa.

Russell era convins că Domnul a deschis larg uşa predicării prin intermediul ziarelor. În primul deceniu al secolului al XX-lea, mesajul biblic proclamat de Russell şi colaboratorii săi a ajuns să fie cunoscut pe scară largă datorită acelor predici apărute în ziare. O publicaţie numită The Continent declara cu o ocazie despre Russel: „Se spune că, prin intermediul ziarelor, scrierile sale circulă în fiecare săptămână mai mult decât scrierile oricărei alte persoane; mai mult, probabil, decât scrierile tuturor preoţilor şi predicatorilor din America de Nord luaţi la un loc“.

Mutarea la Brooklyn

În timp ce predicarea prin intermediul ziarelor lua avânt, Studenţii în Biblie căutau un alt loc unde să-şi elaboreze predicile. De ce? Deoarece Casa Bibliei din Allegheny devenise neîncăpătoare. De asemenea, se credea că, dacă predicile lui Russell ar fi fost trimise dintr-un oraş mai mare şi mai bine cunoscut, ele ar fi fost publicate în mai multe ziare. Dar, din care oraş? Turnul de veghere din 15 decembrie 1908, în engleză, explica: „După ce am căutat conducerea divină, am tras împreună concluzia că Brooklyn, din New York, care are o populaţie numeroasă din clasa de mijloc şi este cunoscut ca «oraşul bisericilor», ar fi, din aceste motive, cel mai potrivit loc care să constituie centrul lucrării noastre de seceriş în puţinii ani care au mai rămas“.

Astfel, în 1908, câţiva reprezentanţi ai Societăţii Watch Tower, inclusiv consilierul ei juridic, Joseph Rutherford, au fost trimişi la New York. În ce scop? Pentru a cumpăra o proprietate pe care Charles Russell o remarcase într-o călătorie precedentă. Ei au achiziţionat vechiul „Betel din Plymouth“, situat pe Hicks Street numerele 13–17, Brooklyn. Clădirea aparţinuse unei misiuni a Bisericii Congregaţionaliste din Plymouth, aflată în vecinătate, al cărei pastor fusese Henry Ward Beecher. Reprezentanţii Societăţii au achiziţionat şi fosta reşedinţă a lui Beecher, o clădire din gresie cu patru etaje, situată la distanţă de câteva străzi, pe Columbia Heights nr.124.

Clădirea de pe Hicks Street a fost reamenajată şi a fost numită Tabernacolul din Brooklyn. În ea au fost amplasate birourile Societăţii şi o sală de conferinţe. După efectuarea unor considerabile reparaţii, fosta reşedinţă a lui Beecher de pe Columbia Heights nr. 124 a devenit noua locuinţă a personalului de la sediul Societăţii. Cum urma să fie numită? Turnul de veghere din 1 martie 1909, în engleză, explica: „Noua locuinţă se va numi «Betel» [care înseamnă „Casa lui Dumnezeu“]“f.

„Evanghelizarea prin intermediul ziarelor“, cum a fost numită, s-a intensificat după mutarea la Brooklyn. Dar aceasta nu a fost singura modalitate de a ajunge la masele de oameni.

Proclamarea veştii bune se extinde

În 1912, Russell şi colaboratorii săi au iniţiat o acţiune educaţională care era îndrăzneaţă şi foarte avansată pentru timpul acela, acţiune prin care urma să se ajungă la milioane de oameni din lumea întreagă. Era vorba despre „Foto-Drama Creaţiunii“ — o proiecţie combinată de diapozitive şi imagini filmate, sincronizate cu muzică şi discursuri înregistrate pe discuri. Proiecţia dura aproximativ opt ore şi era compusă din patru părţi. Pe lângă „Foto-Drama“ propriu-zisă, a fost pregătită şi „Drama Eureka“, ce consta fie din discuri conţinând discursuri şi muzică, fie din discuri şi diapozitive. Cu toate că nu conţinea imagini filmate, „Drama Eureka“ a fost prezentată cu succes în regiunile mai puţin populate.

Să ne imaginăm acea scenă cu valoare istorică: În ianuarie 1914, în epoca filmului mutg, 5 000 de persoane inundă Templul, un edificiu situat pe a 63-a West Street, din New York. Mulţi alţii nu reuşesc să găsească loc. Ce se petrece? Are loc premiera „Foto-Dramei Creaţiunii“ la New York! În faţa publicului se află un ecran mare de cinema. În timp ce spectatorii sunt numai ochi şi urechi, deodată se petrece ceva cu adevărat extraordinar. Pe ecran apare Charles Russell, care avea pe atunci puţin peste 60 de ani. Buzele încep să i se mişte şi, iată, vocea i se face auzită! În timpul prezentării, prin cuvinte, imagini colorate şi muzică, spectatorii sunt purtaţi în timp, de la crearea pământului până la sfârşitul Domniei de O Mie de Ani a lui Cristos. Pe parcursul poiecţiei, (graţie unei tehnici de accelerare a imaginii) publicul vizionează şi alte lucruri uluitoare: o floare care se deschide şi naşterea unui puişor de găină. Publicul este entuziasmat!

La sfârşitul anului 1914, „Foto-Drama“ fusese prezentată în faţa a milioane de persoane din America de Nord, Europa, Noua Zeelandă şi Australia. În mod cert, „Foto-Drama“ s-a dovedit a fi un mijloc eficient de a ajunge la un mare număr de persoane într-un interval de timp relativ scurt.

Între timp însă, ce trebuia să se întâmple în octombrie 1914? Timp de decenii, Russell şi colaboratorii săi anunţaseră că în 1914 se vor sfârşi timpurile neamurilor. Toţi erau în aşteptare. Charles Russell îi criticase pe cei care fixaseră diferite date pentru întoarcerea Domnului, cum ar fi William Miller şi unele grupuri adventiste. Totuşi, încă de pe vremea primelor sale colaborări cu Nelson Barbour, Russell era convins că exista o cronologie exactă bazată pe Biblie şi că aceasta indica anul 1914 ca sfârşit al timpurilor neamurilor.

Pe măsură ce acest an semnificativ se apropia, Studenţii în Biblie erau într-o aşteptare tot mai mare, însă nu tot ce aşteptau ei fusese menţionat în mod direct în Scripturi. Ce urma să se întâmple?

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 51]

‘Chemaţi pentru a predica vestea bună’

[Chenarul/Ilustrația de la pagina 44]

„Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş“

Ce s-a întâmplat cu adevăratul creştinism după secolul I? Într-o ilustrare, Isus avertizase că Diavolul va semăna „neghină“, adică creştini falşi, în mijlocul „grâului“, creştinii adevăraţi sau „fiii împărăţiei“. Acestea urmau să crească împreună până la „seceriş“, „încheierea sistemului de lucruri“ (Mat. 13:24–30, 36–43). Pe parcursul marii apostazii care s-a dezvoltat după moartea apostolilor, „neghina“ a predominat multe secole.

Dar ce se poate spune despre „grâu“? Cine a făcut parte din rândurile ‘fiilor împărăţiei’ pe parcursul multisecularei apostazii? Nu putem spune cu certitudine. În sens literal, neghina din ilustrarea lui Isus este o plantă care se aseamănă foarte mult cu grâul până la maturitate, când se poate distinge cu uşurinţă de grâu, datorită seminţelor ei mai mici şi negre. În mod asemănător, numai la „seceriş“ se va face o distincţie clară între falşii creştini şi adevăraţii ‘fii ai împărăţiei’. Totuşi, Isus a spus: „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş“. Aşadar, adevăratul creştinism nu a fost niciodată complet înăbuşit.

De-a lungul secolelor au existat întotdeauna iubitori ai adevărului. Menţionăm numai câţiva: John Wycliffe (aprox. 1330–1384) şi William Tyndale (aprox. 1494–1536) au lucrat la traducerea Bibliei chiar cu riscul vieţii sau al libertăţii. Wolfgang Fabricius Capito (1478–1541), Martin Cellarius (1499–1564), Johannes Campanus (aprox. 1500–1575) şi Thomas Emlyn (1663–aprox. 1741) au acceptat Biblia drept Cuvântul lui Dumnezeu şi au respins Trinitatea. Henry Grew (1781–1862) şi George Storrs (1796–1879) nu numai că au acceptat Biblia şi au respins Trinitatea, dar şi-au exprimat şi recunoştinţa pentru jertfa de răscumpărare a lui Cristos.

Deşi noi nu putem identifica în mod sigur pe nici unul dintre ei ca fiind „grâul“ din ilustrarea lui Isus, cu certitudine însă „Domnul [Iehova, NW] cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“. — 2 Tim. 2:19.

[Chenarul de la pagina 45]

George Stetson: „Un om cu capacităţi extraordinare“

Charles Russell a recunoscut plin de gratitudine ajutorul pe care l-a primit din partea lui George Stetson, din Edinboro (Pennsylvania), la studierea Scripturilor. Stetson a murit la 9 octombrie 1879, la vârsta de 64 de ani. Luna următoare, „Turnul de veghere“ a publicat un anunţ despre moartea lui Stetson, care dezvăluia respectul profund pe care Russell, pe atunci în vârstă de 27 de ani, îl nutrea pentru el. „Fratele nostru a fost un om cu capacităţi extraordinare, scria Russell, şi a renunţat la strălucita perspectivă de a primi onoruri politice şi lumeşti ca să-l predice pe Cristos.“ Stetson ceruse pe patul de moarte ca Russell să rostească discursul de înmormântare la funeraliile lui; Russell i-a satisfăcut cererea. „Aproape o mie două sute de persoane, scria Russell, au asistat la funeralii, aducând astfel dovada înaltei preţuiri pe care o aveau pentru fratele nostru.“ — „Turnul de veghere“ din noiembrie 1879 (engl.).

[Chenarul/Ilustrația de la pagina 46]

George Storrs: „Un prieten şi un frate“

Charles Russell s-a simţit îndatorat lui George Storrs, care era cu 56 de ani mai în vârstă decât el. Russell învăţase multe lucruri de la Storrs cu referire la caracterul muritor al sufletului. De aceea, când Storrs s-a îmbolnăvit grav, spre sfârşitul anului 1879, Russell s-a oferit să publice în „Turnul de veghere“ un anunţ cu privire la starea sănătăţii acestuia. „Fratele nostru, scria Russell, care a condus atât de mult timp «The Bible Examiner», este cunoscut majorităţii cititorilor noştri; [menţionăm] că el a fost constrâns de o boală gravă să suspende apariţia ziarului său.“ Potrivit părerii lui Russell, Storrs avea „toate motivele să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru faptul că fusese privilegiat să se bucure de o viaţă atât de lungă şi atât de deplin consacrată Stăpânului“. Storrs a murit la data de 28 decembrie 1879, la vârsta de 83 de ani. Un anunţ al morţii sale a apărut în numărul din februarie 1880 al „Turnului de veghere“ (engl.), în care se spunea: „Plângem pentru că am pierdut un prieten şi un frate în Cristos, totuşi, «nu ca ceilalţi, care n-au nădejde»“.

[Fotografia]

George Storrs

[Chenarul/Ilustrația de la pagina 48]

„Vi-l las pe «Herald»“

În primăvara anului 1879, Charles Russell şi-a retras tot sprijinul pe care-l acorda revistei „Herald of the Morning“ în calitate de coeditor alături de Nelson Barbour. Într-o scrisoare adresată lui Barbour, datând din 3 mai 1879, Russell şi-a prezentat motivele: „Între noi a apărut o divergenţă de opinii în ce priveşte învăţătura din cuvântul Tatălui nostru [cu referire la valoarea substitutivă a răscumpărării] şi, cu toate că vă recunosc meritul de a fi întru totul sincer şi onest în ce priveşte punctul dvs. de vedere, fapt pe care-l revendic şi pentru mine în ce priveşte punctul de vedere opus, totuşi, trebuie să mă las îndrumat de propria mea înţelegere referitoare la cuvântul Tatălui nostru şi consider, prin urmare, că gândiţi în mod eronat. . . . Punctele de divergenţă mi se par atât de fundamentale şi de importante, încât acea deplină colaborare şi simpatie care ar trebui să existe între editorii şi redactorii unui ziar sau ai unei reviste nu mai pot exista între dvs. şi mine; astfel stând lucrurile, consider că trebuie să rupem relaţiile“.

Într-o scrisoare ulterioară, datând din 22 mai 1879, Russell scria: „Acum vi-l las pe «Herald». Mă retrag complet, fără să vă cer nimic . . . Vă rog ca în numărul viitor al revistei «Herald» să anunţaţi ruptura noastră şi să-mi retrageţi numele“. Începând cu numărul din iunie 1879, numele lui Russell ca redactor-şef adjunct nu a mai apărut în revista „Herald“.

Barbour a continuat să publice revista „Herald“ până în 1903, când, potrivit unor informaţii bibliografice disponibile, aceasta şi-a încetat apariţia. Barbour a murit câţiva ani mai târziu, în 1906.

[Fotografia]

Nelson Barbour

[Chenarul de la pagina 54]

De ce era numit pastor

Charles Taze Russell era numit de colaboratorii săi pastorul Russell. De ce? Datorită activităţii sale de păstorire a turmei lui Dumnezeu. În Efeseni 4:11 se spune că, în congregaţia sa, Cristos i-a dat pe unii ca „păstori“. Fără îndoială că fratele Russell a slujit ca păstor spiritual în congregaţia creştină.

În virtutea lucrării pastorale pe care Russell o efectua sub conducerea Păstorului Principal, Isus Cristos, anumite congregaţii l-au recunoscut prin vot ca pastor al lor. Acesta nu era un titlu pe care şi l-a dat singur. Primul grup care l-a ales prin vot să fie pastor al lor a fost congregaţia din Pittsburgh (Pennsylvania), în 1882. După aceea, el a fost ales pastor de alte aproximativ 500 de congregaţii din Statele Unite şi Marea Britanie.

Pe atunci, congregaţiile obişnuiau să-i voteze în fiecare an pe cei care le prezidau. În prezent, în rândurile Martorilor lui Iehova, bătrânii creştini nu sunt aleşi de congregaţiile locale, ci sunt numiţi de Corpul de Guvernare. De asemenea, se are grijă să nu fie folosite expresii ca „pastor“ sau „bătrân“ ca apelative.

[Chenarul/Ilustrațiile de la paginile 56, 57]

„Foto-Drama Creaţiunii“

„Foto-Drama Creaţiunii“ era o proiecţie combinată de diapozitive şi imagini filmate, sincronizate cu sunet. Această reprezentaţie extraordinară îi purta pe spectatori în timp, de la creare până la sfârşitul Mileniului.

Au fost pregătite cel puţin 20 de seturi ale „Foto-Dramei“, fiecare conţinând patru părţi, ceea ce făcea posibil ca, în fiecare zi, o parte a „Foto-Dramei“ să fie prezentată în 80 de oraşe diferite. Nu  era uşor să respecţi cele 80 de angajamente. Orarul trenurilor nu era întotdeauna convenabil. Congregaţiile nu puteau întotdeauna să închirieze săli pentru proiecţie la data dorită. Totuşi, la sfârşitul anului 1914, „Foto-Drama“ fusese vizionată de peste 9 000 000 de persoane din America de Nord, Europa şi Australia.

[Ilustrațiile]

Scenariul „Foto-Dramei“, care conţine discursuri şi numeroase ilustraţii

Cinematografe folosite în mod frecvent pentru proiecţia „Foto-Dramei“

Chicago

New York

Proiector de film

Proiector de diapozitive

Discuri fonografice

Diapozitive din „Foto-Dramă“

Pliant publicitar

[Chenarul de la pagina 60]

„Atenţie la anul 1914!“

Când a izbucnit primul război mondial în 1914, „The World“, un ziar important care apărea pe atunci la New York, declara în suplimentul său duminical: „Războiul îngrozitor care a izbucnit în Europa a împlinit o profeţie extraordinară. . . . «Atenţie la anul 1914!» a fost strigătul a sute de evanghelişti itineranţi care, reprezentând acest straniu crez [în legătură cu Russell], au străbătut ţara în lung şi-n lat, expunând doctrina potrivit căreia «Regatul lui Dumnezeu este aproape»“. — „The World Magazine“, 30 august 1914.

[Ilustrația de la pagina 42]

Charles Taze Russell

[Ilustrația de la pagina 43]

Joseph Russell, tatăl lui Charles, a fost membru al grupului de studiu biblic din Allegheny şi colaborator apropiat al fiului său în activităţile Societăţii Watch Tower, până la moartea sa, survenită în 1897

[Ilustrațiile de la pagina 50]

Studenţii în Biblie au distribuit zeci de milioane de tracte care demascau erorile religioase, explicau adevărurile scripturale şi anunţau importantul an 1914

[Ilustrațiile de la pagina 52]

În circa 37 de ani, Charles Russell a scris şase volume ale seriei „Zorii Mileniului“ (între 1886 şi 1904), precum şi tracte, broşuri şi articole pentru „Turnul de veghere“

[Ilustrația de la pagina 53]

Când ţinea discursuri publice, fratele Russell nu folosea niciodată notiţe şi era tot timpul în mişcare: gesticula cu braţele şi se deplasa pe podium

[Ilustrațiile de la pagina 58]

S-a calculat că, într-un singur an, prin intermediul a 2 000 de ziare, predicile lui Charles Russell au ajuns la îndemâna a 15 000 000 de cititori