Capitolul 19

Te vei închina lui Dumnezeu conform voinţei Lui?

SUBIECT DE DISCUŢIE: Ce contează în primul rînd, pentru majoritatea oamenilor, şi de ce este iraţională o asemenea atitudine? (1—4)

ÎN „ZILELE din urmă“, anunţate de Biblie, oamenii vor fi „iubitori de sine (. . .) prezumţioşi, trufaşi (. . .) avînd o formă de devoţiune sfîntă, dar dovedindu-se falşi faţă de puterea ei“ (2 Timotei 3:1–5). Nu observăm noi oare exact aceste lucruri în jurul nostru?

² Da, prin atitudinea lor, oamenii de azi par să spună: „Mai întîi eu“. Comportamentul la volanul automobilului sau în activitatea zilnică, atenţia pe care o acordă modei vestimentare precum şi înfăţişării lor fizice, felul cum dansează, toate acestea reflectă modul de a gîndi. Cu toate acestea, ei nu cunosc fericirea.

³ Mulţi şi-au ales chiar şi religia în funcţie de plăcerile sau necesităţile lor. Ce eroare! Nu omul hotărăşte modul în care trebuie să i se închine lui Dumnezeu. Numai Iehova, Creatorul, Sursa oricărei vieţi poate hotărî acest lucru (Romani 9:20, 21). Or, tot ce ne cere El este spre binele nostru, aducîndu-ne deja acum bucuria vieţii şi îndemnîndu-ne inima şi spiritul spre minunata speranţă pe care ne-o oferă. — Isaia 48:17.

⁴ Iehova nu impune creştinilor ceremonii inutile şi cu atît mai puţin restricţii fără sens. Dimpotrivă, El ştie că viaţa noastră depinde de relaţia personală pe care o întreţinem cu el şi că, dacă vrem ca viaţa să ne procure o veritabilă mulţumire, trebuie să urmăm principiile sale, interesîndu-ne sincer de semenii noştri. Cînd îl aderăm pe Iehova conform voinţei lui, viaţa noastră primeşte un sens, devenind mai bogată.

SĂ FACEM TOTUL CONFORM VOINŢEI LUI DUMNEZEU

În ce fel se deosebeau Noe şi Avraam de majoritatea oamenilor de azi? (5, 6)

⁵ Noe ne-a dat un exemplu bun în această direcţie. Biblia relatează că el „era un om drept. El s-a dovedit fără defect printre contemporanii săi. Noe umbla cu adevăratul Dumnezeu.“ Cînd Dumnezeu i-a cerut să construiască o arcă de mari dimensiuni, pentru a păstra în viaţă creaturile sale, „Noe a făcut potrivit cu tot ceea ce îi poruncise Dumnezeu. El a făcut exact aşa“ (Geneza 6:9, 22). Deoarece a făcut toate lucrurile în felul prescris de Dumnezeu, Noe şi-a salvat propria sa viaţă precum şi pe aceea a membrilor familiei sale, care i s-a alăturat, recunoscîndu-l drept profet al lui Dumnezeu pe pămînt. — 2 Petru 2:5.

⁶ Avraam este un alt bărbat care a făcut toate lucrurile conform voinţei lui Dumnezeu, care i-a cerut să-şi părăsească ţara natală. Tu ai fi făcut-o? Avraam „a plecat aşa cum i-a spus Iehova“, şi aceasta „fără să ştie unde merge“ (Geneza 12:4; Evrei 11:8). Deoarece s-a conformat loial voinţei lui Dumnezeu, Avraam a fost numit „prietenul lui Iehova“. — Iacob 2:23; Romani 4:11.

A FACE PARTE DIN POPORUL LUI DUMNEZEU

Cum trata Dumnezeu cu oamenii în timpul Israelului din vechime? (7—9)

⁷ Mai tîrziu Dumnezeu a hotărît să trateze direct cu o întreagă naţiune, cu aceea a lui Israel. Membrii acesteia deveniră „poporul său, o proprietate specială dintre toate popoarele care sînt pe suprafaţa pămîntului“ (Deuteronom 14:2). Bineînţeles că fiecare israelit se putea ruga lui Dumnezeu şi putea întreţine personal relaţii strînse cu el. Totodată însă israeliţii trebuia să recunoască faptul că ei formau împreună o adunare dirijată de către Iehova şi că trebuia să practice închinarea aşa cum era stabilită ea de către legea pe care Dumnezeu le-a dat-o lor ca popor al său. Astfel adunarea lui Israel putea beneficia de ocrotire şi binecuvîntări din partea lui Iehova (Deuteronom 28:9–14). Ce privilegiu era să fii printre cei pe care Cel Atotputernic îi numea „poporul meu Israel“! — 2 Samuel 7:8.

⁸ Dar cei care nu erau israeliţi însă doreau şi ei să se închine adevăratului Dumnezeu? Ei formau o „mare mulţime amestecată“, care a hotărît să-i însoţească pe israeliţi atunci cînd Moise a scos naţiunea din Egipt (Exod 12:38). Dacă ai fi fost în acel timp în Egipt, te-ai fi putut gîndi oare că ai putea rămîne un adorator al lui Dumnezeu, dar într-un fel conceput de tine?

⁹ Cînd Israel s-a stabilit în Ţara promisă, străinii care-l recunoşteau pe Iehova şi doreau să i se închine, erau liberi să o facă. Totodată însă trebuia să înţeleagă că Dumnezeu trata cu o adunare şi că centrul închinării sale era templul din Ierusalim (1 Regi 8:41–43; Numere 9:14). Dumnezeu nu-i aproba pe oamenii care, din mîndrie sau spirit de independenţă, preferau să i se închine în felul lor.

SCHIMBARE ÎN CE PRIVEŞTE ADUNAREA

Ce schimbare a făcut Dumnezeu în relaţiile sale cu oamenii? (10—12)

¹⁰ Cînd Isus şi-a început serviciul pe pămînt, Dumnezeu încă tot mai trata cu naţiunea Israel pe care o considera poporul său dedicat. De aceea nu era nevoie ca toţi cei ce-l acceptau pe Mesia să se întrunească cu regularitate împreună cu el şi să îl urmeze în deplasările sale, aşa cum făceau apostolii (Marcu 5:18–20; 9:38–40). Însă această naţiune, în ansamblu, l-a respins pe Mesia al lui Iehova, fapt ce l-a determinat pe Isus să spună cu puţin înaintea morţii sale: „Regatul lui Dumnezeu va fi luat de la voi şi va fi dat unei naţiuni care îi va produce roadele.“ — Matei 21:43, Jerusalem Bible.

¹¹ Care urma să fie acest nou popor, de vreme ce închinarea prescrisă prin legea dată lui Israel de către Dumnezeu, nu mai era cerută? (Coloseni 2:13, 14; Galateni 3:24, 25). Adunarea creştină s-a născut la sărbătoarea Zilei a cincizecea a anului 33 e.n. şi Dumnezeu a demonstrat clar persoanelor sincere prezente cu această ocazie că aceasta era lucrarea sa (Fapte 2:1–4, 43–47; Evrei 2:2–4). Mai întîi evreii şi străinii care au ales iudaismul, iar mai tîrziu neiudeii sau oamenii dintre naţiuni, cu toţii au devenit „un popor pentru numele său“. Dumnezeu i-a considerat ca pe „o rasă aleasă, o preoţie regală, o naţiune sfîntă, un popor pentru a fi o posesiune specială“. — Fapte 15:14–18; 1 Petru 2:9, 10.

¹² Dacă ai fi trăit în acea epocă şi ai fi dorit să intri în legătură cu Dumnezeu, ai fi fost îndrumat spre adunarea creştină, aşa cum a fost îndrumat italianul Cornelius şi familia sa (Fapte 10:1–48). Această adunare era formată din totalitatea credincioşilor din lume (1 Petru 5:9). În ceea ce priveşte adunările locale care se întruneau în locuinţe particulare sau în clădiri publice, ele erau componente ale unicei adunări de care se servea Dumnezeu acum. — Fapte 15:41; Romani 16:5.

Cum i-a organizat şi cum i-a condus Dumnezeu pe creştini? (13—15)

¹³ Fiind un Dumnezeu al ordinii, Iehova veghea asupra organizării adunării. El a stabilit păstori sau supraveghetori care trebuia să acorde tuturor membrilor acesteia atenţia de care aveau nevoie. Era vorba de bărbaţi experimentaţi care aveau calităţile necesare pentru a învăţa adunarea să cunoască Cuvîntul lui Dumnezeu precum şi pentru a le arăta cum să comunice şi altora adevărurile biblice şi să participe la importanta lucrare de predicare a „veştii bune“. — 2 Timotei 2:1, 2; Efeseni 4:11–15; Matei 24:14; Fapte 20:28.

¹⁴ Aceşti supraveghetori aveau să fie folositori adunărilor şi în multe alte feluri. Ei nu trebuiau să fie nedrepţi şi severi sau să-i asuprească pe fraţii lor creştini. Rolul lor consta mai ales în a-i ajuta cu iubire şi în a le întări relaţia cu Iehova (Fapte 14:21–23; 1 Petru 5:2, 3). Cei ce întîmpinau dificultăţi puteau să se consulte cu aceşti bătrîni spirituali care le puteau da, plini de iubire, sfaturi bazate pe Biblie (Iacob 5:13–16; Isaia 32:1, 2). Din cauza imperfecţiunii, uneori apăreau probleme în sînul adunării. Supraveghetorii trebuiau deci să fie prompţi în a-şi ajuta fraţii şi a lua poziţie faţă de elementele care ameninţau spiritualitatea adunării. — Filipeni 4:2, 3; 2 Timotei 4:2–5.

¹⁵ Adunările primeau instrucţiunile de care aveau nevoie de la un colegiu central care era format din apostoli şi din bătrînii adunării din Ierusalim. Aceşti bărbaţi studiau şi reglementau problemele ce le erau prezentate de către adunare. În plus, acest colegiu central trimitea reprezentanţi care vizitau adunările. — Fapte 15:1–3.

Ce semnificaţie are pentru tine modul în care tratează Dumnezeu astăzi cu creştinii? (16)

¹⁶ Iehova continuă să trateze cu poporul său ca şi cu un grup adunat. Astăzi există pe pămînt mii de adunări ale Martorilor lui Iehova. Dacă doreşti să te închini lui Dumnezeu în modul cerut de el, trebuie să-i urmezi sfatul de a te întruni cu ceilalţi creştini:

„Si să ne preocupăm unii de alţii pentru a ne îndemna la iubire şi la lucrări excelente, nepărăsind întrunirea noastră (. . .) ci încurajîndu-ne unii pe alţii, cu atît mai mult cu cît vedeţi că ziua se apropie.“ — Evrei 10:24, 25.

SĂ NE ÎNCHINĂM LUI DUMNEZEU DIN TOT SUFLETUL

La ce ar trebui să ne îndemne iubirea faţă de Dumnezeu? (17—19)

¹⁷ Este bine să medităm asupra tuturor lucrurilor pe care Iehova le-a făcut pentru noi. Graţie lui avem viaţă şi ne putem menţine în viaţă prin faptul că el ne dă zilnic cele necesare. Dar mai presus de toate este faptul că El şi-a trimis Fiul pe pămînt pentru a muri ca jertfă pentru noi toţi. Ce expresie de profundă iubire din partea lui Dumnezeu, o iubire care nu înşeală niciodată! (Romani 5:8; 8:32, 38, 39). În felul acesta Dumnezeu a făcut posibilă iertarea păcatelor noastre, dîndu-ne speranţa de a trăi etern în fericire. — Ioan 3:17; 17:3.

¹⁸ Cum vom răspunde noi iubirii sale? Desigur că nu am dori să o respingem şi să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Apostolul Petru ne îndeamnă astfel:

„Căiţi-vă şi întoarceţi-vă pentru a vă fi şterse păcatele, ca să vină de la persoana lui Iehova epoci de înviorare.“ — Fapte 3:19.

¹⁹ Noi cu toţii trebuie să ne „căim“ deoarece cu toţii am păcătuit şi nu am reuşit să respectăm regulile divine în conduită, în cuvintele şi în gîndurile noastre (Romani 2:4; 7:14–21; Iacob 3:2). A ne căi înseamnă a recunoaşte că sîntem păcătoşi şi că avem o sinceră părere de rău că nu ne-am conformat viaţa în mod perfect voinţei lui Iehova. Ai şi tu sentimentul acesta? Pe urmă trebuie să „ne întoarcem“, adică să ne schimbăm modul de viaţă, străduindu-ne de acum înainte să reflectăm calităţile lui Iehova şi să facem toate lucrurile aşa cum le cere el. Dacă vom proceda astfel, putem fi siguri că Iehova ne va ierta şi ne va accepta. — Psalm 103:8–14; 2 Petru 3:9.

De ce este botezul un pas important şi ce simbolizează el? (20, 21)

²⁰ Recunoscînd în Isus modelul de urmat pentru a-l servi pe Dumnezeu, noi ne vom strădui să-l imităm (1 Petru 2:21). Evrei 10:7 descrie care era atitudinea lui Isus: „Iată (. . .) vin să fac voia ta, o, Dumnezeule!“ În mod asemănător, iubirea şi recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu ar trebui să ne îndemne să ne dedicăm lui, pentru a-i înfăptui voinţa din tot sufletul. Bineînţeles că noi vom continua să mîncăm, să dormim, să purtăm de grijă familiei noastre, să ne destindem într-o atmosferă paşnică, altfel zis, să trăim normal. Dar a ne dedica lui Iehova Dumnezeu înseamnă a pune pe primul loc voinţa sa şi închinarea adusă lui. Oriunde am trăi şi orice am face, noi ne vom strădui să punem în practică sfaturile sale, urmînd exemplul lui Isus. — Coloseni 3:23, 24.

²¹ Scripturile arată clar că cel ce se dedică lui Iehova trebuie să mărturisească public acest lucru, lăsîndu-se botezat. Isus a zis discipolilor săi:

„Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli dintre oamenii tuturor naţiunilor, botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfînt, învăţîndu-i să respecte toate lucrurile pe care vi le-am poruncit.“ — Matei 28:19, 20.

De vreme ce candidaţii la botez trebuie să studieze Cuvîntul lui Dumnezeu şi să devină discipoli ai lui Cristos, nu poate fi vorba de nişte nou-născuţi. Apoi botezul, ca simbol al dedicării propriei noastre persoane lui Dumnezeu, trebuie să fie un botez prin scufundare, asemănător botezului lui Isus în apele Iordanului. — Marcu 1:9–11; Fapte 8:36–39.

Te-ai dedicat lui Dumnezeu şi doreşti să fii botezat? Ce semnificaţie are lucrul acesta pentru tine? (22—24)

²² Devenind un discipol botezat al lui Isus Cristos, vei putea duce o viaţă plină şi fericită, o viaţă de creştin adevărat. Nu o viaţă dominată de o mulţime de porunci şi interdicţii, ci mai degrabă o viaţă de progres din ce în ce mai satisfăcătoare. Îmbunătăţirea permanentă a spiritualităţii tale şi aplicarea în practică a Cuvîntului lui Dumnezeu cu o şi mai mare fidelitate, te va duce şi mai aproape de exemplul lăsat de Isus. — Filipeni 1:9–11; Efeseni 1:15–19.

²³ Toate acestea îţi vor influenţa zilnic gîndurile şi conduita. Pe măsură ce vei progresa pe calea creştină, îţi vei întări convingerea că în curînd Dumnezeu va distruge nelegiuirea, pentru a face loc „cerurilor noi“ şi unui „pămînt nou, în care trebuie să locuiască dreptatea“. Pe de altă parte, aceasta îţi va trezi o şi mai puternică dorinţă de a-ţi dezvolta o personalitate creştină şi de a duce un mod de viaţă care să-ţi permită intrarea în noua ordine a lucrurilor, care acum este foarte aproape (Efeseni 4:17, 22–24). Dumnezeu l-a inspirat pe apostolul Petru care a scris:

„Ce fel de persoane trebuie să fiţi voi, în sfinte acte de conduită şi fapte de sfîntă devoţiune (. . .) Faceţi tot posibilul ca în final să fiţi găsiţi de el fără pată, fără defect şi în pace.“ — 2 Petru 3:11, 14, New English Bible.

²⁴ Ce binecuvîntare este cînd toată viaţa unui om demonstrează că este un închinător al lui Iehova! În timp ce astăzi oamenii nu trăiesc decît pentru a-şi satisface plăcerile şi pentru a se bucura în mod egoist de ele, tu poţi trăi închinîndu-te lui Iehova conform voinţei sale. Aceasta este cea mai bună cale din cîte ar putea fi.