Capitolul 4

„Vechiul Testament“ — îi putem da crezare?

În următoarele capitole vom examina unele dintre acuzaţiile aduse Bibliei de către criticii moderni. Unii o acuză că se contrazice şi că este „în dezacord cu ştiinţa“. Vom analiza imediat plîngerile lor. Dar să ne oprim înainte de toate asupra unei acuzaţii care poate fi auzită frecvent: şi anume, că Biblia nu este altceva decît o culegere de mituri şi legende. Au oare denigratorii Bibliei motive temeinice pentru ca să afirme lucrul acesta? Pentru a ne putea da seama, să analizăm în primul rînd Scripturile ebraice, denumite şi „Vechiul Testament“.

 1, 2. Cum s-a desfăşurat asediul Ierihonului, şi ce întrebare s-a ridicat cu privire la acest subiect?

TABLOUL ne înfăţişează un oraş antic asediat. Asediatorii au trecut în masă Iordanul, iar acum şi-au aşezat tabăra în faţa zidurilor înalte ale oraşului. Dar ce bizară tactică de luptă! De şase zile armata invadatoare mărşăluieşte zilnic, în tăcere, în jurul oraşului. Ea este însoţită de un grup de preoţi şi numai sunetul cornilor lor întrerupe liniştea. Dar acum, în ziua a şaptea, armata face în linişte de şapte ori înconjurul oraşului. Dintr-o dată, preoţii sună din corni cu toată puterea. Părăsindu–şi muţenia, armata scoate un vibrant strigăt de luptă, iar enormele ziduri se prăbuşesc într-un nor de praf, lipsind în acelaşi moment oraşul de mijloacele sale de apărare. — Iosua 6:1–21.

² În felul acesta descrie cartea lui Iosua, a şasea dintre Scripturile ebraice, cucerirea Ierihonului acum aproape 3 500 de ani. Dar s-a produs oare, într-adevăr, lucrul acesta? Mulţi dintre partizanii înaltului criticism ar răspunde fără ezitare negativ.a Ei afirmă de fapt că această carte a lui Iosua, întocmai ca celelalte cinci cărţi ce o preced, conţine legende aşternute în scris la cîteva secole după presupusele evenimente. Numeroşi arheologi ar da un răspuns identic. Părerea lor este că s-ar putea chiar ca Ierihonul nici să nu fi existat în momentul în care israeliţii au intrat în ţara Canaan.

 3. De ce prezintă importanţă să ştim dacă este sau nu istoric conţinutul Bibliei?

³ Acestea sînt acuzaţii grave. De fapt, citind Biblia de la un capăt la altul, se poate constata că învăţăturile sale sînt strîns legate de istorie. Dumnezeu a tratat cu bărbaţi, cu femei, cu familii şi cu naţiuni care au existat în realitate, iar poruncile sale s-au adresat unui popor real. Contestînd istoricitatea Bibliei, exegeţii moderni contestă totodată şi importanţa şi credibilitatea mesajului ei. Dacă Biblia este într-adevăr Cuvîntul lui Dumnezeu, relatările sale istorice trebuie să fie demne de încredere şi libere de legende şi mituri. Să vedem, aşadar, dacă aceia care pun la îndoială istoricitatea Bibliei sînt îndreptăţiţi s-o facă.

Înaltul criticism — este el de încredere?

 4–6. Citează cîteva dintre teoriile înalt-criticiste ale lui Wellhausen.

⁴ Adevărata înflorire a înaltei critici a Bibliei a avut loc în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Julius Wellhausen, un critic biblic german, populariza teoria conform căreia primele şase cărţi ale Bibliei, respectiv şi a lui Iosua, au fost scrise în secolul al V-lea înaintea erei nostre, cu aproximativ o mie de ani după evenimentele pe care le relatează. Wellhausen preciza însă că aceste cărţi conţineau materiale care fuseseră scrise mai înainte.​¹ Această teorie a fost inclusă în a 11-a ediţie a lucrării Encyclopædia Britannica, publicată în 1911. Aici se poate citi: „Geneza este o lucrare post-exilică formată dintr-un document preoţesc postexilic (P) [de preot] şi din documente nepreoţeşti mai vechi care se deosebesc în mod vizibil de P pe plan lingvistic, stilistic şi religios.“

⁵ Pentru Wellhausen şi partizanii săi toate relatările istorice menţionate la începutul Scripturii ebraice ar fi „nu istorie propriu-zisă, ci vechi tradiţii populare“.​² Altfel spus, aceste relatări nu ar fi decît nişte simple reflectări ale unor evenimente care n-au avut loc decît mai tîrziu în Israel. Astfel, duşmănia dintre Iacob şi Esau nu ar fi existat niciodată, ea nefiind altceva decît un ecou al ostilităţii de mai tîrziu dintre israeliţi şi edomiţi.

⁶ În armonie cu aceasta, criticii erau de părere că Moise nu primise niciodată vreun ordin să construiască arca legămîntului şi că tabernacolul, centrul închinării israeliţilor în timpul cît erau în deşert, nici n-ar fi existat vreodată. Ei mai credeau că autoritatea preoţiei aaronice nu ar fi fost instituită deplin decît cu cîţiva ani înainte de distrugerea Ierusalimului de către babilonieni, distrugere care, tot conform părerii lor, ar fi avut loc la începutul secolului VI î.e.n.​³

 7, 8. Pe ce „dovezi“ şi-a fundamentat Wellhausen teoriile, şi erau ele întemeiate?

⁷ Dar ce „dovadă“ prezintă susţinătorii înaltului criticism în sprijinul acestor idei? Ei se pretind capabili de-a împărţi textul primelor cărţi ale Bibliei într-un anumit număr de documente distincte. Unul din principiile lor de bază pretinde ca regulă generală că versetele biblice conţinînd termenul ’Elo·him’ (Dumnezeu în ebraică) ar fi fost scrise de către un scriitor şi că cele în care este menţionat numele lui Dumnezeu, Iehova, ar fi fost scrise neapărat de o altă pană — ca şi cum unul şi acelaşi scriitor nu ar fi putut folosi niciodată ambii termeni.​⁴

⁸ Tot la fel, de fiecare dată cînd o relatare a vreunui eveniment apare de două sau de mai multe ori într-o carte, se poate vedea intervenţia a cel puţin doi scriitori, afirmă ei. Însă vechile scrieri semitice oferă şi alte exemple de repetare. Se presupune, printre altele, că fiecare modificare de stil corespunde unei schimbări a scriitorului. Da, chiar şi scriitori moderni îşi schimbă stilul la un anumit stadiu al carierei lor, sau în funcţie de subiectul tratat.b

 9–11. Care sînt cîteva dintre lacunele marcante ale înaltului criticism modern?

⁹ Sînt oare sprijinite teoriile lui Wellhausen măcar de vreo dovadă cît de cît reală? Absolut deloc. Aşa cum s-a făcut remarca: „Criticismul, fie el chiar de cel mai înalt nivel, este speculativ şi ipotetic, el rămîne mereu susceptibil de a fi revizuit, combătut sau chiar înlocuit. Este un exerciţiu intelectual supus tuturor îndoielilor şi presupunerilor inerente acestui tip de exerciţiu.“​⁵ Înaltul criticism în mod special este extrem de „speculativ şi ipotetic“.

¹⁰ Gleason L. Archer jr. scoate în evidenţă o altă lacună în argumentarea înaltului criticism. Ceea ce ridică probleme, spune el, este faptul că „şcoala lui Wellhausen porneşte de la o simplă ipoteză, pe care se străduieşte în mod jenant să o demonstreze: că religia Israelului, la fel ca oricare alt fapt religios, ar fi numai un simplu produs al unei evoluţii de origine pur umană“.​⁶ Cu alte cuvinte, Wellhausen şi partizanii săi şi-au clădit argumentele pe ipoteza că Biblia nu este altceva decît cuvîntul oamenilor.

¹¹ Deja în 1909, The Jewish Encyclopedia semnala alte două lacune ale teoriei Wellhauseniene: „Argumentele prin care Wellhausen i-a cucerit pe toţi criticii contemporani ai Bibliei se sprijină pe două ipoteze: prima, că în măsura în care o religie se dezvoltă, în aceeaşi măsură ritualul ei devine mai complex; a doua, că sursele cele mai vechi oglindesc în mod obligatoriu un ritual din primele faze ale dezvoltării sale. Prima ipoteză este infirmată de ceea ce putem observa în civilizaţiile primitive, iar a doua nu găseşte nici o confirmare în studiul ritualurilor, cum ar fi cele indiene.“

12. Ce a revelat arheologia cu privire la înaltul criticism modern?

¹² Există oare vreo modalitate de a verifica exactitatea teoriilor emise de înalta critică? Enciclopedia citată mai înainte spune: „Concepţiile lui Wellhausen sînt fondate aproape în exclusivitate pe analiza literară şi ar trebui verificate la lumina arheologiei clasice.“ Dar arheologia a confirmat oare, cu timpul, tezele lui Wellhausen? Să lăsăm să răspundă The New Encyclopædia Britannica: „Critica arheologică tinde să confirme exactitatea consemnărilor istorice care se referă la perioadele cele mai vechi [ale istoriei biblice] şi să infirme tezele conform cărora relatările Pentateuhului [relatări istorice consemnate în primele cărţi ale Bibliei] nu ar fi altceva decît o reflectare a unei perioade mult mai tîrzii.“

13, 14. De ce înalta critică promovată de Wellhausen este încă atît de populară, în ciuda şubrezeniei bazelor ei?

¹³ Dar de ce este înaltul criticism atît de agreat de către intelectualii zilelor noastre, în ciuda lacunelor sale? Pentru simplul motiv că el le spune tocmai ceea ce ar dori ei să audă. Un savant din secolul al XIX-lea spunea: „În ceea ce mă priveşte, sînt gata să cred că această carte a lui Wellhausen este cea mai bună dintre toate; întrebarea spinoasă a evoluţiei Vechiului Testament mi se pare în sfîrşit rezolvată conform principiului evoluţiei omului, principiu pe care eu mă străduiesc să-l aplic istoriei tuturor religiilor.“​⁷ Evident că, în cazul acestui om, înaltul criticism face casă bună cu prejudecăţile evoluţioniste. În concluzie, ambele teorii servesc aceluiaşi scop. Căci, dacă teoria evoluţionistă suprimă necesitatea de a crede într-un Creator, înalta critică a lui Wellhausen ajunge, în ceea ce o priveşte, să afirme că nu este cazul să credem că Biblia este o carte de inspiraţie divină.

¹⁴ În acest raţionalist secol al XX-lea, intelectualii acceptă cu multă plăcere afirmaţia că Biblia este mai curînd cuvîntul oamenilor decît al lui Dumnezeu.c Lor le vine mai uşor să creadă că profeţiile au fost scrise la o dată ulterioară evenimentelor, decît să recunoască autenticitatea lor. Miracolele menţionate în Biblie ei preferă să le încadreze în rîndul miturilor, legendelor sau al poveştilor populare, decît să le privească drept fapte reale. Tezele lor, pline de prejudecăţi, nu oferă nici un motiv serios de a respinge veridicitatea Scripturilor. Înaltul criticism conţine serioase lacune şi atacurile sale nu au reuşit să demonstreze că Biblia nu este cuvîntul lui Dumnezeu.

Arheologia — confirmă ea Biblia?

15, 16. Existenţa cărui monarh al antichităţii, menţionat în Biblie, a fost confirmată de către arheologie?

¹⁵ Arheologia constituie un domeniu de investigare net superior înaltului criticism. Graţie săpăturilor efectuate printre vestigiile civilizaţiilor antice, arheologii au îmbogăţit în multe privinţe cunoştinţele noastre despre lumea antică. Nu este deci deloc surprinzător faptul că documentele arheologice confirmă frecvent consemnările biblice. Uneori arheologia chiar a justificat Biblia în faţa criticilor ei.

¹⁶ Să luăm un exemplu. Conform cărţii lui Daniel, înainte de a cădea în mîna perşilor, Babilonul îl avea ca ultim suveran pe Belşaţar (Baltazar) (Daniel 5:1–30). Deoarece nici un alt document înafară de Biblie nu amintea despre acest monarh, se afirma că ea se înşela şi că Belşaţar nici n-ar fi existat vreodată. Apoi, în cursul secolului al XIX-lea, s-au descoperit sub ruine, în sudul Iraqului, mai mulţi cilindri mici acoperiţi de scriere cuneiformă. Printre altele, s-a descifrat o rugăciune în care se cerea ca fiului mai mare al lui Nabonid, regele Babilonului, să i se acorde sănătate. Şi care era numele acestui fiu? Belşaţar!

17. Cum se explică faptul că Biblia îi dă lui Belşaţar calificativul de rege, în timp ce majoritatea inscripţiilor îi atribuie titlul de prinţ?

¹⁷ Prin urmare, un Belşaţar a existat în mod cert, dar era el rege în momentul căderii Babilonului? Majoritatea documentelor descoperite după aceea îl prezintă ca fiu al regelui, sau ca prinţ moştenitor. Însă o inscripţie cuneiformă cunoscută sub numele de „Verse Account of Nabonidus“ (Istoria versificată a lui Nabonid) ne oferă posibilitatea de a stabili şi mai bine adevărata sa poziţie. În ea citim: „El [Nabonid] i-a încredinţat fiului său mai mare, întîiului său născut, «corpul expediţionar» şi a pus sub ordinele sale trupele de pretutindeni din ţară; el şi-a retras mîna [de pe afaceri], încredinţîndu-i lui regalitatea.“​⁸ Astfel, Belşaţar a ajuns în posesia regalităţii, ceea ce, evident, a făcut din el un rege.d Poziţia ocupată de el în raport cu tatăl său, Nabonid, explică de ce, în cursul ultimului său banchet în Babilon, îi oferă lui Daniel locul al treilea în regat (Daniel 5:16). Într-adevăr, Belşaţar, care urma după Nabonid, nu era decît al doilea suveran în imperiu.

Alte mărturii

18. Cum confirmă arheologia faptul că domnia lui David s-a distins prin pace şi prosperitate?

¹⁸ De fapt, exactitatea istorică a Bibliei este demonstrată prin numeroase descoperiri arheologice. Astfel, Biblia descrie marea prosperitate pe care a cunoscut-o Israelul după suirea pe tron a lui Solomon, fiul regelui David. Ea spune: „Iuda şi Israelul erau mulţi ca firele de nisip care sînt lîngă mare, în ce priveşte numărul; şi mîncau şi beau şi se bucurau“ (1 Regi 4:20). Această descriere este confirmată de următoarea relatare: „Mărturiile arheologice semnalizează o explozie demografică în Iuda în decursul secolului al X-lea î.Chr., precum şi după aceea. Pacea şi prosperitatea aduse de David au favorizat apariţia a numeroase oraşe.“​¹⁰

19. Ce informaţii suplimentare ne furnizează arheologia despre războiul dintre Israel şi Moab?

¹⁹ Mai tîrziu Israel, care forma de acum o naţiune distinctă de Iuda, a cucerit ţara învecinată a Moabului. După un timp, moabiţii s-au răsculat sub conducerea căpeteniei lor, regele Meşa. Israel s-a aliat atunci cu Iuda şi Edomul, un regat vecin, pentru a lupta împotriva Moabului (2 Regi 3:4–27). Fapt remarcabil, în 1868 s-a descoperit în Transiordania o stelă (placă din piatră purtînd inscripţii) pe care Meşa îşi gravase în limba moabită propria versiune a acestui conflict.

20. Ce informaţii ne furnizează arheologia asupra distrugerii Israelului de către asirieni?

²⁰ Apoi, în 740 înaintea erei noastre, Dumnezeu le-a permis asirienilor să distrugă regatul nordic al lui Israel (2 Regi 17:6–18). Conform arheologei Kathleen Kenyon, descrierea biblică a acestui dezastru te poate determina „să te întrebi dacă nu cumva s-a strecurat puţină exagerare“. Dar aşa să stea oare lucrurile? Ea continuă, spunînd: „Dovezile arheologice ale căderii regatului Israel aproape că sînt mai explicite decît relatarea biblică. (. . .) Distrugerea completă a oraşelor israelite Samaria şi Haţor, precum şi Meghido, este o dovadă arheologică model că scriitorul [biblic] nu a exagerat nimic.“​¹¹

21. Ce precizări ne oferă arheologia despre subjugarea lui Iuda de către babilonieni?

²¹ Mult mai tîrziu, Biblia relatează că sub domnia regelui Ioiachin babilonienii au asediat Ierusalimul, cucerindu-l. Acest eveniment este consemnat în cronica babiloniană, o tăbliţă cu scriere cuneiformă, scoasă la lumina zilei de către arheologi. Ea spune: „Regele Akkadului [Babilonului] (. . .) a asediat oraşul lui Yahudu [Iuda] şi în luna Addaru, în ziua a doua (. . .) regele a cucerit oraşul.“​¹² Ioiachin a fost dus la Babilon şi a fost întemniţat. Dar mai tîrziu, conform Bibliei, a fost scos din închisoare şi i s-a repartizat o raţie de alimente (2 Regi 24:8–15; 25:27–30). Acest amănunt este sprijinit de către documentele administrative găsite în Babilon, care enumeră alimentele atribuite lui „Ya·ukîn, regele lui Iuda“.​¹³

22, 23. Ce relaţii există în general între arheologie şi consemnările istorice ale Bibliei?

²² Vorbind despre relaţiile existente între arheologie şi consemnările istorice ale Bibliei, profesorul David Noel Freedman declară: „În ansamblu, arheologia tinde, prin urmare, să confirme valoarea istorică a relatării biblice. În cea mai mare parte a sa, cronologia, începînd din era patriarhală pînă în epoca N[oului] T[estament], corespunde datelor furnizate de arheologie. (. . .) Descoperirile viitoare vor confirma probabil poziţia moderată din prezent că tradiţia biblică are rădăcini istorice şi a fost transmisă cu fidelitate, deşi nu este istorie în sens critic sau ştiinţific.“

²³ Apoi, referindu-se la eforturile depuse de înaltul criticism pentru a discredita Biblia, Freedman adaugă: „Tentativele savanţilor moderni de a reface istoria biblică — de exemplu teza lui Wellhausen, care nu vede în era patriarhală nimic mai mult decît o reflectare a monarhiei divizate; sau respingerea istoricităţii lui Moise şi a Exodului şi, ca urmare, restructurarea istoriei Israelului de către Noth şi discipolii săi — nu au rezistat în faţa dovezilor arheologice tot atît de bine ca relatarea biblică.“​¹⁴

Căderea Ierihonului

24. Ce ne informează Biblia despre căderea Ierihonului?

²⁴ Înseamnă oare aceasta că arheologia concordă în mod sistematic cu Biblia? Nu; există un anumit număr de divergenţe. Una dintre ele implică spectaculoasa cucerire a Ierihonului, descrisă la începutul acestui capitol. Conform Bibliei, Ierihonul a fost primul oraş cucerit de Iosua în timpul cînd îi conducea pe israeliţi în ţara Canaan. Cronologia biblică plasează căderea acestui oraş în prima jumătate a secolului al XV-lea înaintea erei noastre. Odată cucerit, Ierihonul a fost complet ars, rămînînd nelocuit timp de secole. — Iosua 6:1–26; 1 Regi 16:34.

25, 26. La ce concluzii diferite au ajuns doi arheologi care au efectuat săpături pe locul Ierihonului?

²⁵ Înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial, profesorul John Garstang a efectuat săpături pe presupusul loc al oraşului Ierihon. El a constatat că oraşul era foarte vechi şi că fusese de mai multe ori distrus şi reconstruit. Garstang consemnează că la una dintre distrugerile oraşului zidurile s-au prăbuşit ca în urma unui cutremur de pămînt şi că oraşul fusese complet ars. El a plasat acest eveniment în jurul anului 1400 î.e.n., dată destul de apropiată de cea pe care versiunea biblică o stabileşte pentru cucerirea Ierihonului de către Iosua.​¹⁵

²⁶ După terminarea războiului, Kathleen Kenyon, alt arheolog, a condus efectuarea altor noi săpături pe locul oraşului Ierihon. Ea a ajuns la concluzia că zidurile prăbuşite identificate de Garstang datau dintr-o perioadă mai veche cu cîteva secole decît stabilise el. Kathleen Kenyon stabileşte o distrugere majoră a Ierihonului în secolul al XVI-lea înaintea erei noastre, dar afirmă că pe locul Ierihonului nu se afla nici un oraş în secolul al XV-lea cînd, conform Bibliei, Iosua a procedat la invadarea ţării. Ea a menţionat anumite indicii, lăsînd să se înţeleagă că o altă distrugere s-a produs în acest loc în 1325 înaintea erei noastre, afirmînd că: „Dacă trebuie să asociem distrugerea Ierihonului cu invazia efectuată de Iosua, aceasta este data propusă de arheologie.“​¹⁶

27. De ce nu trebuie să ne preocupe peste măsură divergenţele dintre arheologie şi Biblie?

²⁷ Este oare Biblia în cazul acesta neadevărată? Nicidecum! Să nu uităm că, chiar dacă arheologia aruncă lumină asupra trecutului, lumina sa nu este întotdeauna clară. Uneori este chiar destul de confuză, martoră fiind următoarea remarcă: „Dovezile arheologice sînt, din nefericire, fragmentare şi, prin urmare, limitate.“​¹⁷ Lucrul acesta este în mod deosebit valabil pentru istoria de început a Israelului, perioadă asupra căreia arheologia nu a făcut suficientă lumină. Şi cu atît mai puţină asupra Ierihonului, ale cărui vestigii sînt foarte degradate.

Limitele arheologiei

28, 29. Care sînt, conform specialiştilor, unele dintre limitele arheologiei?

²⁸ Arheologii înşişi recunosc faptul că ştiinţa lor este limitată. Yohanan Aharoni explică: „Cînd este abordat domeniul interpretării istorice sau istorico-geografice, arheologia iese din domeniul ştiinţelor exacte, fiind nevoită să se sprijine pe aprecieri şi ipoteze pentru a întocmi un tablou de ansamblu.“​¹⁸ Vorbind apoi despre datarea diferitelor descoperiri, el adaugă: „Nu trebuie să uităm că nu toate datele sînt absolute şi că ele sînt, într-o anumită măsură, îndoielnice“, afirmînd însă că arheologii au astăzi motive să fie mai siguri pe datare decît în trecut.​¹⁹

²⁹ La întrebarea cît de obiectivă sau cu adevărat ştiinţifică este metoda arheologică, lucrarea The World of the Old Testament (Lumea Vechiului Testament) răspunde: „Arheologii sînt mai obiectivi atunci cînd scot la suprafaţă anumite obiecte decît atunci cînd le interpretează, dar chiar şi la alegerea metodelor de «săpare» a solului factorul uman îşi spune cuvîntul. Ei nu pot să nu–şi distrugă dovezile pe măsură ce înaintează cu săpăturile în straturile solului, astfel încît ei nu pot să–şi verifice niciodată «experimentul» prin repetarea lui. Lucrul acesta face ca arheologia să fie unică printre ştiinţe, iar comunicările datelor arheologice să fie o sarcină dintre cele mai pretenţioase şi pline de capcane.“​²⁰

30. Cum este considerată arheologia de către cei care studiază Biblia?

³⁰ Din toate acestea reiese că, deşi arheologia se poate dovedi foarte utilă, ea este tot atît de supusă greşelilor ca oricare altă ramură a activităţii umane. Prin urmare, chiar dacă ne interesează teoriile arheologice, nu ar trebui să le privim niciodată ca pe nişte adevăruri absolute. Nu ar trebui, aşadar, să respingem automat Biblia pentru a da dreptate arheologilor atunci cînd interpretările lor o contrazic. N-au revenit ei oare de nenumărate ori asupra explicaţiilor lor?

31. Ce nouă ipoteză a fost lansată cu privire la căderea Ierihonului?

³¹ Vom menţiona faptul că, în 1981, profesorul John J. Bimson s-a aplecat şi el asupra urmelor lăsate de distrugerea Ierihonului. El a studiat cu atenţie urmele incendiului care — conform părerii lui Kathleen Kenyon — a mistuit oraşul la mijlocul secolului al XVI-lea înaintea erei noastre. În urma constatărilor lui, această distrugere corespunde relatării biblice a lui Iosua. Mai exact, tabloul general pe care arheologia îl prezintă despre Canaan corespunde perfect descrierii pe care Biblia o face ţării în momentul invadării ei de către israeliţi. Drept urmare, Bimson consideră datarea precedentă ca fiind eronată şi avansează ipoteza că Ierihonul fusese distrus într-adevăr la mijlocul secolului al XV-lea înaintea erei noastre, în timpul lui Iosua.​²¹

Biblia este istorie autentică

32. Ce tendinţă se observă la unii biblişti?

³² Cazul Ierihonului oferă un bun exemplu de dispută arheologică. Nu este, aşadar, nimic surprinzător în faptul că arheologii nu acceptă în unanimitate Biblia. În ceea ce-i priveşte pe biblişti însă, unii recunosc acum istoricitatea Bibliei în general, dacă nu chiar în detaliu. Următoarele cuvinte ale lui William Foxwell Albright se fac ecoul unei concepţii curente: „Se tinde din nou spre a considera exactă istoria religioasă a Israelului, atît în linii mari, cît şi în detalii. (. . .) Într-un cuvînt, noi putem din nou considera Biblia, de la un cap la altul, ca pe un document autentic al istoriei religioase.“​²²

33, 34. Cum fac Scripturile ebraice, ele însele, dovada propriei lor exactităţi istorice?

³³ În realitate, textul biblic oferă toată garanţia unei consemnări istorice demne de încredere. Contrar majorităţii miturilor şi legendelor antichităţii, faptele raportate în Biblie sînt asociate cu epoci şi date precise. Numeroase evenimente biblice au fost confirmate de către inscripţii datînd din acele timpuri şi, dacă uneori apare vreo neconcordanţă, este numai din cauză că monarhilor din vechime nu le făcea plăcere să consemneze înfrîngerile, ci numai victoriile, cărora le dădeau o mare amploare.

³⁴ În realitate, un mare număr dintre aceste inscripţii antice aparţin mai degrabă unei propagande oficiale decît istoriei. Dimpotrivă, scriitorii Bibliei au dat dovadă de o rară francheţe. Personalităţi eminente ale istoriei Israelului, cum ar fi Moise şi Aaron, sînt descrişi cu toate virtuţile lor, dar şi cu slăbiciunile lor. Chiar şi păcatele marelui rege David sînt descoperite cu francheţe. Lipsurile întregii naţiuni sînt de repetate ori scoase la lumină. Această sinceritate demonstrează veracitatea Scripturilor ebraice, precum şi faptul că ele sînt demne de încredere; ele dau, de asemenea, deplină greutate cuvintelor adresate lui Dumnezeu de către Isus: „Cuvîntul tău este adevăr.“ — Ioan 17:17.

35. Ce nu au putut face raţionaliştii, şi în ce caută cei ce studiază Biblia dovada faptului că ea este inspirată?

³⁵ Profesorul Albright conchide: „În toate privinţele, prin conţinutul ei, Biblia depăşeşte toată literatura religioasă care a precedat-o. Prin mesajul ei simplu şi direct, prin atracţia universală pe care o exercită asupra oamenilor tuturor ţărilor şi tuturor epocilor, ea domină, de asemenea, în mod magistral tot ceea ce s-a scris după ea.“​²³ În afara mărturiei bibliştilor, dovada faptului că Biblia este inspirată o furnizează chiar acest «mesaj magistral», aşa cum vom vedea din capitolele ce urmează. Să reţinem totodată că raţionaliştii moderni nu au putut contesta caracterul istoric al Scripturilor ebraice, care, dimpotrivă, se impun prin exactitatea lor. Dar se poate oare spune acelaşi lucru şi despre Scripturile greceşti creştine, denumite „Noul Testament“? Vom vedea în capitolul următor.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 53]

Spre deosebire de documentele istorice laice din antichitate, Biblia relatează cu francheţe slăbiciunile umane ale unor personaje respectate, cum ar fi Moise şi David

[Chenarul de la pagina 44]

Valoarea arheologiei

„Archeologia furnizează mostre de unelte şi vase, ziduri şi construcţii, arme şi ornamente care datează din antichitate. Majoritatea acestor elemente pot fi înşirate în ordine cronologică şi identificate cu certitudine graţie descrierilor şi detaliilor pertinente pe care le dă Biblia. În acest sens Biblia transmite cu fidelitate în scris mediul ei cultural antic. Detaliile relatărilor biblice nu sînt nicidecum produsul vreunei imaginaţii fanteziste, ci reflectarea autentică a lumii în care s-au produs evenimentele obişnuite sau cele miraculoase.“ — (The Archaeological Encyclopedia of the Holy Land).

[Chenarul de la pagina 50]

Ce poate şi ce nu poate face arheologia

„Dacă arheologia nu poate nici confirma nici infirma istoria biblică într-un mod concludent, ea îndeplineşte totuşi alte funcţii deosebit de importante. Ea reînvie, într-o oarecare măsură, lumea materială la care Biblia face referiri. Din ce material era construită o casă? Cum arăta un «loc înalt»? Informaţii de genul acesta ne lărgesc considerabil înţelegerea textului. În plus, arheologia completează relatarea istorică. Stela lui Meşa, de exemplu, oferă o altă versiune a faptelor raportate începînd cu 2 Regi 3:4. (. . .) În al treilea rînd, ea ne ajută să cunoaştem viaţa şi concepţiile vecinilor Israelului antic, ceea ce, în sine, este demn de interes, ba mai mult, aruncă lumină asupra contextului intelectual în mijlocul căruia s-a dezvoltat modul de gîndire israelit.“ — Ebla — A Revelation in Archaeology.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 41]

Milton a scris în diferite stiluri şi nu doar într-unul singur. Au atribuit însă partizanii înaltului criticism mai multor autori operele sale?

[Legenda fotografiei de la pagina 45]

„Istoria versificată a lui Nabonid“ ne dezvăluie faptul că acest suveran i-a încredinţat fiului său întîi născut regalitatea

[Legenda fotografiei de la pagina 46]

Stela lui Meşa prezintă versiunea conform căreia acest rege moabit a provocat un conflict între Moab şi Israel

[Legenda ilustraţiei de la pagina 47]

Cronicile oficiale babiloniene confirmă consemnarea biblică privitoare la căderea Ierusalimului