A susţinut Biserica secolului întâi că Dumnezeu este o Trinitate?

Partea a III-a — Au predat apologeţii doctrina Trinităţii?

În ediţiile sale din 1 noiembrie 1991 şi 1 februarie 1992, Turnul de veghere a arătat că doctrina Trinităţii nu a fost predată de Isus şi de discipolii săi şi nici de Părinţii Apostolici de la sfîrşitul secolului întîi şi începutul secolului al doilea era noastră. Au predat-o oare oameni ai bisericii de la sfîrşitul secolului al doilea?

APROXIMATIV de la mijlocul secolului al doilea era noastră şi pînă la sfîrşitul acestuia, au apărut nişte oameni ai bisericii care sînt numiţi astăzi apologeţi. Ei au scris cu scopul de a apăra creştinismul pe care-l cunoşteau împotriva unor filozofii ostile care dominau lumea romană a acelui timp. Lucrările lor au apărut spre sfîrşitul şi după redactarea scrierilor Părinţilor Apostolici.

Printre apologeţii care au scris în limba greacă au fost Iustin Martirul, Tatian, Atenagoras, Teofil şi Clement din Alexandria. Tertulian a fost un apologet care a scris în latină. Au predat ei Trinitatea pe care o susţine creştinătatea modernă — trei persoane egale (Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfînt) într-o Divinitate, fiecare fiind Dumnezeu adevărat, fără ca totuşi să fie trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu?

„Fiul este subordonat“

Dr. H. R. Boer, în cartea sa A Short History of the Early Church, comentează despre caracterul demn de încredere al învăţăturii apologeţilor:

„Iustin [Martirul] a susţinut că înainte de crearea lumii Dumnezeu era singur şi că nu avea nici un Fiu. . . . Cînd Dumnezeu a dorit să creeze lumea . . . el a născut o altă fiinţă divină ca să creeze lumea pentru el. Această fiinţă divină a fost numită . . . Fiu deoarece a fost născută; a fost numită Logos deoarece a fost luată din Raţiunea sau Mintea lui Dumnezeu. . . .

Aşadar, Iustin şi ceilalţi apologeţi au susţinut că Fiul este o creatură. El este o creatură înaltă, o creatură suficient de puternică ca să creeze lumea, dar totuşi o creatură. În teologie, această relaţie a Fiului cu Tatăl este numită subordonare. Fiul este subordonat, adică al doilea după [Tatăl], dependent de [el] şi adus în existenţă de Tatăl. Apologeţii susţineau subordonarea“.¹

În cartea The Formation of Christian Dogma, Dr. Martin Werner spune despre cea mai veche înţelegere a relaţiei dintre Fiul şi Dumnezeu:

„Această relaţie a fost înţeleasă fără echivoc ca fiind o relaţie de ‘subordonare’, adică în sensul subordonării lui Cristos faţă de Dumnezeu. Oriunde în Noul Testament relaţia lui Isus cu Dumnezeu Tatăl este considerată . . . concepută şi reprezentată în mod categoric ca subordonare. Iar cel mai concludent Susţinător al subordonării din Noul Testament, conform relatării sinoptice, a fost Isus însuşi . . . Această poziţie iniţială, întrucît era fermă şi clară, a fost în stare să se menţină un timp îndelungat. ‘Toţi marii teologi anteniceeni au semnalat subordonarea Logosului faţă de Dumnezeu’“.²

În armonie cu aceasta, R. P. C. Hanson afirmă în The Search for the Christian Doctrine of God:

„Nu există teolog în Biserica răsăriteană sau apuseană, înainte de izbucnirea Controversei Ariane [în secolul al patrulea], care să nu-l privească într-un anume sens pe Fiul ca subordonat Tatălui“.³

Dr. Alvan Lamson adaugă în The Church of the First Three Centuries următoarea mărturie referitoare la învăţătura autorităţilor bisericeşti dinainte de Conciliul de la Niceea (325 e.n.):

„Inferioritatea Fiului era general, dacă nu chiar uniform, susţinută de către Părinţii anteniceeni . . . Faptul că ei îl considerau pe Fiul ca fiind distinct de Tatăl reiese evident din faptul că ei susţin în mod clar inferioritatea sa. . . . Ei îl considerau distinct şi subordonat“.⁴

În mod similar, în cartea Gods and the One God, Robert M. Grant spune următoarele despre apologeţi:

„Cristologia apologiilor, ca şi cea a Noului Testament, susţine în esenţă subordonarea. Fiul este întotdeauna subordonat Tatălui, care este singurul Dumnezeu al Vechiului Testament. . . . Ceea ce găsim deci la aceşti autori timpurii nu este o doctrină a Trinităţii . . . Înainte de Niceea, teologia creştină a susţinut aproape în mod universal subordonarea“.⁵

Doctrina trinitară a creştinătăţii susţine că Fiul este egal cu Dumnezeu Tatăl în eternitate, putere, poziţie şi înţelepciune. Dar apologeţii spuneau că Fiul nu este egal cu Dumnezeu Tatăl. Ei îl considerau pe Fiul ca subordonat. Aceasta nu este doctrina Trinităţii.

O reflectare a învăţăturii secolului întîi

Apologeţii şi alţi primi Părinţi ai Bisericii au reflectat în mare măsură ceea ce au susţinut creştinii din secolul întîi cu privire la relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Să remarcăm cum este exprimat acest lucru în cartea The Formation of Christian Dogma:

„În era creştină timpurie nu a existat nici un semn al vreunui fel de problemă sau controversă trinitariană, de felul conflictelor aprinse produse mai tîrziu în Biserică. Motivul constă, desigur, în faptul că, pentru creştinismul timpuriu, Cristos era . . . o fiinţă din înalta lume angelică, cerească, care a fost creat şi ales de Dumnezeu pentru a aduce, la sfîrşitul veacurilor . . . Regatul lui Dumnezeu“.⁶

Tot cu privire la învăţătura primilor Părinţi ai Bisericii, The International Standard Bible Encyclopedia recunoaşte:

„În gîndirea de început a Bisericii, cînd se vorbeşte despre Dumnezeu Tatăl, există tendinţa de a înţelege că El este, în primul rînd, nu Tatăl lui Isus Cristos, ci sursa tuturor fiinţelor. Aşadar, Dumnezeu Tatăl este, ca să zicem aşa, Dumnezeu prin excelenţă. Lui îi aparţin descrieri cum ar fi: fără început, nemuritor, neschimbător, inefabil, invizibil şi necreat. El este cel care a făcut toate lucrurile din nimic, inclusiv materia de bază a creaţiei. . . .

Aceasta ar putea părea să sugereze că numai Tatăl este în mod potrivit Dumnezeu, iar Fiul şi Spiritul sînt aceasta numai în mod secundar. Multe afirmaţii de început par să sprijine lucrul acesta“.⁷

Deşi această enciclopedie continuă să minimalizeze aceste adevăruri şi să pretindă că doctrina Trinităţii a fost acceptată în acea perioadă de început, faptele dezmint această pretenţie. Să examinăm cuvintele celebrului teolog catolic John Henry Cardinal Newman:

„Să admitem că întregul grup de doctrine, al căror subiect este Domnul nostru, a fost mărturisit în mod ferm şi uniform de către Biserica primului secol . . . Dar în mod sigur altfel stau lucrurile cu doctrina catolică a Trinităţii. Eu nu văd în ce sens se poate spune că există un consens al [autorităţilor bisericii] primului secol în favoarea sa . . .

Crezurile din acele zile de început nu fac absolut nici o menţiune . . . a [Trinităţii]. Ele îi menţionează într-adevăr pe Cei Trei; dar că există vreun mister în doctrină, că Cei Trei sînt Unul, că sînt egali, eterni, toţi necreaţi, toţi omnipotenţi, toţi ininteligibili, nu s-a afirmat şi nu s-ar putea niciodată deduce din ele“.⁸

Ce a susţinut Iustin Martirul

Unul dintre primii apologeţi a fost Iustin Martirul, care a trăit aproximativ din 110 pînă în 165 e.n. Nici una dintre scrierile sale existente încă nu menţionează trei persoane egale într-un singur Dumnezeu.

De exemplu, conform versiunii catolice Jerusalem Bible, Proverbele 8:22–30 declară despre Isus în existenţa sa preumană: „Yahweh m-a creat cînd şi-a dezvăluit pentru prima dată scopul său. . . . Adîncul nu era, cînd am fost născut . . . Înaintea dealurilor am venit în existenţă . . . Eram alături de el [de Dumnezeu], un meşter lucrător“. Comentînd aceste versete, Iustin spune în lucrarea sa Dialog cu Trypho:

„Textul scriptural a declarat că această Descendenţă a fost născută de Tatăl înaintea tuturor lucrurilor create; şi oricine va admite că cel care este născut este distinct, din punct de vedere numeric, de cel care dă naştere“.⁹

Dat fiind că Fiul a fost născut din Dumnezeu, Iustin utilizează expresia „Dumnezeu“ în legătură cu Fiul. El afirmă în Prima apologie: „Tatăl universului are un Fiu care, de asemenea, fiind Cuvîntul întîi-născut al lui Dumnezeu, este tot Dumnezeu“.¹⁰ Biblia se referă şi ea la Fiul lui Dumnezeu folosind titlul „Dumnezeu“. La Isaia 9:6 el este numit „Dumnezeu puternic“. Dar în Biblie, îngeri, oameni, dumnezei falşi şi Satan sînt numiţi, de asemenea, „dumnezei“. (Îngeri: Psalmul 8:5; compară cu Evrei 2:6, 7. Oameni: Psalmul 82:6. Dumnezei falşi: Exodul 12:12; 1 Corinteni 8:5. Satan: 2 Corinteni 4:4.) În Scripturile ebraice, cuvîntul pentru „Dumnezeu“ ʼEl, înseamnă pur şi simplu „Cel Puternic“ sau „Cel Tare“. Echivalentul din Scripturile greceşti este the·oś.

Însă termenul ebraic utilizat la Isaia 9:6 exprimă o distincţie netă între Fiul şi Dumnezeu. Aici Fiul este numit „Dumnezeu puternic“, ’El Gib·bohrʹ, nu „Dumnezeu atotputernic“. În ebraică acest termen este ’El Shad·daiʹ şi se aplică în exclusivitate la Iehova Dumnezeu.

Să reţinem însă că, deşi Iustin îl numeşte pe Fiul „Dumnezeu“, el nu spune niciodată că Fiul este una dintre trei persoane egale, fiecare dintre ele fiind Dumnezeu, toate trei formînd însă numai un singur Dumnezeu. În schimb, el spune în Dialog cu Trypho:

„Există . . . un alt Dumnezeu şi Domn [Isus în existenţa sa preumană] supus Făcătorului tuturor lucrurilor [Dumnezeul Atotputernic]; [Fiul] care mai este numit şi un Înger, deoarece El [Fiul] le anunţă oamenilor tot ceea ce Făcătorul tuturor lucrurilor — mai presus de care nu există Dumnezeu — doreşte să le anunţe. . . .

[Fiul] este distinct de Cel care a făcut toate lucrurile — din punct de vedere numeric vreau să spun, nu [distinct] în voinţă“.¹¹

Un pasaj interesant apare în Prima apologie a lui Iustin, capitolul 6, unde el pledează împotriva acuzaţiei păgîne care susţinea că creştinii sînt atei. El scrie:

„Noi ne închinăm şi îl adorăm atît pe El [Dumnezeu], cît şi pe Fiul (care a provenit din El şi ne-a învăţat aceste lucruri, precum şi mulţimea altor îngeri buni care urmează şi sînt făcuţi la fel ca El) şi Spiritul profetic“.¹²

Bernhard Lohse, un traducător al acestui pasaj, comentează: „Ca şi cum nu ar fi suficient faptul că în această enumerare sînt menţionaţi şi îngerii ca fiinţe cărora creştinii le aduc onoare şi închinare, Iustin nu ezită să-i menţioneze pe îngeri înainte de a numi Spiritul Sfînt“.¹³ — Vezi şi An Essay on the Development of Christian Doctrine.¹⁴

Aşadar, deşi Iustin Martirul pare să se fi îndepărtat de doctrina biblică pură referitoare la cine anume trebuie să constituie obiectul închinării creştine, este limpede că el nu îl considera pe Fiul ca fiind egal cu Tatăl, exact la fel cum nici pe îngeri nu îi considera egali cu El. Referitor la Iustin, cităm din nou din lucrarea lui Lamson, Church of the First Three Centuries:

„Iustin îl considera pe Fiul ca fiind distinct de Dumnezeu şi inferior lui: distinct nu în sensul modern, de a constitui una din trei ipostaze sau persoane . . . ci distinct în esenţă şi natură; avînd o existenţă individuală, reală şi substanţială separată de Dumnezeu, din care şi-a extras toată puterea şi titlurile sale; fiind constituit sub el şi supus în toate lucrurile voinţei sale. Tatăl este suprem; Fiul este subordonat: Tatăl este sursa puterii; Fiul este primitorul: Tatăl iniţiază; Fiul, ca ministru sau instrument al său, execută. Ei sînt doi la număr, dar sînt în acord, sau sînt una, în voinţă; voinţa Tatălui fiind întotdeauna dominantă în faţa Fiului“.¹⁵

În plus, Iustin nu spune nicăieri că spiritul sfînt este o persoană egală cu Tatăl şi cu Fiul. Aşadar, se poate spune, cu toată sinceritatea, că Iustin nu a predat Trinitatea pe care o susţine creştinătatea modernă.

Ce a susţinut Clement

Clement din Alexandria (aprox. din 150 pînă în 215 e.n.) îl numeşte şi el pe Fiul „Dumnezeu“. El îl numeşte chiar „Creator“, termen care nu a fost utilizat vreodată în Biblie cu referire la Isus. A vrut să spună el oare că Fiul era egal în toate privinţele atotputernicului Creator? Nu. Clement s-a referit în mod evident la Ioan 1:3, unde se spune despre Fiul: „Toate au fost făcute prin El“.¹⁶ Dumnezeu l-a folosit pe Fiul ca un instrument în lucrările Sale de creaţie. — Coloseni 1:15–17.

Clement îl numeşte pe Dumnezeul Suprem „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus“¹⁷ şi afirmă că „Domnul este Fiul Creatorului“.¹⁸ El mai spune: „Numai Dumnezeul tuturor este bun, este Creator, iar Fiul [este] în Tatăl“.¹⁹ Astfel, el a scris că Fiul are un Dumnezeu deasupra lui.

Clement vorbeşte despre Dumnezeu ca fiind „primul şi singurul care acordă viaţa eternă, pe care Fiul, care a primit-o de la El [Dumnezeu], ne-o dă nouă“.²⁰ Furnizorul iniţial al vieţii eterne este, evident, superior celui care, ca să zicem aşa, o transmite mai departe. Astfel, Clement spune că Dumnezeu „este cel dintîi şi cel mai înalt“.²¹ În continuare, el spune că Fiul „este cel mai aproape de El, care este în exclusivitate Cel Atotputernic“ şi că Fiul „reglementează toate lucrurile în armonie cu voinţa Tatălui“. ²² În repetate rînduri, Clement arată supremaţia Dumnezeului Atotputernic faţă de Fiul.

Referitor la Clement din Alexandria, citim în The Church of the First Three Centuries:

„Am putea cita numeroase pasaje din Clement în care inferioritatea Fiului este susţinută în mod distinct. . . .

Sîntem uimiţi că cineva poate citi pe Clement cu o atenţie obişnuită şi îşi poate imagina pentru un singur moment că el l-a considerat pe Fiul identic din punct de vedere numeric — una — cu Tatăl. Natura sa dependentă şi inferioară, aşa cum ne pare nouă, este recunoscută peste tot. Clement a crezut că Dumnezeu şi Fiul sînt, numeric, distincţi; cu alte cuvinte, două fiinţe — una supremă, cealaltă subordonată“.²³

În plus, s-ar putea spune din nou: Chiar dacă se pare uneori că Clement trece dincolo de ceea ce spune Biblia despre Isus, el nu vorbeşte nicăieri despre o Trinitate compusă din trei persoane egale într-un singur Dumnezeu. Apologeţi precum Tatian, Teofil şi Atenagoras, care au trăit în perioada dintre Iustin şi Clement, au avut concepţii similare. Lamson spune că ei „n-au fost mai buni trinitarieni decît Iustin însuşi; adică, ei n-au crezut într-o Persoană nedivizată compusă din trei, toate egale, ci au susţinut o doctrină totalmente ireconciliabilă cu această concepţie“.²⁴

Teologia lui Tertulian

Tertulian (aprox. din 160 pînă în 230 e.n.) a fost primul care a utilizat cuvîntul latin trinitas. Aşa cum consemna Henry Chadwick, Tertulian a propus ideea că Dumnezeu este ‘o substanţă constînd din trei persoane’.²⁵ Aceasta nu înseamnă însă că el avea în minte trei persoane egale şi eterne. Dar pe ideile sale au clădit unii scriitori de mai tîrziu care au contribuit la apariţia doctrinei Trinităţii.

Conceptul lui Tertulian despre Tatăl, Fiul şi spiritul sfînt este foarte diferit de Trinitatea creştinătăţii, deoarece el susţinea subordonarea. El îl considera pe Fiul ca fiind subordonat Tatălui. În lucrarea Împotriva lui Hermogene el a scris:

„N-ar trebui să presupunem că există vreo altă fiinţă, afară numai de Dumnezeu, care să fie nenăscută şi necreată. . . . Cum s-ar putea ca cineva, exceptîndu-l pe Tatăl, să fie mai bătrîn şi din acest motiv cu adevărat mai nobil, decît Fiul lui Dumnezeu, Cuvîntul unic-născut şi întîi-născut? . . . că [Dumnezeu], care nu a avut nevoie de un Făcător ca să-l aducă în existenţă, va fi cu mult mai înalt în rang decît acesta [Fiul], ce a avut un autor care să-l aducă în existenţă“.²⁶

De asemenea, în lucrarea Împotriva lui Praxeas, el arată că Fiul este diferit de Dumnezeul Atotputernic şi subordonat lui, spunînd:

„Tatăl este substanţa întreagă, dar Fiul este un derivat şi o porţiune din întreg, aşa cum recunoaşte El Însuşi: ‘Tatăl este mai mare decît Mine’. . . . Astfel, Tatăl este distinct de Fiul, fiind mai mare decît Fiul, după cum Cel care naşte este unul, şi Cel care este născut este altul; de asemenea, Cel care trimite este unul, şi Cel trimis este altul; şi, iarăşi, Cel care face este unul, iar Cel prin care este făcut lucrul este altul“.²⁷

În Împotriva lui Hermogene, Tertulian afirmă în continuare că a fost un timp cînd Fiul nu a existat ca persoană, dovedind că el nu-l considera pe Fiul o fiinţă eternă în acelaşi sens în care era Dumnezeu.²⁸ Cardinal Newman spunea: „Tertulian trebuie considerat un heterodox [care crede doctrine neortodoxe] în ce priveşte doctrina despre naşterea din eternitate a Domnului nostru“.²⁹ Referitor la Tertulian, Lamson declară:

„Această raţiune, sau Logos, cum era numit de greci, a fost apoi, după cum credea Tertulian, schimbat în Cuvîntul, sau Fiul, adică, o fiinţă reală, existînd din eternitate numai ca atribut al Tatălui. Tertulian îi atribuia deci un rang subordonat faţă de Tatăl . . .

Judecînd în armonie cu explicaţia general acceptată în prezent cu privire la Trinitate, încercarea de a-l salva pe Tertulian de condamnare [ca eretic] ar fi fără speranţă. El n-ar putea sta în picioare nici un moment în faţa testului“.³⁰

Nici o atestare a Trinităţii

Dacă aţi citi toate scrierile apologeţilor, aţi constata că, deşi au deviat în anumite privinţe de la învăţăturile Bibliei, nici unul dintre ei nu a susţinut că Tatăl, Fiul şi spiritul sfînt sînt egali în eternitate, putere, poziţie şi înţelepciune.

Acest lucru este valabil şi în cazul altor scriitori din secolul al doilea şi al treilea, cum ar fi Ireneu, Hipolyt, Origene, Cyprian şi Novatian. Deşi unii au ajuns să-l considere pe Fiul egal cu Tatăl în anumite privinţe, în alte aspecte ei l-au considerat pe Fiul subordonat lui Dumnezeu Tatăl. Şi nici unul dintre ei nu a făcut cel puţin speculaţia că spiritul sfînt era egal cu Tatăl şi cu Fiul. De exemplu, Origene (aprox. din 185 pînă în 254 e.n.) afirmă că Fiul lui Dumnezeu este „Întîiul născut din toată creaţia“ şi că Scripturile „Îl cunosc a fi cea mai veche dintre toate lucrările creaţiei“.³¹

Orice lectură obiectivă a acestor autorităţi timpurii ale bisericii va dovedi că doctrina Trinităţii nu exista în timpul lor. Aşa cum declară The Church of the First Three Centuries:

„Doctrina modernă şi populară a Trinităţii . . . nu îşi are originea în scrierile lui Iustin: şi această remarcă ar putea fi extinsă asupra tuturor Părinţilor anteniceeni, adică asupra tuturor scriitorilor creştini din cele trei secole care au urmat după naşterea lui Cristos. Ei vorbesc, într-adevăr, despre Tatăl, despre Fiul şi despre Spiritul sfînt sau profetic, dar nu ca fiind egali, nu ca fiind, numeric vorbind, o singură esenţă, nu ca fiind Trei în Unul, în nici unul din sensurile admise în prezent de către trinitarieni, ci invers. Doctrina Trinităţii, aşa cum era explicată de către aceşti Părinţi, era esenţialmente diferită de doctrina modernă. Afirmăm acest lucru ca pe un fapt tot atît de rezistent la probă ca orice fapt din istoria opiniilor umane“.³²

În realitate, înainte de Tertulian Trinitatea nu a fost nici măcar menţionată. Iar Trinitatea „heterodoxă“ a lui Tertullian a fost foarte diferită de cea în care se crede azi. Atunci, cum s-a dezvoltat doctrina Trinităţii, aşa cum este înţeleasă azi? Exista ea la Conciliul de la Niceea din 325 e.n.? Vom examina aceste întrebări în Partea a IV-a a acestei serii dintr-un număr viitor al revistei Turnul de veghere.

Referinţe:

1. A Short History of the Early Church, de Harry Boer, 1976, pagina 110.

2. The Formation of Christian Dogma, de Martin Werner, 1957, pagina 125.

3. The Search for the Christian Doctrine of God, de R. P. C. Hanson, 1988, pagina 64.

4. The Church of the First Three Centuries, de Alvan Lamson, 1869, paginile 70–1.

5. Gods and the One God, de Robert M. Grant, 1986, paginile 109, 156, 160.

6. The Formation of Christian Dogma, paginile 122, 125.

7. The International Standard Bible Encyclopedia, 1982, volumul 2, pagina 513.

8. An Essay on the Development of Christian Doctrine, de John Henry Cardinal Newman, ediţia a 6-a, 1989, paginile 14–18.

9. The Ante-Nicene Fathers, editori Alexander Roberts şi James Donaldson, retipărirea americană a ediţiei Edinburgh, 1885, volumul I, pagina 264.

10. Ibid., pagina 184.

11. The Ante-Nicene Fathers, volumul 1, pagina 223.

12. Ibid., pagina 164.

13. A Short History of Christian Doctrine, de Bernhard Lohse, traducere din germană de F. Ernest Stoeffler, 1963, a 2-a ediţie de buzunar, 1980, pagina 43.

14. An Essay on the Development of Christian Doctrine, pagina 20.

15. The Church of the First Three Centuries, paginile 73–4, 76.

16. The Ante-Nicene Fathers, volumul II, pagina 234.

17. Ibid., pagina 227.

18. Ibid., pagina 228.

19. Ibid.

20. Ibid., pagina 593.

21. Ibid.

22. Ibid., pagina 524.

23. The Church of the First Three Centuries, paginile 124–5.

24. Ibid., pagina 95.

25. The Early Church, de Henry Chadwick, ediţia 1980, pagina 89.

26. The Ante-Nicene Fathers, volumul III, pagina 487.

27. Ibid., paginile 603–4.

28. Ibid., pagina 478.

29. An Essay on the Development of Christian Doctrine, paginile 19, 20.

30. The Church of the First Three Centuries, paginile 108–9.

31. The Ante-Nicene Fathers, volumul IV, pagina 560.

32. The Church of the First Three Centuries, paginile 75–6.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 27]

Clement

[Provenienţa ilustraţiei]

Historical Pictures Service

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Tertulian

[Provenienţa ilustraţiei]

Historical Pictures Service