Biblia — inspirată de Dumnezeu?

 1, 2. De ce respectă mulţi Biblia, şi ce afirmaţie fac scriitorii ei?

THE New Encyclopædia Britannica defineşte Biblia ca fiind „probabil cea mai influentă colecţie de cărţi din istoria umană“. Biblia este foarte apreciată de mulţi datorită vechimii sale — unele părţi ale ei fiind scrise cu 3 500 de ani în urmă. Însă, sfaturile ei practice şi actuale sînt unul dintre motivele pentru care au fost distribuite peste trei miliarde de exemplare şi pentru care a fost tradusă, integral sau parţial, în aproape două mii de limbi, ceea ce face din ea best-seller-ul tuturor timpurilor, la nivel mondial.

² Pe lîngă aceşti factori, fiecare inspirînd respect pentru Biblie, mai există o altă particularitate care a făcut-o atît de influentă şi de atrăgătoare de-a lungul veacurilor — afirmaţia ei de a fi revelaţia inspirată a Atotputernicului Dumnezeu. Moise, care a compilat Tora (primele cinci cărţi ale Bibliei), „a scris“ tot ce i-a spus Dumnezeu să scrie, ceea ce include relatarea despre creaţie şi despre Potopul din timpul lui Noe, şi istoria lui Avraam şi a modului în care Dumnezeu a tratat cu Moise (Exodul 24:3, 4). Regele David a spus: „Duhul DOMNULUI a vorbit prin mine şi cuvîntul Lui era pe limba mea“ (2 Samuel 23:2). Şi alţi scriitori ai Bibliei au făcut afirmaţii similare cu privire la îndrumarea divină. Toate aceste scrieri la un loc formează însăşi explicaţia lui Dumnezeu asupra istoriei: adevărata ei semnificaţie, interpretare şi deznodămînt final. Marele număr de scriitori ai Scripturilor, atît de diferiţi unii de alţii — regi, servitori, preoţi şi alţii —, au acţionat toţi ca secretari pentru consemnarea gîndurilor lui Dumnezeu, Autorul Bibliei şi Garantul promisiunilor ei.

 3. Ce anume demonstrează că credinţa în Dumnezeu nu este incompatibilă cu credinţa în ştiinţă?

³ Întrucît Biblia afirmă despre sine că are autor divin, probabil cea mai importantă întrebare pentru mulţi este legată de însăşi existenţa Autorului ei. Mulţi resping categoric existenţa lui Dumnezeu. Alţii, avînd impresia că toţi oamenii inteligenţi au respins ideea existenţei lui Dumnezeu şi credinţa în Biblie, se întreabă: „De ce nu cred oamenii de ştiinţă în Dumnezeu?“ Este însă valabilă această impresie? Un articol din revista New Scientist spunea că „concepţia potrivit căreia se aşteaptă în mod obişnuit ca oamenii de ştiinţă să fie necredincioşi . . . este complet greşită“.² Acelaşi articol relatează că un sondaj făcut la întîmplare în universităţi, institute de cercetare şi laboratoare industriale dezvăluie că „nu mai puţin de opt din zece oameni de ştiinţă urmează o credinţă religioasă sau principii «neştiinţifice» care să le susţină moralul“. Deci nu se poate spune pe drept că credinţa este incompatibilă cu ştiinţa sau cu oamenii de ştiinţă (vezi chenarul „Evoluţia — Un fapt?”).

 4. Ce adevăruri ştiinţifice au fost menţionate cu mii de ani în urmă în Biblie?

⁴ Cînd cineva ajunge la concluzia că există dovezi clare ale existenţei unui Creator, rămîne încă întrebarea dacă el i-a inspirat pe oameni să consemneze gîndurile şi scopurile sale în Biblie. Există multe motive pentru care putem fi siguri de acest lucru, unul dintre ele fiind exactitatea ei ştiinţifică (vezi chenarul „La început Dumnezeu a creat . . .”). De exemplu, cu peste 3 000 de ani în urmă Iov a spus că Dumnezeu „ţine suspendat pămîntul pe neant“ (Iov 26:7). Cu aproape 2 700 de ani în urmă, profetul Isaia a declarat că Dumnezeu „stă deasupra cercului pămîntului“ (Isaia 40:22). Deci cum au putut cunoaşte Iov şi Isaia aceste adevăruri ştiinţifice fundamentale potrivit cărora pămîntul este suspendat în spaţiu şi are formă sferică? Astăzi ele sînt bine cunoscute, dar aceste afirmaţii au fost făcute la o dată cînd nu se auzise despre astfel de noţiuni. Nu este revelaţia divină cea mai rezonabilă explicaţie?

 5, 6. Împlinirea căror profeţii dovedeşte că scriitorii Bibliei au fost inspiraţi de Dumnezeu?

⁵ Profeţia, de fapt istorie scrisă înainte de împlinire, este probabil principala caracteristică a Bibliei care confirmă afirmaţia ei de a fi de inspiraţie divină. De exemplu, profetul Isaia a prezis nu numai că Ierusalimul va fi distrus de babiloneeni şi că întreaga naţiune iudaică va fi luată în captivitate, dar şi că, în timp, generalul persan Cirus va cuceri Babilonul şi îi va elibera pe iudei din captivitate (Isaia 13:17–19; 44:27—45:1). V-aţi putea gîndi la un alt mijloc, în afară de inspiraţia divină, prin care, cu 200 de ani înainte, Isaia să fi putut prezice cu succes naşterea lui Cirus, numele său şi exact ceea ce va face (vezi chenarul „Dumnezeu — ‘Descoperitor al tainelor’ prin intermediul profeţiei”)?

⁶ Unele dintre cele mai remarcabile profeţii sînt consemnate de Daniel, un profet care a trăit în secolul al VI-lea î.e.n. El nu numai că a prezis căderea Babilonului sub mîna mezilor şi perşilor, dar a prezis şi evenimente care urmau să aibă loc cu mult după timpul lui, în viitorul îndepărtat. De exemplu, profeţia lui Daniel a prezis ridicarea Greciei ca imperiu mondial sub Alexandru cel Mare (336–323 î.e.n.), împărţirea imperiului lui Alexandru între cei patru generali ai săi după moartea lui timpurie şi ridicarea Imperiului Roman, cu puterea sa militară de temut (primul secol î.e.n.) (Daniel 7:6; 8:21, 22). Toate aceste evenimente sînt acum fapte istorice incontestabile.

 7, 8. a) Ce acuzaţii au adus unii la adresa profeţiilor biblice? b) Ce anume dovedeşte că acuzaţia de înşelătorie nu este justificată?

⁷ Întrucît profeţiile Bibliei s-au dovedit atît de exacte, criticii le-au acuzat drept înşelătorii, adică istorie scrisă după împlinire şi deghizată în profeţie. Dar cum poate afirma cineva în mod raţional că preoţii iudei au îndrăznit să inventeze o profeţie? Şi de ce ar fi inventat ei profeţii care conţineau cele mai aspre pamflete imaginabile la adresa lor înşişi (Isaia 56:10, 11; Ieremia 8:10; Ţefania 3:4)? În plus, cum putea o întreagă naţiune ştiutoare de carte, instruită şi educată avînd Biblia ca text sacru al său, să fie indusă în eroare printr-o astfel de înşelătorie? — Deuteronomul 6:4–9.

⁸ Cum ar fi putut să fie implicată vreo înşelătorie în dispariţia unor civilizaţii întregi, cum ar fi Edomul şi Babilonul, din moment ce aceste evenimente au avut loc cu multe secole după încheierea Scripturilor ebraice (Isaia 13:20–22; Ieremia 49:17, 18)? Chiar dacă cineva susţine că aceste profeţii nu au fost scrise în perioada în care au trăit profeţii înşişi, totuşi ele au fost consemnate înainte de secolul al treilea î.e.n., deoarece pînă atunci au fost traduse deja în greacă în versiunea Septuaginta. De asemenea, Sulurile de la Marea Moartă (care includ porţiuni din toate cărţile profetice ale Bibliei) sînt datate din secolele al doilea şi întîi î.e.n. Aşa cum s-a menţionat, multe profeţii s-au împlinit numai după aceste perioade.

 9–12. a) De ce spun unii că Biblia se contrazice? b) Cum sînt rezolvate unele „contradicţii“?

⁹ Însă unii obiectează: ‘Biblia este plină de contradicţii şi discrepanţe’. Foarte des, cei care fac această afirmaţie nu au cercetat personal problema, ci doar au auzit unul sau două aşa-zise exemple de la alţii. De fapt, majoritatea presupuselor discrepanţe ale Bibliei sînt uşor de rezolvat dacă ne amintim că scriitorii Bibliei şi-au condensat în mod frecvent subiectul în cîteva cuvinte. Un exemplu în acest sens îl găsim în relatarea despre creaţie. Comparînd Geneza 1:1, 3 cu Geneza 1:14–16, mulţi s-au întrebat cum a fost posibil ca Dumnezeu să ‘facă’ luminătorii în a patra zi de creare cînd lumina — evident provenind de la aceiaşi luminători — a ajuns la pămînt în prima zi de creare. În acest caz, scriitorul evreu a eliminat necesitatea unor explicaţii lungi printr-o alegere atentă a cuvintelor. Observaţi că versetele 14–16 vorbesc despre ‘facere’ spre deosebire de ‘creare’ din Geneza 1:1, şi despre „luminători“ spre deosebire de „lumină“ din Geneza 1:3. Aceasta indică faptul că soarele şi luna, care existau deja, au devenit vizibile în mod clar prin atmosfera densă a pămîntului în a patra zi de creare.a

¹⁰ Listele genealogice au cauzat şi ele o anumită confuzie. De exemplu, Ezra enumeră 23 de nume în genealogia preoţilor consemnată de el la 1 Cronici 6:3–14 (5:29–40, Ta), dar enumeră numai 16 nume pentru aceeaşi perioadă, cînd consemnează propria genealogie în Ezra 7:1–5. Aceasta nu este o discrepanţă, ci o simplă condensare. Pe lîngă aceasta, în funcţie de intenţia pe care a avut-o un scriitor cînd a relatat un eveniment, el a scos în evidenţă, a minimalizat, a inclus sau a omis detalii pe care un alt scriitor biblic le-a exprimat în mod diferit cînd a relatat acelaşi eveniment. Acestea nu sînt contradicţii, ci mai degrabă sînt relatări diferite care reflectă punctul de vedere al scriitorului şi faptul că a avut în vedere un anumit auditoriu.b

¹¹ Deseori, este suficient doar să consultăm contextul pentru a rezolva aparentele incoerenţe. De exemplu, o întrebare frecvent ridicată, fapt care subliniază convingerea că aceasta este o discrepanţă în relatarea biblică, este: „De unde şi-a luat Cain soţie?“ Supoziţia este că Adam şi Eva au avut doar doi fii, pe Cain şi Abel. Problema este uşor rezolvată dacă vom citi în continuare. Geneza 5:4 spune: „După naşterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; şi a avut fii şi fiice“. Aşadar, Cain s-a căsătorit cu una dintre surorile lui sau, posibil, cu o nepoată, ceea ce era în deplină armonie cu scopul iniţial al lui Dumnezeu cu privire la înmulţirea rasei umane. — Geneza 1:28.

¹² Evident, există multe detalii ale istoriei umane care nu au fost consemnate în Darea de seamă divină. Dar a fost inclus orice detaliu necesar atît pentru cei care au citit-o prima dată, cît şi pentru noi, cei care trăim astăzi, fără să o facă prea încărcată şi imposibil de citit.

13–15. a) De ce cred unii că este prea greu să înţelegem Biblia? b) De unde ştim că Dumnezeu a intenţionat ca Cuvîntul său să fie înţeles?

¹³ V-aţi întrebat vreodată: „De ce există atît de multe interpretări contradictorii ale Bibliei?“ După ce ascultă cum se contrazic autorităţile religioase, unii oameni sinceri rămîn derutaţi şi descurajaţi. Concluzia la care ajung mulţi este că Biblia e lipsită de claritate şi plină de contradicţii. Drept urmare, mulţi resping categoric Biblia, considerînd-o a fi prea greu de citit şi de înţeles. Alţii, cînd se confruntă cu această abundenţă de interpretări religioase, ezită să facă o cercetare serioasă a Scripturilor. Unii spun: „Oameni învăţaţi au studiat ani de zile în seminare religioase. Ce motiv aş putea avea pentru a pune la îndoială ceea ce ne învaţă ei?“ Dar este acesta modul în care priveşte Dumnezeu lucrurile?

¹⁴ Cînd Dumnezeu a dat naţiunii Israel Legea, el nu a indicat că le dădea un sistem de închinare pe care să nu-l poată înţelege şi care trebuia lăsat în mîinile înţelepţilor în materie de teologie sau ale „erudiţilor“. Dumnezeu a declarat prin intermediul lui Moise, la Deuteronomul 30:11, 14: „Porunca aceasta, pe care ţi-o dau astăzi nu este mai presus de puterile tale, nici departe de tine. Căci cuvîntul este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca să-l împlineşti“. Nu numai conducătorilor, ci întregii naţiuni i s-a spus: „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta; să le întipăreşti fiilor tăi şi să vorbeşti de ele cînd vei fi acasă, cînd vei pleca în călătorie, cînd te vei culca şi cînd te vei scula“ (Deuteronomul 6:6, 7). Poruncile lui Dumnezeu, toate transmise în scris, erau suficient de clare pentru a fi urmate de întreaga naţiune, atît de părinţi, cît şi de copii.c

¹⁵ Încă din zilele lui Isaia, unii conducători religioşi şi-au atras condamnarea lui Dumnezeu pentru că şi-au asumat responsabilitatea de a adăuga ceva la legile lui Dumnezeu sau de a le interpreta. Profetul Isaia a scris: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura, Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine şi frica pe care o are de Mine nu este decît o poruncă a oamenilor învăţaţi“ (Isaia 29:13). Închinarea lor a devenit o poruncă a oamenilor, nu a lui Dumnezeu (Deuteronomul 4:2). Aceste ‘porunci ale oamenilor’, adică interpretările şi explicaţiile lor personale, erau contradictorii. Cuvintele lui Dumnezeu nu erau contradictorii. Acelaşi lucru este valabil şi astăzi.

16, 17. a) Ce părere au unii despre o lege orală? b) Ce indică Biblia referitor la o lege orală?

¹⁶ Unii cred că Moise a primit o „Tora orală“ pe lîngă „Tora scrisă“. Conform acestei păreri, Dumnezeu a stabilit ca anumite porunci să nu fie scrise, ci mai degrabă să fie transmise din generaţie în generaţie pe cale orală, păstrîndu-se astfel numai prin tradiţie orală (vezi chenarul „Are Tora «şaptezeci de feţe»?“). Însă, relatarea biblică arată clar că lui Moise nu i s-a poruncit niciodată să transmită o lege orală. Exodul 24:3, 4 ne spune: „Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele DOMNULUI şi toate hotărîrile. Tot poporul a răspuns într-un glas şi a zis: «Vom face tot ce a zis DOMNUL!»“ Apoi Moise „a scris toate cuvintele DOMNULUI“. Mai departe, la Exodul 34:27 ni se spune: „Şi DOMNUL a zis lui Moise: «Scrie-ţi cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legămînt cu tine şi cu Israel»“. Nu a existat nici o lege orală nescrisă în legămîntul pe care Dumnezeu l-a făcut cu naţiunea Israel (vezi chenarul „Unde a fost legea orală . . .”). Nicăieri în Biblie nu există vreo menţiune cu privire la existenţa unei legi orale.d Dar ceva şi mai important, învăţăturile ei contrazic Scripturile, contribuind la formarea impresiei greşite că Biblia se contrazice singură (vezi chenarul „Moartea şi sufletul — Ce sînt ele?”). Dar răspunzător de această confuzie este omul, nu Dumnezeu. — Isaia 29:13 (vezi chenarele „Numele lui Dumnezeu în Biblie — Ce a afirmat Dumnezeu” și „Numele lui Dumnezeu în Talmud — Ce au afirmat oamenii”).

¹⁷ În contrast cu interpretările contradictorii ale oamenilor, Biblia în sine este clară şi demnă de încredere. Dumnezeu ne-a furnizat în Cuvîntul său o dovadă evidentă că paşnica lume descrisă la Isaia 2:2–4 nu este doar un vis, ci o realitate iminentă. Nimeni altcineva nu o va aduce la îndeplinire decît Dumnezeu însuşi, Dumnezeul profeţiei, Dumnezeul Bibliei.