Trăind acum în acea „zi din urmă“ a învierii
1. În ce timp se credea cu decenii înainte că va avea loc glorificarea rămăşiţei creştinilor care vor fi atunci în viaţă, dar ce a fost prezis la 1 Tesaloniceni 4:16, 17 şi de cînd a început să se împlinească?
FIINDCA „cei morţi în Cristos“ sînt înviaţi în corpuri invizibile pentru ochii omeneşti în acea „zi din urmă,“ noi, oamenii, trebuie să umblăm prin credinţă şi nu prin vedere cu privire la acest eveniment care, în realitate, are loc acum. Ne aducem aminte că în urmă cu cîteva decenii un număr considerabil credea că glorificarea tuturor membrilor adunării creştine, care vor fi atunci în viaţă, se va petrece la sfîrşitul timpurilor păgînilor, în jurul lui 1 Octombrie 1914 (Luca 21:24). Dar nimic de felul lucrurilor descrise la 1 Tesaloniceni 4:16 nu a avut loc la acea dată. În schimb, a izbucnit războiul din cer, iar cei biruiţi, Satan şi demonii lui, au suferit o rapidă coborîre spre pămînt (Apoc. 12:7–13). Interesant este faptul că un număr dintre creştinii născuţi de spirit care erau vii şi activi în anul 1914 încă mai sînt alături de noi, în carne. S-ar părea că ceva a fost greşit cu privire la calcularea timpului „zilei din urmă“ a glorificării adunării născute de spirit.
2, 3. În ce perioadă este aşteptat să se împlinească glorificarea şi astfel ce întrebări se ridică cu privire la împlinirea cuvintelor din 1 Corinteni 15:50–57?
2 Totuşi „prezenţa“ invizibilă sau parousia glorificatului Isus Cristos a început la sfîrşitul timpurilor păgînilor, în 1914. Astfel de atunci încoace trăim în perioada de timp în care trebuie să aibă loc ceea ce este prezis la 1 Tesaloniceni 4:16, 17 cu privire la creştinii născuţi de spirit care vor fi atunci în viaţă, — perioadă de timp corespunzînd, deci, „zilei din urmă.“ — Ioan 6:54.
3 Astfel, în mod raţional, cind începe împlinirea cuvintelor din 1 Corinteni 15:50–57? „Carnea şi sîngele nu pot moşteni regatul lui Dumnezeu, nici descompunerea nu poate moşteni nedescompunerea. Iată vă spun un secret sacru: Nu toţi vom adormi în moarte [cînd corpurile omeneşti supuse descompunerii mor], ci noi toţi vom fi schimbaţi într-un moment, într-o clipire din ochi, în timpul celei din urmă trîmbiţe. Căci trîmbiţa va suna, morţii vor învia în nedescompunere, iar noi, [creştinii ca Pavel] vom fi schimbaţi. Căci cea ce este supus descompunerii trebuie să îmbrace nedescompunerea iar cea ce este muritor trebuie să îmbrace nemurirea. Iar cînd cea ce este supus descompunerii va îmbrăca nedescompunerea şi cea ce este muritor va îmbrăca nemurirea, atunci se va împlini cuvîntul care este scris: ‘Moartea este înghiţită pentru totdeauna.’ ‘Moarte, unde este biruinţa ta? Moarte, unde îţi este boldul?’ Boldul care produce moartea este păcatul, dar puterea pentru păcat este Legea [mozaică]. Dar îi mulţumim lui Dumnezeu, căci el ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos.“
4. Cînd a murit Isus şi cum a arătat aceasta Daniel 9:24–27?
4 În scopul unei calculări biblice a timpului, noi putem compara evenimentele care decurg paralel sau care corespund în natura lor. Să ne întrebăm astfel: Cînd a înviat Isus Cristos pentru a deveni „Cristos, cel dintîi rod“? Aceasta s-a întîmplat duminică, 16 Nisan al anului 33 e.n. . Cu două zile mai înainte, la Paşti, în 14 Nisan, a fost atîrnat pe un stîlp şi a murit. Aceea zi a jertfirii lui Isus a fost un moment marcat în mod special în planul sau schiţa evenimentelor întocmită de către Iehova Dumnezeu şi consemnată în Daniel 9:24–27. Aceea zi a marcat mijlocul ultimei săptămîni dintr-o serie de „şaptezeci de săptămîni,“ săptămîni de ani, nu de zile. Profeţia lui Daniel a prezis că în cursul acestei ultime săptămîni sau al celei de a 70-a săptămînă de ani, „Mesia va fi tăiat fără nimic pentru sine.“ Dar în ce moment în cursul acestei ultime săptămîni de ani care a început în toamna anului 29 e.n. trebuia să se întîmple lucrul acesta? Daniel 9:27 răspunde: „La jumătatea săptămînii el va face să înceteze jertfele şi darurile de ofrandă.“ În consecinţă, după ce a murit Isus jertfele de animale au ajuns să fie lipsite de orice valoare.
5. Cum se calculează începutul celei de a 70-a „săptămină“ de ani, prin ce a fost marcat acel început şi ce perioadă a început odată cu el pentru Ierusalim şi pentru sistemul iudaic?
5 Întrucît Isus şi-a jertfit viaţa sa umană perfectă „la jumătatea săptămînii,“ adică la 14 Nisan, anul 33 e.n., acea „săptămînă“ a început cu trei ani lunari şi jumătate mai înainte, adică la 15 Tişri anul 29 e.n. . Ei bine, ce eveniment a marcat atunci începutul „săptămînii“ de ani a 70-a? Atunci s-a dovedit că Isus este Mesia care înseamnă „Cel Uns.“ Aceasta s-a petrecut în momentul în care Isus a fost botezat de către Ioan Botezătorul. Imediat după aceea Isus a fost „uns“ cu spiritul sfînt pentru a deveni Regele Mesianic peste poporul lui Iehova. Isus avea vîrsta de 30 de ani (Luca 3:21–23; 4:1–21). Acest moment a marcat într-adevăr începutul „timpului sfîrşitului“ pentru Ierusalim şi pentru sistemul iudaic al jertfelor. După mai puţin de 41 de ani, adică în vara anului 70 e.n., Ierusalimul şi templul său au fost pustiite. După cum a prezis Daniel 9:26: „Poporul unui conducător [Generalul Titus] care va veni [în 70 e.n.] va preface în ruine oraşul şi locul sfînt. Iar sfîrşitul lor va fi ca printr-un potop [de legionari romani]. Iar războiul va ţine pînă la sfîrşit.“
6, 7. Ce a urmat imediat după sfîrşitul timpurilor păgînilor în 1914 şi ce anunţ făcut atunci în ceruri a devenit realitate cu privire la pămîntul nostru şi cu privire la cei morţi?
6 În plan paralel, atunci cînd au expirat timpurile păgînilor în toamna anului 1914, a început pentru acest sistem de lucruri „timpul sfîrşitului“ (Dan. 12:4). Ca moment imediat următor expirării acelor timpuri ale păgînilor, unsul Isus din ceruri a fost instalat ca Rege, ca moştenitor permanent al strămoşului său din antichitate — al regelui David din Ierusalim. Anunţul care a urmat după cel de al şaptelea sunet de trîmbiţă a devenit numaidecît realitate. Cu privire la aceasta, în Apocalips 11:15–18 citim:
7 „Iar al şaptelea înger a sunat din trîmbiţa lui. Şi s-au făcut auzite în ceruri glasuri puternice care ziceau: ‘Regatul lumii a devenit regatul Domnului nostru [al Domnului Suveran Iehova] şi al Cristosului său, iar el [Domnul Suveran Iehova] va guverna ca rege pentru totdeauna şi veşnic.’ . . . ‘Îţi mulţumim, Iehova, Dumnezeule, Cel atotputernic, care eşti, şi care erai, pentru că ţi-ai luat puterea ta cea mare şi ai început să guvernezei ca rege. Dar naţiunile s-au umplut de mînie şi a venit propria ta mînie, şi timpul hotărît să fie judecaţi cei morţi, şi să le răsplăteşti sclavilor tăi profeţilor şi celor sfinţi ca şi celor ce se tem de numele tău, mici şi mari şi să-i distrugi pe cei care distrug pămîntul.’“
8. (a) Împotriva cui s-au umplut atunci de mînie naţiunile, de ce şi în ce măsură? (b) Cum s-au desfăşurat aceste lucruri în plan paralel cu ceea ce i s-a întîmplat lui Isus cel uns „la mijlocul săptămînii“?
8 În cursul primului război mondial din 1914–1918 e.n. „naţiunile s-au umplut de mînie“ şi el şi-au revărsat mînia asupra poporului consacrat al Domnului Suveran Iehova. De ce? Pentru că acesta vestea sfîrşitul timpurilor păgînilor în anul 1914 şi instaurarea deplină a regatului lui Cristos în ceruri. Această mînie a naţiunilor a ajuns la punct culminant în primăvara anului 1918, deosebit de pronunţat în Statele Unite ale Americii. Aceasta era la trei ani şi jumătate de la sfîrşitul timpurilor păgînilor şi de la instalarea lui Isus cel uns ca Rege ceresc. Cea ce li s-a întîmplat vestitorilor de pe pămînt al Regatului în anul 1918 s-a desfăşurat absolut paralel cu cea ce i s-a întîmplat lui Isus la Ierusalim „la mijlocul săptămînii.“ În cazul său a devenit necesară o înviere a morţilor. În mod corespunzător, în anul 1918 vestitorilor regatului său li s-a aplicat o lovitură pe care persecutorii lor o credeau „mortală,“ astfel încît vestirea Regatului avea nevoie de o renaştere sau de o înviere.
9. (a) De ce reanimarea sau învierea figurativă a vestitorilor persecutaţi ai Regatului la o activitate reînnoită nu avea să fie o paralelă propriu-zisă a învierii lui Isus de la 16 Nisan anul 33 e.n.? (b) A cui înviere spirituală nu putea fi precedată de luarea lor ca să-l întîmpine pe Domnul?
9 Învierea lui Isus la 16 Nisan anul 33 e.n. a fost de natură spirituală, în domeniul ceresc, dar ea a avut loc dintr-un mormînt pămîntesc. În cazul vestitorilor Regatului, aflaţi încă în carne, reînsufleţirea lor a fost la o activitate pămîntească, la o predicare reînnoită a „acestei veşti bune a regatului“ pe tot pămîntul locuit „ca mărturie pentru toate naţiunile“ (Mat. 24:14). Acei creştini născuţi de spirit încă nu aveau să fie glorificaţi în cer, pentru a fi „luaţi [răpiţi] în nori ca să-l întîmpine pe Domnul în văzduh.“ Nu era planificat ca un asemenea eveniment să „preceadă“ învierea creştinilor care „adormiseră în moarte prin Isus“ pînă la 1918. Mai curînd, aşa cum arată 1 Tesaloniceni 4:14–17, „cei care sînt morţi în comuniune cu Cristos vor învia cei dintîi.“ În mod potrivit, învierea lor trebuia să preceadă reînsufleţirea sau readucerea la viaţă a vestitorilor Regatului, în vederea unei continuări a lucrării lor în carne pe pămînt, în cursul acestui „timp al sfîrşitului.“ Această reanimare a avut loc în primăvara anului 1919.
10. A cui înviere şi la ce timp, avea să fie o paralelă propriu-zisă a învierii lui Isus, de la 16 Nisan anul 33 e.n.?
10 Învierea spirituală a celor „morţi în Cristos,“ a avut loc în primăvara anului 1918, la trei ani şi jumătate de la întronarea lui Cristos la sfîrşitul timpurilor păgînilor în toamna anului 1914. Această înviere s-a petrecut în plan paralel cu propria înviere a lui Isus, la 16 Nisan anul 33 e.n., „la jumătatea săptămînii“ (Dan. 9:27). Astfel ei au „înviat cei dintîi.“ Acest eveniment trăit de ei a „precedat“ astfel învierea celor care erau în viaţă la „prezenţa“ sau parousia lui Cristos şi care au continuat să trăiască pînă la suprimarea predicării Regatului.
11. Ce perioadă corespunzătoare de timp intră în acţiune în legătură cu martorii profetici ai lui Dumnezeu de la Apoc. cap. 11? Ilustrează oare înălţarea lor la cer o împlinire a lui 1 Tes. 4:17?
11 O perioadă asemănătoare de timp intră în acţiune în legătură cu martorii profetici ai lui Dumnezeu ilustraţi în Apocalips, capitolul 11. În conformitate cu Apocalips 11:3–7, ei au fost ucişi sau suprimaţi după ce au profeţit 1 260 de zile sau trei ani şi jumătate. Ei se bucură însă de o înviere: „După trei zile şi jumătate a intrat în ei spirit de viaţă de la Dumnezeu şi ei au stat în picioare, astfel că o mare frică i-a cuprins pe cei care îi priveau. Iar ei au auzit din cer un glas puternic care le spunea: ‘Suiţi-vă aici.’ Şi ei s-au urcat în cer într-un nor, iar duşmanii lor i-au văzut“ (Apoc. 11:11, 12). Aceasta e o ilustrare profetică a reanimării rămăşiţei creştinilor născuţi de spirit în vederea serviciului Regatului în primăvara anului 1919. Înălţarea sau ieşirea lor în evidenţă pe plan mondial nu a fost o împlinire a lui 1 Tesaloniceni 4:17. În acest context ne aducem aminte că cei 120 de discipoli ai lui Isus Cristos nu au fost reanimaţi la activitatea publică în Ierusalim pînă în a 51-a zi de la răstignirea şi îngroparea Domnului lor, Isus Cristos.
12. Cum a mai fost prezisă şi în viziunea prezentată în Ezec. 37:1–14 o asemenea reanimare a rămăşiţei spirituale?
12 O asemenea reanimare a rămăşiţei supravieţuitoare a fost prezisă şi în Ezechiel 37:1–14. Acolo Iehova i-a dat profetului Ezechiel o viziune a unei văi pline de oase uscate ale israeliţilor. Oasele au fost apoi adunate laolaltă şi din ele au fost realcătuiţi israeliţi vii care erau gata să părăsească starea lor de exil în păgînul Babilon. Povestindu-i cum se va împlini viziunea, Iehova a spus: „Iată că deschid locurile voastre de îngropare [mormintele voastre] o, poporul meu [exilat în Babilon], şi vă duc pe pămîntul lui Israel. Şi va trebui să ştiţi că eu sînt Iehova atunci cînd voi deschide locurile voastre de îngropare şi cînd vă voi scoate din locurile voastre de îngropare, o, poporul meu.“ — Ezec. 37:12, 13.
13. Cum s-a împlinit în timpurile moderne această viziune despre valea oaselor uscate şi cum a corespuns aceasta cu ceea ce s-a întîmplat cu discipolii lui Isus după cele întîmplate „la jumătatea săptămînii“?
13 În împlinirea modernă a acelei viziuni, rămăşiţa israeliţilor spirituali a fost reanimată în primăvara anului 1919 şi a fost eliberată din Babilonul cel mare, din imperiul mondial al religiei false şi din abjecta subordonare faţă de amorezii sau amanţii săi politici, juridici şi militari, care au determinat-o pe curva religioasă să-şi dea aprobarea faţă de primul război mondial. Probabil că existînd o legătură profetică între evenimentele din secolul I şi cele din epoca modernă în ce priveşte datarea lor, reanimarea la activitate a discipolilor personali ai lui Isus şi eliberarea lor din asupritorul sistem iudaic de lucruri nu au avut loc înainte de a fi fost el ucis, îngropat şi înviat din morţi în a treia zi, la 16 Nisan, 33 e.n. . Aceasta s-a petrecut la scurt timp după „jumătatea săptămînii“ cînd Isus a fost jertfit ca preţ de răscumpărare pentru întreaga omenire.
14. Din ce clasă fac parte aceşti martori reanimaţi şi reactivaţi din timpurile moderne, menţionaţi la 1 Tes. 4:15–17 şi de ce ziua pe care Isus a numit-o „ziua din urmă“ este o zi „fericită“ pentru ei?
14 În timpurile moderne rămăşiţa reanimată si reactivată a israeliţilor spirituali care au reluat lucrarea de mărturie în primăvara anului 1919 este aceea despre care vorbea Pavel ca fiind „noi, cei vii, care vom supravieţui pînă la prezenţa Domnului“ (1 Tes. 4:15). Ei aşteaptă să moară „în comuniune cu Domnul“ şi în cursul prezenţei sale, abia după încheierea mărturiei mondiale finale despre Regat. Moartea lor are loc în cursul acelei „zile din urmă“ în cursul căreia, aşa după cum a spus Isus, el îi va învia din morţi, pe acei discipoli care sînt privilegiaţi să se nutrească din carnea sa şi să bea sîngele său. Pentru ei acest fapt are semnificaţia de a fi „luaţi“ sau răpiţi pentru a-l întîmpina pe el, pe Domnul lor „în văzduh.“ Aceasta înviere instantanee a lor la viaţă cerească este nevăzută pentru oamenii rămaşi în urmă, pe pămînt, ca şi cum învierea ar fi acoperită sau întunecată de „nori.“ Ei sînt cu adevărat „fericiţi“ pentru că „mor“ în comuniune cu Domnul din acest moment înainte,“ în cursul“ prezenţei Domnului,“ nemaifiind nevoie să mai doarmă în moarte, în aşteptarea venirii sale a doua. — Apoc. 14:13; Ioan 6:53, 54; 1 Cor. 15:52, 53.
15. Ce colaboratori de dată recentă vor exista atunci cînd rămăşiţa supravieţuitoare va pleca de pe pămînt la încheierea zilei din urmă şi ce fel de despărţire va fi aceasta?
15 Ei vor lăsa în urmă pe mulţi însoţitori creştini, o „mare mulţime.“ Membrii acestei „mari mulţimi“ în acest „timp al sfîrşitului“ şi în cursul nevăzutei „prezenţe“ a Domnului, au devenit colaboratori ai rămăşiţei israeliţilor spirituali în lucrarea de mărturie finală pentru toate naţiunile, cu privire la Regat. Această mare mulţime aşteaptă să supravieţuiască „necazul cel mare“ în care va dispărea acest sistem lumesc de lucruri (Apoc. 7:9, 14). Astfel ea va fi în existenţă atunci cînd va sosi timpul fericit pentru ca cei din urmă membri ai rămăşiţei israeliţilor spirituali să fie luaţi în nori ca să-l întîmpine pe Domnul în văzduh (1 Tes. 4:17). „Marea mulţime“ care este în viaţă în această zi din urmă a învierii, îi va adresa un iubitor „adio“! rămăşiţei supravieţuitoare, atunci cînd aceasta îşi va sfîrşi calea pămîntească la încheierea acestei „zile din urmă“! (Ioan 6:53, 54). S-ar putea ca această să nu fie o despărţire uşoară însă ea s-ar putea să fie însoţită de manifestări afectuoase reciproce, pornite din inimă, între cei care vor pleca şi cei care vor rămînea în urmă, pe un paradis pămîntesc. „Marea mulţime“ nu-i va mai vedea.
16. A cui asociere personală o va pierde „marea mulţime,“ dar pe care noi veniţi în paradisul pămîntesc va avea ea bucuria să-i întîmpine cu urări de bun venit?
16 Chiar dacă va pierde asocierea fizică a glorificatei rămăşiţe, „marea mulţime“ va fi mîngîiată datorită unei mulţimi nenumărate de noi locuitori ai paradisului pămîntesc. Cine sînt aceştia şi de unde vin ei? Aceştia sînt alţi răscumpăraţi din omenire care vor fi înviaţi din ţara „celui din urmă duşman,“ moartea adamică (1 Cor. 15:26). Ce bucurie va fi atunci pentru „marea mulţime“ să-i întîlnească pe înviaţii Iov, Avraam, Isaac, Iacob, Ioan Botezătorul şi chiar şi pe copilaşii din Betleem care au fost destinaţi tărîmului morţii de către duşmanul lor, Irod cel Mare! Ce bucurie va fi, de asemenea, să-i întîlneşti pe prieteni şi cunoscuţi, pe „celelalte oi“ ale Păstorului Excelent, pe cei care nu au supravieţuit „necazul cel mare“ şi care intră acum direct în cuvernarea lui de 1 000 de ani (Apoc. 20:4, 6; Ioan 10:16)! Vor trăi oare membrii rămăşiţei care au supravieţuit „necazul cel mare“ şi în Noua Ordine, pentru a fi martori ai începutului învierii morţilor de pe pămînt în „ziuă din urmă“ a lor (Ioan 11:24)? Scripturile nu arată cu vreo oarecare certitudine lucrul acesta.
17. (a) În ce priveşte secerişul morţilor cu perspective pămînteşti, ce vor fi ei în comparaţie cu Cristos, atunci cînd vor fi înviaţi? (b) Cu toate că nu are nevoie de nici o înviere din mormînt, în ce privinţă va fi „marea mulţime“ ca şi cei înviaţi şi ce binecuvîntată situaţie va dobîndi la sfîrşitul domniei mileniale a lui Cristos?
17 Asemenea oameni înviaţi vor fi adunaţi ca roade ulterioare, în raport cu care înviatul Isus a fost „Cristos, cel dintîi rod“ (1 Cor. 15:20, 22, 23). Cu toate că nu va avea nevoie de o înviere din mormînt, „marea mulţime“ supravieţuitoare va fi ca şi cei înviaţi din morţi, avînd încă nevoie şi de alte foloase care vor rezulta din jertfa de ispăşire a lui Isus Cristos. Toate efectele morţii moştenite vor trebui şterse. Ce binecuvîntare va fi, într-adevăr, cînd la sfîrşitul domniei de o mie de ani a lui Cristos, „cel din urmă duşman moartea va fi nimicit,“ spre binele „marii mulţimi“ de supravieţuitori ai necazului. Atunci, meritînd pe deplin lucrul acesta, Iehova Dumnezeu va fi „totul în toţi.“ — 1 Cor. 15:26, 28; Apoc. 1:18; 20:11–14.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 28]
A ura înviaţilor bun venit în paradis.