Capitolul 7

Se contrazice oare Biblia?

Adesea Bibliei i se aduce acuzaţia că se contrazice. În general cei care afirmă lucrul acesta nu au citit-o; ei se mulţumesc să repete ceea ce i-au auzit spunînd pe alţii. Alţii, dimpotrivă, consideră că au găsit adevărate contradicţii, fapt care îi tulbură.

 1, 2. (Inclusiv introducerea.) (a) Ce acuzaţie i se aduce adesea Bibliei? (b) Ce anume nu trebuie să uităm cînd comparăm diferite pasaje? (c) Citaţi unele motive din care doi scriitori biblici dau uneori versiuni diferite ale aceluiaşi eveniment?

DACĂ Biblia este într-adevăr Cuvîntul lui Dumnezeu, ea trebuie să fie coerentă şi fără contradicţii. În cazul acesta, de ce unele pasaje par să se contrazică? Să ne reamintim în primul rînd că, deşi este Cuvîntul lui Dumnezeu, Biblia a fost scrisă de numeroşi scriitori, într-o perioadă de mai multe secole. Oamenii aceştia proveneau din medii diferite, posedau diverse talente şi scriau în stiluri diferite, scrierile lor reflectînd toate aceste deosebiri.

² În plus, cînd doi sau mai mulţi scriitori relatează acelaşi eveniment, fiecare poate prezenta detalii pe care celălalt nu le menţionează. În sfîrşit, fiecare tratează subiectul sub un anumit unghi. Unul decide să scrie urmînd o ordine cronologică, în timp ce altul înşiră faptele după un plan diferit. În acest capitol vom prezenta cîteva presupuse contradicţii ale Bibliei şi vom vedea cum le putem rezolva, ţinînd cont de considerentele de mai sus.

Mărturii independente

 3, 4. Ce divergenţă pare să existe între ralatarea lui Matei şi cea a lui Luca referitoare la ofiţerul al cărui servitor era bolnav, şi cum poate fi explicată această relatare?

³ Anumite „condradicţii“ apar atunci cînd comparăm două sau mai multe versiuni ale aceleaşi întîmplări. Astfel, la Matei 8:5 citim că, în momentul cînd Isus intra în Capernaum, „un ofiţer a venit la el, implorîndu-l să-i vindece servitorul. Dar la Luca 7:3 aflăm că acest ofiţer „a trimis la el nişte bătrîni ai iudeilor, ca să-l roage [pe Isus] să vină să-i salveze sclavul“. I-a vorbit oare acest ofiţer în mod direct lui Isus sau i-a trimis pe bătrîni în locul său?

⁴ Nu încape nici o îndoială că acel om i-a trimis pe bătrînii iudeilor la Isus. În cazul acesta, de ce spune Matei că ofiţerul l-a implorat personal pe Isus? Deoarece el s-a adresat într-adevăr lui Isus prin intermediul bătrînilor dintre iudei, care i-au servit ca purtători de cuvînt.

 5. De ce spune Biblia că Solomon a zidit templul, de vreme ce construcţia propriu-zisă a fost executată de alţii?

⁵ Un exemplu asemănător găsim în 2 Cronici 3:1, unde citim: „În cele din urmă Solomon a început construirea casei lui Iehova în Ierusalim.“ Mai tîrziu citim: „Astfel Solomon a terminat casa lui Iehova“ (2 Cronici 7:11). Solomon a fost oare acela care a zidit templul, de la prima pînă la ultima piatră? Bineînţeles că nu. Lucrarea de zidire propriu-zisă a fost executată de către o mulţime de artizani şi muncitori, Solomon fiind organizatorul şi responsabilul cu lucrarea. Iată de ce Biblia declară că el a construit casa. În acelaşi fel, Evanghelia lui Matei ne spune că ofiţerul i s-a adresat lui Isus, în timp ce Luca precizează că a făcut lucrul acesta prin intermediul bătrînilor dintre iudei.

 6, 7. Cum poate fi explicată aparenta contradicţie dintre relatările celor două Evanghelii referitoare la cererea fiilor lui Zebedei?

⁶ Iată un alt caz asemănător. Matei 20:20, 21 declară: „Mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat [de Isus] cu fiii ei, omagiindu-l şi cerîndu-i ceva.“ Ea îi cerea de fapt lui Isus ca fiii ei să fie puşi în poziţiile cele mai înalte atunci cînd el avea să vină în Regatul său. La rîndul său, Marcu raportează episodul, spunînd: „Iacob şi Ioan, cei doi fii ai lui Zebedei, au păşit spre [Isus] şi i-au spus: «Învăţătorule, noi vrem ca tu să faci pentru noi tot ce îţi cerem»“ (Marcu 10:35–37). Cine i-a prezentat, aşadar, această cerere lui Isus, cei doi fii ai lui Zebedei sau mama lor?

⁷ Este clar că această cerere provenea de la cei doi fii ai lui Zebedei, aşa cum afirmă Marcu, chiar dacă au formulat-o prin intermediul mamei lor, care era purtătoarea lor de cuvînt. Lucrul acesta îl confirmă Matei. El relatează că demersul mamei fiilor lui Zebedei a ajuns la urechile celorlalţi apostoli, care „s-au indignat“ nu din cauza mamei lor, ci din cauza «celor doi fraţi». — Matei 20:24.

 8. Cum pot fi adevărate două versiuni ale aceluiaşi eveniment, deşi diferă una de alta?

⁸ Vi s-a întîmplat vreodată să ascultaţi relatarea aceluiaşi eveniment făcută de doi martori oculari? Aţi remarcat că fiecare scoate în evidenţă detaliile care l-au impresionat mai mult, sau că omite anumite amănunte, pe care celălalt le-a inclus? Cu toate acestea, amîndoi spun adevărul. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul ministerului lui Isus prezentat de cele patru Evanghelii, precum şi în cazul altor evenimente istorice din Biblie, relatate de către mai mulţi scriitori. Fiecare dintre aceştia furnizează informaţii exacte, chiar dacă unii semnalează amănunte omise de către ceilalţi. Luînd cunoştinţă despre relatări diferite ale Bibliei, se poate obţine o înţelegere mai clară a lucrurilor. Variantele pe care le întîlnim ne arată că ele au fost scrise independent una de alta, iar armonia lor generală este o garanţie a veracităţii lor.

Analiza contextului

 9, 10. Cum ne ajută contextul să aflăm de unde anume şi-a luat Cain soţia?

⁹ Adesea este suficient doar să consultăm contextul pentru a rezolva aparentele contradicţii. Să luăm, de exemplu, o problemă care este frecvent ridicată: aceea a soţiei lui Cain. Geneza 4:1, 2 declară: „Cu timpul [Eva] l-a născut pe Cain şi a spus: «Am dobîndit un bărbat cu ajutorul lui Iehova.» Mai tîrziu ea a născut, iarăşi, pe fratele său Abel.“ Este bine cunoscut faptul că Abel a fost ucis de către Cain; după care relatarea îl prezintă pe Cain ca avînd soţie şi copii (Geneza 4:17). Dacă Adam şi Eva nu avuseseră decît doi copii, de unde şi-a luat Cain soţie?

¹⁰ Realitatea este că Adam şi Eva au avut mai mulţi copii. Contextul dezvăluie chiar că ei au avut o mare familie. Geneza 5:3 precizează că Adam a devenit tată al unui alt fiu, numit Set, iar textul următor adaugă: „El a devenit tată a fii şi fiice“ (Geneza 5:4). Cain a putut, aşadar, să se căsătorească cu una dintre surorile sale sau chiar cu vreuna dintre nepoatele sale. În aceste timpuri de început ale istoriei, cînd omenirea era foarte aproape de perfecţiune, se pare că o căsătorie de felul acesta nu-i expunea pe copiii, ce urmau să se nască, unor riscuri ca acelea de astăzi.

11. Ce pretins dezacord între Iacob şi apostolul Pavel prezintă unii?

¹¹ Examinarea contextului lămureşte şi dezacordul care, după spusele unora, ar exista între Pavel şi Iacob. În Efeseni 2:8, 9 Pavel declară că creştinii sînt salvaţi prin credinţă, nu prin lucrări. Aici citim: „Voi aţi fost salvaţi prin credinţă (. . .) nu datorită lucrărilor.“ Iacob însă pune accentul pe importanţa lucrărilor. El scrie: „După cum corpul fără spirit este mort, tot la fel şi credinţa fără lucrări este moartă“ (Iacob 2:26). Cum se împacă aceste două declaraţii?

12, 13. În ce fel cuvintele lui Iacob le completează pe acelea ale lui Pavel, mai degrabă decît să le contrazică?

¹² Analizînd contextul cuvintelor lui Pavel, vom observa că aceste două afirmaţii se completează reciproc. Apostolul Pavel vorbeşte despre efortul pe care îl depun iudeii pentru a respecta Legea lui Moise, crezînd că pot deveni drepţi dacă o vor aplica în toate detaliile. Pavel le atrage atenţia asupra faptului că lucrul acesta este imposibil. Nimeni n-ar putea vreodată să devină drept şi, prin urmare, să merite salvarea prin propriile sale lucrări, deoarece păcatul este înnăscut în noi. Nu există decît o singură posibilitate de a obţine salvarea: exercitarea credinţei în jertfa de răscumpărare a lui Isus. — Romani 5:18.

¹³ Iacob însă scoate în evidenţă o altă noţiune capitală: credinţa nu are în sine nici o valoare dacă nu este însoţită de lucrări. Cel care afirmă că exercită credinţă în Isus trebuie să o demonstreze prin fapte. O credinţă inactivă este moartă şi, prin urmare, nu duce la salvare.

14. În care pasaje arată Pavel că aderă total la principiul conform căruia o credinţă vie trebuie dovedită prin lucrări?

¹⁴ Apostolul Pavel, care era pe deplin de acord cu această analiză, menţiona adesea felul lucrărilor pe care ar trebui să le îndeplinească creştinii pentru a–şi demonstra credinţa. El le scrie romanilor: „Căci cu inima se exercită credinţă pentru dreptate, dar cu gura se face o declaraţie publică pentru salvare.“ Această „declaraţie publică“ — aceea de a comunica altora credinţa noastră — este indispensabilă pentru a fi salvaţi. (Romani 10:10; vezi şi 1 Corinteni 15:58; Efeseni 5:15, 21–33; 6:15; 1 Timotei 4:16; 2 Timotei 4:5; Evrei 10:23–25.) Prin urmare, nici o lucrare, şi cu atît mai puţin respectarea foarte atentă a legii lui Moise, nu va face ca un creştin să cîştige dreptul la viaţă veşnică. Ea este „darul pe care îl dă Dumnezeu“ acelora care exercită credinţă. — Romani 6:23; Ioan 3:16.

Puncte de vedere diferite

15, 16. De ce atît Moise cît şi Iosua aveau dreptate atunci cînd unul plasa estul Iordanului „dincoace“ de fluviu, iar al doilea „dincolo“ de fluviu?

¹⁵ Se întîmplă ca scriitorii biblici să relateze acelaşi eveniment din unghiuri diferite sau să îşi prezinte relatările în mod diferit. Cunoscînd lucrul acesta, sînt uşor de rezolvat şi alte aparente contradicţii. Numere 35:14 ne oferă o ilustrare. În acest verset Moise foloseşte expresia „dincoace de Iordan“, referindu-se la regiunea din Estul fluviului. Iosua însă vorbeşte despre aceeaşi regiune ca fiind „dincolo de Iordan“ (Iosua 22:4). Care este deci afirmaţia corectă?

¹⁶ Ambele sînt exacte. Conform cărţii Numere, israeliţii nu traversaseră încă Iordanul pentru a intra în Ţara Promisă, astfel că, pentru ei, estul Iordanului însemna „dincoace“ de fluviu. Iosua, dimpotrivă, îl traversase şi se afla la vest de Iordan, în ţara Canaan. Pentru el, la est de Iordan însemna „dincolo“ de fluviu.

17. (a) Ce presupuse contradicţii văd unii în primele două capitole ale Genezei? (b) Din ce motiv fundamental par a fi divergente ele?

¹⁷ O aparentă contradicţie poate rezulta şi din ordinea prezentării lucrurilor. Conform Genezei 1:24–26, animalele au fost create înainte de a fi creat omul. Or, în Geneza 2:7, 19, 20 se pare că lucrurile s-ar fi petrecut invers. De unde această divergenţă? Aceste două relatări tratează creaţia sub două unghiuiri diferite. Prima descrie crearea cerurilor şi a pămîntului cu tot ce se află în ele (Geneza 1:1—2:4). A doua se concentrează asupra creării speciei umane şi a căderii sale în păcat. — Geneza 2:5 la 4:26.

18. Cum pot fi rezolvate aparentele dezacorduri dintre cele două relatări despre creare din primele capitole ale Genezei?

¹⁸ Prima relatare este construită în mod cronologic, împărţindu-se în şase „zile“ consecutive. A doua, dimpotrivă, prezintă faptele în funcţie de importanţa unei teme. După o scurtă introducere, relaterea intră direct în crearea lui Adam, lucru foarte logic, deoarece el şi familia sa constituie subiectul a ceea ce urmează (Geneza 2:7). Apoi celelalte informaţii se dau în funcţie de necesităţile relatării. Relatarea explică faptul că, după crearea sa, Adam trebuia să trăiască în Eden, într-o grădină. Aflăm atunci că Dumnezeu a plantat grădina Edenului (Geneza 2:8, 9, 15). Iehova i-a spus apoi lui Adam să dea nume «oricărui animal sălbatic de pe cîmp şi oricărei creaturi zburătoare a cerurilor». Acum este momentul cînd se precizează că “Iehova Dumnezeu a alcătuit (. . .) din pămînt“ toate aceste creaturi, deşi crearea lor a început cu mult înainte ca Adam să–şi facă apariţia pe scena pămîntească. — Geneza 2:19; 1:20, 24, 26.

O citire atentă

19. În ce privinţă pare confuză relatarea biblică referitoare la cucerirea Ierusalimului?

¹⁹ Uneori este suficientă o citire atentă şi puţină meditare pentru a face să dispară aparentele contradicţii. Ca dovadă, să vedem cum s-au petrecut lucrurile în ce priveşte cucerirea Ierusalimului de către israeliţi. Ierusalimul făcea parte din moştenirea tribului lui Beniamin, care însă nu a reuşit să cucerească oraşul (Iosua 18:28; Judecători 1:21). În altă parte citim că nici Iuda nu a fost în stare să cucerească Ierusalimul, ca şi cum acest oraş ar fi fost şi moştenirea sa. În final, tribul lui Iuda a cucerit Ierusalimul şi i-a dat foc (Iosua 15:63; Judecători 1:8). Totuşi, secole mai tîrziu, se relatează că David a cucerit şi el Ierusalimul. — 2 Samuel 5:5–9.

20, 21. Ce reiese în urma unei examinări detaliate a istoricului cuceririi Ierusalimului de către evrei?

²⁰ La prima vedere toate aceste elemente par a fi confuze. În realitate, ele nu se contrazic deloc. Frontiera dintre moştenirea tribului lui Beniamin şi a lui Iuda se întindea de-a lungul Văii lui Hinom şi trecea de-a dreptul prin mijlocul Ierusalimului antic. În conformitate cu Iosua 18:28, zona care mai tîrziu a fost numită Oraşul lui David se afla pe teritoriul atribuit lui Beniamin. Prin urmare, probabil că partea iebusită a Ierusalimului se întindea dincolo de Valea lui Hinom; astfel că, întinzîndu- se în teritoriul lui Iuda, acesta a trebuit să lupte împotriva locuitorilor săi canaaniţi.

²¹ Beniamin nu a putut cuceri Ierusalimul. Iuda a reuşit şi i-a dat foc (Judecători 1:8, 9). Cu toate acestea, fără îndoială că, după ce trupele lui Iuda au trecut, unii iebusiţi au pus din nou stăpînire pe oraş, formînd un punct de rezistenţă pe care nici cei din Iuda, nici cei din Beniamin nu l-au putut lichida. Iebusiţii au continuat, aşadar, să ocupe Ierusalimul pînă cînd, secole mai tîrziu, a fost cucerit de către David.

22, 23. Cine a dus stîlpul de tortură al lui Isus pînă la locul execuţiei?

²² Vom lua acum al doilea exemplu din Evanghelii. Cu privire la deplasarea lui Isus spre locul de execuţie, Evanghelia lui Ioan declară: „Ducîndu–şi el însuşi stîlpul de tortură, a ieşit“ (Ioan 19:17). Însă Luca precizează: „În timp ce îl duceau, ei au pus mîna pe Simon, un oarecare cyrenian care venea de la cîmp şi i-au pus în spate stîlpul de tortură, ca să-l ducă în urma lui Isus“ (Luca 23:26). Care din doi a dus stîlpul de execuţie, Isus însuşi sau Simon în locul lui?

²³ După explicaţia lui Ioan, se pare că la început însuşi Isus şi-a dus stîlpul de tortură. Apoi, după cum precizează Marcu şi Luca, a fost folosit un oarecare Simon din Cyrena, pentru a-l duce restul drumului pînă la locul execuţiei.

Scrisă fără consultări prealabile

24. De ce nu este deloc surprinzător dacă în Biblie găsim unele aparente contradicţii, dar ce concluzie nu ar trebui să tragem?

²⁴ Deşi este adevărat că Biblia conţine cîteva aparente contradicţii a căror explicare este mai dificilă, ele nu trebuie însă considerate drept nişte contradicţii flagrante. Adesea pur şi simplu nu dispunem de toate faptele. În rest, Biblia conţine suficiente cunoştinţe pentru a ne satisface necesităţile spirituale. Dacă ea ar fi descris în cele mai mici amănunte toate evenimentele pe care le menţionează, ar forma o vastă colecţie de cărţi greu de mînuit şi foarte diferită de lucrarea practică şi uşor de transportat pe care o cunoaştem astăzi.

25. Ce spune Ioan referitor la descrierea ministerului lui Isus, şi cum ne fac cuvintele sale să înţelegem că Biblia nu prezintă evenimentele cu toate detaliile lor?

²⁵ Vorbind despre ministerul lui Isus, apostolul Ioan a scris cu o justificată exagerare: „De altfel, mai sînt încă multe alte lucruri pe care Isus le-a făcut, care, dacă ar fi scrise amănunţit, presupun că lumea însăşi nu ar putea cuprinde sulurile scrise“ (Ioan 21:25). N-ar fi fost oare încă şi mai irealizabil de a relata amănunţit lunga istorie a poporului lui Dumnezeu de la epoca patriarhilor pînă la formarea congregaţiei creştine din secolul întîi?

26. Pentru a ne asigura de ce fapt de importanţă vitală conţine Biblia suficiente informaţii?

²⁶ Fără îndoială că Biblia este o carte extraordinar de condensată. Ea ne oferă suficiente informaţii pentru ca să ne putem da seama că ea este mult mai mult decît o simplă scriere omenească. Orice variante ale acestor informaţii demonstrează că scriitorii lor le-au scris fără să se consulte în prealabil. Pe de altă parte, remarcabila unitate a Bibliei, despre care vom vorbi mai amănunţit într-unul din capitolele următoare, stabileşte, fără nici o posibilitate de îndoială, originea sa divină. Ea este Cuvîntul lui Dumnezeu, nu al oamenilor.

[Text generic pe pagina 89]

Aparentele divergenţe din cadrul Bibliei sînt o dovadă a faptului că scriitorii ei au scris fără a se consulta între ei

[Text generic pe pagina 91]

Examinarea contextului permite adesea rezolvarea presupuselor contradicţii

[Chenarul de la pagina 93]

Cînd spunem „variante“ nu spunem neapărat contradicţii

Teologul Kenneth S. Kantzer arăta într-o zi cum două versiuni ale aceluiaşi eveniment pot părea contradictorii şi totuşi să fie amîndouă adevărate. El scria: „Cu cîtva timp în urmă mama unuia dintre prietenii noştri a suferit un accident mortal. Noi am aflat prima dată despre decesul ei de la un prieten comun, demn de încredere. El ne-a povestit că mama prietenului nostru aştepta autobusul la colţul străzii şi că a fost lovită de un alt autobus care trecea pe acolo. Accidentată mortal, ea a decedat cîteva minute mai tîrziu.“

Puţin după aceea Kantzer auzea o relatare foarte diferită. El a continuat: „De la nepotul victimei, noi am aflat că ea avusese un accident de circulaţie, că ea fusese proiectată afară din maşina în care se afla şi că murise pe loc. Băiatul era abolut sigur de ceea ce spunea.

Mai tîrziu am încercat să armonizăm aceste două versiuni. Am aflat că bunica aştepta autobusul, că ea a fost grav accidentată de către un alt autobus care a lovit-o. Un automobilist care trecea pe acolo a pus-o în maşina lui pentru a o duce de urgenţă la spital. Din cauza grabei, maşina care o transporta s-a ciocnit cu o altă maşină. În urma şocului, victima a fost proiectată afară din maşină. Ea a murit pe loc.“

Se întîmplă, aşadar, ca două versiuni ale aceluiaşi eveniment să fie atît unul, cît şi celălalt exacte, deşi par să fie divergente. Aşa se întîmplă uneori şi cu Biblia. Martori care scriu fără a se consulta între ei pot prezenta detalii diferite, deşi relatează aceleaşi fapte. Cu toate acestea, relatările lor nu se contrazic, ci se completează. Luîndu- le pe toate în considerare, se ajunge la o mai clară înţelegere a ceea ce s-a petrecut.