De ce am abandonat preoţia în favoarea unui minister mai bun

AM FOST hirotonisit ca preot catolic la 31 iulie 1955, pe când aveam 24 de ani. Acesta a fost apogeul a 12 ani de instruire la seminarul arhidiecezei din Rachol, Goa, India. Dar ce anume mi-a trezit dorinţa de a fi preot?

M-am născut la 3 septembrie 1930 la Bombay, India. În anul următor, tatăl meu s-a pensionat, iar familia noastră s-a stabilit la Salvador do Mundo, Bardez, Goa, pe coasta sud-vestică a Indiei. Eu eram cel mai mic din cei patru copii. Din copilărie am fost crescut în tradiţia şi cultura catolică portugheză care existau în Goa din 1510 când teritoriul a fost colonizat de portughezi.

Părinţii mei, fideli convingerilor lor, erau catolici zeloşi care celebrau anual Crăciunul, Postul mare, Paştele şi sărbătorile în onoarea Fecioarei Maria şi a diverşi „sfinţi“. Preoţii care participau la aceste sărbători erau adesea găzduiţi în casa noastră, uneori mai mult de zece zile cu ocazia unei vizite. Astfel, noi aveam o permanentă legătură cu ei, iar ca adolescent mă impresionau.

Serviciul meu în Goa, Salamanca şi Roma

Am început ministerul preoţesc cu mare entuziasm şi nu aveam nici o îndoială cu privire la veracitatea doctrinelor şi practicilor Bisericii Catolice. Pe parcursul primilor mei şapte ani de minister în Goa am îndeplinit sarcini sociopastorale la capela Sf. Toma din Panaji, capitala teritoriului. Concomitent, prestam un serviciu laic la Institutul Politehnic aflat pe atunci sub patronaj portughez — având dublul rol de profesor şi de director al campusului institutului.

În 1962, am fost trimis la Universitatea din Salamanca, Spania, unde mi-am luat doctoratul în filozofia dreptului şi în dreptul canonic. Pe parcursul instruirii mele juridice, unele materii pe care le studiam, în special dreptul roman şi istoria dreptului canonic, m-au stimulat să cercetez cum anume a evoluat structura Bisericii Catolice ajungându-se la identificarea papei drept succesor al lui Petru, având ‘primatul de jurisdicţie asupra bisericii’.

Eram încântat că se stabilise să-mi efectuez studiile în vederea doctoratului în teologie la Roma, unde urma să am ocazia să învăţ mai multe lucruri despre ierarhia ecleziastică. M-am mutat la Roma în vara anului 1965.

În acea perioadă, conciliul ecumenic Vatican II era în plină desfăşurare. În timp ce îmi continuam studiile teologice, am avut discuţii interesante cu diverşi teologi şi „Părinţi ai Conciliului“ care se opuneau ultraconservatorilor din conciliu. Pe atunci, marele pontif era Paul al VI-lea, cu care veneam personal în contact în calitatea mea de vicepreşedinte al Asociaţiei Preoţilor Indieni cu sediul la Roma.

Primele conflicte şi îndoieli

Pe tot parcursul acestei perioade de întâlniri, de studiu şi de cercetări pentru tezele de doctorat, am avut ocazia să dobândesc o înţelegere mai profundă a istoriei şi a dezvoltării structurii fundamentale a Bisericii Catolice.a Contrar opiniilor conservatorilor din conciliu, care erau obişnuiţi cu tipul de monarhie absolută al lui Pius al XII-lea (1939–1958), liberalii au reuşit în final să obţină aprobarea conciliului pentru Constituţia Dogmatică a Bisericii (titlul latinesc, Lumen Gentium, Lumina naţiunilor). În capitolul 3 ea trata, printre altele, despre dreptul episcopilor de a deţine alături de papă autoritatea deplină şi supremă asupra Bisericii. Această doctrină era adânc înrădăcinată în tradiţie, dar era considerată eretică şi revoluţionară de către conservatori.

Consideram ambele concepte drept inacceptabile, dat fiind că le lipsea adevărul Evangheliei. Ele sunt o denaturare a textului din Matei 16:18, 19 şi autorizează toate doctrinele şi dogmele nescripturale anterioare şi ulterioare ale bisericii.b Am observat că termenii greceşti utilizaţi în acest text, pétra (feminin), însemnând „masă stâncoasă“, şi pétros (masculin), însemnând „bucată de stâncă“, nu au fost utilizaţi de Isus ca sinonime. În plus, dacă lui Petru i-ar fi fost dat primatul în calitate de masă stâncoasă, asemenea unei pietre unghiulare, nu ar fi existat ulterior dispute printre apostoli cu privire la cine era cel mai mare între ei (compară cu Marcu 9:33–35; Luca 22:24–26). De asemenea, Pavel nu ar fi îndrăznit să-l mustre pe Petru în public pentru că „nu umblă drept după adevărul Evangheliei“ (Galateni 2:11–14). Am ajuns la concluzia că toţi continuatorii născuţi de spirit ai lui Cristos sunt şi ei pietre, avându-l pe Isus drept piatră unghiulară fundamentală. — 1 Corinteni 10:4; Efeseni 2:19–22; Apocalipsa 21:2, 9–14.

Cu cât nivelul meu academic şi ecleziastic era mai înalt şi cu cât aveam mai multe schimburi de idei, cu atât mă îndepărtam mai mult cu mintea şi cu inima de diversele dogme ale Bisericii Catolice, în special de cele legate de ordinarea preoţească în contextul „Sfintei jertfe a Liturghiei“ şi al „Celui mai binecuvântat Sacrament al Euharistiei“ — numit transsubstanţiune.

În limbajul catolic, „Sfânta jertfă a Liturghiei“ este o comemorare perpetuă şi o repetare fără vărsare de sânge a jertfei lui Isus pe „cruce“. Dar Scripturile greceşti creştine în general şi scrisoarea lui Pavel către evrei în special îmi erau suficient de clare pentru a trage concluzia că jertfa lui Isus a fost o jertfă perfectă. Lucrarea sa a fost completă. Ea nu mai pretindea nimic, nici nu era susceptibilă de adăugări, repetări sau îmbunătăţiri. Jertfa a fost oferită „odată pentru totdeauna“. — Evrei 7:27, 28.

Căutarea mea după adevăr continuă

Pentru a mă verifica, am continuat să lucrez pentru câteva dieceze şi arhidieceze din Europa Occidentală, pentru arhidieceza din New York şi pentru dieceza din Fairbanks, Alaska. A fost o încercare dureroasă de nouă ani de căutare a adevărului. Eram implicat îndeosebi în chestiuni administrative, în jurisprudenţă ecleziastică şi în probleme judiciare. Am stat cât mai departe posibil de ceremoniile şi ritualurile liturgice. Cea mai mare încercare o constituia rostirea zilnică a Liturghiei. Lucrul acesta a creat în mine un serios conflict de sentimente şi emoţii, deoarece eu nu credeam în jertfa repetativă fără vărsare de sânge a lui Cristos, nici în transsubstanţiere, nici în sfânta preoţie pământească necesară pentru a îndeplini în mod valid şi legal „miracolul“ transsubstanţierii.

Pe parcursul celui de-al doilea Conciliu de la Vatican, au existat disensiuni cu privire la acest „miracol“. Liberalii conduşi de ierarhia catolică olandeză susţineau numai „transsemnificaţia“, adică faptul că pâinea şi vinul doar semnifică, sau reprezintă, corpul şi sângele lui Cristos. Pe de altă parte, ultraconservatorii, conduşi de ierarhia catolică italiană, apărau cu fermitate „transsubstanţierea“, adică schimbarea substanţei pâinii şi vinului în adevărata şi reala substanţă a corpului şi a sângelui lui Cristos prin intermediul „cuvintelor de sfinţire“ rostite în timpul Liturghiei. Aşadar, se zicea: ‘În Olanda toate lucrurile se schimbă cu excepţia pâinii şi a vinului, în timp ce în Italia nimic nu se schimbă cu excepţia pâinii şi a vinului’.

Mă separ de Biserică

Date fiind astfel de reprezentări eronate ale lui Cristos şi ale evangheliei sale, m-am simţit extrem de decepţionat şi de frustrat pentru faptul că obiectivul meu de a-l glorifica pe Dumnezeu şi de a salva suflete a fost subminat de doctrine false. Astfel, în iulie 1974, mi-am dat în cele din urmă demisia din ministerul activ printr-o cerere de învoire pe o durată nedeterminată. Mi se părea ilogic şi inacceptabil să cer să fiu dispensat de o preoţie care nu avea fundament biblic. În consecinţă, din iulie 1974 până în decembrie 1984, am stat izolat. Nu m-am asociat cu nici o altă religie a creştinătăţii deoarece nici una nu împărtăşea concluziile mele împotriva Trinităţii, a nemuririi sufletului, a concepţiei că toţi oamenii drepţi primesc viaţă veşnică în cer şi a pedepsei cu focul veşnic al iadului. Consideram aceste doctrine drept roade ale păgânismului.

Pace lăuntrică şi fericire

Izolarea mea religioasă a luat sfârşit în decembrie 1984. În calitate de director al Oficiului de Credit şi Conturi Active al unei firme din Anchorage, Alaska, a trebuit să discut câteva facturi cu o clientă, Barbara Lerma. Ea se grăbea şi a spus că trebuia să meargă la un „studiu biblic“. Expresia „studiu biblic“ mi-a atras atenţia şi i-am pus câteva întrebări biblice. Mi-a dat cu promptitudine şi eficienţă răspunsuri scripturale care erau întrucâtva compatibile cu propriile mele concluzii doctrinare. Constatând că aveam mai multe întrebări, Barbara m-a pus în legătură cu Gerald Ronco de la filiala Martorilor lui Iehova din Alaska.

Discuţiile biblice ziditoare care au urmat mi-au adus pace lăuntrică şi fericire. Aceştia erau genul de oameni pe care îi căutasem — poporul lui Dumnezeu. M-am rugat lui Dumnezeu pentru îndrumare şi la momentul potrivit am început să mă asociez cu Martorii lui Iehova în calitate de predicator nebotezat al veştii bune. Am fost de-a dreptul surprins să aflu că sediul mondial al acestei organizaţii se afla la Brooklyn, New York, doar la câţiva kilometri depărtare de Biserica Sfintei Familii din Manhattan, unde slujisem eu (în 1969, 1971 şi 1974) ca ajutor de preot la Parohia Naţiunilor Unite.

Îmi ajut familia să înţeleagă adevărul

La 31 iulie 1985, după şase luni de asociere cu Martorii lui Iehova din Anchorage, m-am mutat în Pennsylvania. Aici am avut privilegiul să-i împărtăşesc vestea bună a Regatului lui Iehova nepoatei mele, Mylene Mendanha, care urma cursuri postuniversitare de biochimie la Universitatea din Scranton. Când a aflat că îi căutam pe Martorii lui Iehova, Mylene a fost surprinsă, deoarece mai înainte fusese dezinformată că gruparea era o sectă. La început, nu mi-a zis nimic, deoarece mă respecta ca unchi şi preot şi avea mult respect faţă de realizările mele academice şi pastorale.

În duminica următoare, Mylene s-a dus la Biserica Catolică pentru a asista la Liturghie, iar eu m-am dus la Sala Regatului pentru a asista la cuvântarea biblică şi la studiul Turnului de veghere. Chiar în acea seară ne-am aşezat împreună, ea cu Biblia catolică Jerusalem Bible, iar eu cu Sfintele Scripturi — Traducerea Lumii Noi. I-am arătat numele Yahweh în Biblia ei şi echivalentul său, Iehova, în Traducerea Lumii Noi. A fost emoţionată să afle că Dumnezeu are un nume şi că doreşte să-l chemăm pe nume. I-am arătat, de asemenea, cât de nescripturale erau doctrinele privitoare la Trinitate, transsubstanţiere şi la nemurirea sufletului, şi i-am prezentat dovezile scripturale adecvate. A fost pur şi simplu uluită!

Interesul Mylenei a fost stimulat în continuare când i-am vorbit despre speranţa vieţii veşnice în paradis pe pământ. Înainte fusese îngrijorată cu privire la ce avea să se întâmple cu ea la moarte. Se gândea că nu era suficient de sfântă pentru a merge direct în cer, dar nu credea nici că era atât de rea încât să fie condamnată la pedeapsa cu focul veşnic al iadului. Aşadar, singura alternativă pe care o avea în minte era purgatoriul, unde trebuia să aştepte cu răbdare rugăciunile oamenilor şi slujbele care s-o trimită în cer. Însă, după ce i-am arătat şi explicat diverse versete scripturale referitoare la speranţa vieţii veşnice în paradis pe pământ, ea a fost nerăbdătoare să afle mai multe lucruri despre această minunată veste bună. Mylene asista împreună cu mine la întrunirile de la Sala Regatului. Am început un studiu sistematic al Bibliei cu Martorii locali. La scurt timp după aceea, ne-am dedicat lui Iehova Dumnezeu şi am fost botezaţi la 31 mai 1986.

Familia mea, în special fratele meu cel mai mare, Orlando, s-a neliniştit aflând că abandonasem preoţia. El s-a consultat cu sora mea, Myra Lobo Mendanha, care l-a liniştit, spunând: „Să nu ne necăjim pentru asta; Alinio nu ar fi renunţat la toţi aceşti 43 de ani de muncă grea fără un motiv bine întemeiat“. În septembrie 1987, Myra şi familia ei m-au însoţit în Wisconsin, SUA. Nu mi-a fost greu să-i fac să înţeleagă natura nescripturală a multor practici şi doctrine catolice. Ei erau dornici să înveţe adevărul biblic. Imediat, eu şi Mylene am iniţiat un studiu biblic cu ei. După ce s-au mutat la Orlando, Florida, ei au continuat studiul.

Pacea şi fericirea de care ne bucuram cu toţii ne-au determinat să-i împărtăşim vestea bună a Regatului lui Iehova surorii mele mai mari, Jessie Lobo, care locuieşte în Toronto, Canada. Ei i se depusese mărturie în 1983. Însă, având un frate preot, credea că nimic nu ar putea-o determina să-şi schimbe credinţa. După patru ani de la prima ei discuţie cu Martorii lui Iehova, când a aflat că eu devenisem Martor al lui Iehova şi că Myra şi familia ei erau predicatori ai veştii bune, a luat legătura cu un Martor care a aranjat imediat un studiu biblic. Jessie a fost botezată la 14 aprilie 1990; Myra, cumnatul meu Oswald şi nepoata mea Glynis au fost botezaţi la 2 februarie 1991. Ei sunt foarte fericiţi să-i slujească lui Iehova, Cel Preaînalt.

Tradiţionaliştii conservatori şi liberalii progresişti din Biserica Catolică sunt, desigur, oameni inteligenţi. Ei cred că înfăptuiesc voinţa lui Dumnezeu. Însă, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că „dumnezeul veacului acestuia a orbit gîndurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei“ (2 Corinteni 4:4). Este clar deci că înţelepciunea acestui sistem de lucruri este o nebunie înaintea lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:18, 19). Cât sunt de recunoscător şi de fericit că Iehova „dă înţelepciune celui neştiutor“ prin intermediul unei cunoştinţe exacte din Cuvântul său. — Psalmul 19:7.

Cei 19 ani în care am slujit ca preot catolic aparţin trecutului. Acum sunt Martor al lui Iehova. Doresc să umblu în căile lui Iehova şi să-l urmez pe Fiul său, Isus Cristos, Regele şi Salvatorul nostru. Aş dori să-i ajut pe alţii să-l cunoască pe Iehova, astfel încât şi ei să se poată califica pentru premiul vieţii veşnice pe un pământ paradiziac, spre gloria adevăratului Dumnezeu, Iehova. — Relatată de Alinio de Santa Rita Lobo.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 23]

Cheile Regatului

În ce priveşte „cheile împărăţiei cerurilor“, semnificaţia lor devine evidentă analizând mustrarea adresată de Isus conducătorilor religioşi: „Voi aţi luat cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei care intrau, i-aţi împiedicat“ (Luca 11:52). Matei 23:13 clarifică în continuare că termenul ‘a intra’ indică accesul în „împărăţia cerurilor“.

Cheile promise de către Isus lui Petru au reprezentat o misiune unică de natură educativă care avea să ofere ocazii speciale unor persoane individuale de a intra în Regatul ceresc. Petru a utilizat acest privilegiu cu trei ocazii, ajutându-i pe evrei, pe samariteni şi pe păgâni. — Faptele 2:1–41; 8:14–17; 10:1–48; 15:7–9.

Obiectivul promisiunii nu era acela ca Petru să dicteze cerului ce trebuie sau ce nu trebuie legat sau dezlegat, ci acela ca Petru să fie utilizat ca instrument al cerului pentru cele trei misiuni concrete. Aşa stau lucrurile, deoarece Isus a rămas adevăratul Cap al congregaţiei. — Compară cu 1 Corinteni 11:3; Efeseni 4:15, 16; 5:23; Coloseni 2:8–10; Evrei 8:6–13.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Alinio de Santa Rita Lobo, actualmente Martor.