Să alegem cea mai bună cale de viaţă

„Voi . . . sînteţi ocrotiţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă.“ — 1 Petr. 1:4, 5.

 1, 2. Care era situaţia noastră a tuturor înainte de a fi primit „vestea bună“ şi de ce putem deci să ne bucurăm?

APOSTOLUL Pavel scria creştinilor din oraşul asiatic Efes: „Înainte v-aţi comportat conform sistemului de lucruri al acestei lumi . . . Într-adevăr, odinioară noi toţi, alături de ei, ne conduceam vieţile după dorinţele cărnii, făcînd faptele dorite de carnea şi de gîndurile noastre şi eram desigur copii ai mîniei, la fel ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este plin de milă, datorită marii sale iubiri pe care ne-a arătat-o ne-a înviat împreună cu Cristos, chiar dacă eram morţi în păcatele noastre — prin bunătatea sa nemeritată aţi fost salvaţi.“ — Efes. 2:2–5.

² Noi toţi cei care dorim astăzi să–i servim lui Dumnezeu, înainte de a fi ajuns la cunoştinţa adevărului ne-am comportat potrivit cărnii. Dar nu sîntem noi, oare, fericiţi acum că ne-am folosit de libertatea de a alege pe care Dumnezeu ne-a dat-o cu bunăvoinţă? Şi că procedînd astfel ne-am ales o cale care ne eliberează din sclavie şi care ne promite viaţă veşnică?

 3. (a) Ce se cere din partea noastră dacă vrem să vedem împlinirea speranţei noastră bazată pe Biblie? (b) Cum s-a făcut alegerea noastră? Ce probleme se ridică cu privire la realizarea ei deplină?

³  Apostolul Petru le spunea creştinilor din primul secol că Dumnezeu le dăduse o „speranţă vie“ (1 Petr. 1:3). Şi noi avem o speranţă vie în lucrurile viitoare. Trebuie oare să renunţăm la speranţa noastră pentru că încă n-a sosit ceea ce nădăjduim şi nici nu vedem împlinite lucrurile sperate? Apostolul Pavel spunea: „Dacă sperăm în ceea ce nu se vede, stăm şi aşteptăm acel lucru cu răbdare“ (Rom. 8:25). Astfel, chiar dacă la prima vedere treburile nu merg aşa cum ne-am fi aşteptat, este cu atît mai rezonabil să dovedim răbdare şi să ne consolidăm speranţa. Aceasta înseamnă că, odată aleasă calea unei vieţi adevărate, cea mai bună şi, de fapt, singura cale, trebuie să ţinem ferm la alegerea noastră. Nu vom putea avea încredere că ne vom realiza acea speranţă, dacă vom fi şovăitori şi nestatornici (Iac. 1:6–8). Noi am făcut această alegere prin consacrarea faţă de Dumnezeu şi am simbolizat-o prin botez. Dar în fiecare zi sîntem confruntaţi cu probleme care ne cer să luăm tot mai puţine hotărîre corecte şi să alegem într-o tot mai mică măsură în modul care să corespundă cu acea mare hotărîre de la început. Putem noi oare continua să alegem zilnic în modul care să ne menţină pe drumul care duce la viaţă? Putem fi siguri că ne vom realiza într-adevăr din plin şi la timp speranţa noastră?

 4. De ce nu trebuie să lăsăm ca dezamăgirea cauzată de greşeli să ne abată de la calea aleasă de noi? (b) Care au fost poziţiile greşite pe care le-au adoptat creştinii în trecut datorită dorinţei de împlinire a speranţelor lor?

⁴ Dacă rămînem fideli, Dumnezeu nu ne va lăsa să comitem greşeli catastrofale. Dar uneori el va îngădui să cădem în greşeală pentru a ne da seama că trebuie să apelăm întotdeauna la el şi la Cuvîntul său. Acest fapt ne întăreşte legătura noastră cu el precum şi răbdarea noastră în timp ce aşteptăm. Din greşelile noastre învăţăm că trebuie să fim mai atenţi în viitor. În decursul timpului, creştinii au dorit fierbinte noul sistem de lucruri care va lua în stăpînire absolută pămîntul şi, datorită scurtimii vieţii, ei doreau ca el să sosească în timpul vieţii lor chiar. Aceia care s-au străduit să ţină „ferm în minte“ timpul judecăţii lui Dumnezeu au devenit nu de puţine ori pe parcursul istoriei, foarte nerăbdători faţă de sosirea zilei de judecată, încercînd în mintea lor să grăbească venirea evenimentelor dorite (2 Petr. 3:12). De exemplu, în secolul I e.n. apostolul Pavel a găsit de cuviinţă să scrie creştinilor din Tesalonic în modul în care citim la 2 Tes. 2:1–3: „Vă rog însă, fraţilor, cu privire la prezenţa Domnului nostru Isus Cristos şi la reunirea noastră cu el, să nu vă lăsaţi abătuţi de la gîndirea voastră raţională şi să nu vă lăsaţi tulburaţi prin vreo exprimare inspirată sau vreun mesaj oral sau prin vreo scrisoare ca şi cum ar veni de la noi, care să vă anunţe că ziua lui Iehova a sosit. Să nu vă înşele nimeni în vreun fel, deoarece ea nu va veni pînă nu va veni întîi apostazia şi va fi demascat omul fărădelegii, fiul nimicirii.“

 5. (a) Cum s-a născut marea speranţă cu privire la anul 1975? (b) Pentru ce afirmaţiile de avertizare publicate nu au putut stăvili preocuparea faţă de această dată?

⁵ În timpurile moderne această dorinţă arzătoare, care în sine este lăudabilă, a dus la fixarea unor date pentru aşteptata eliberare din suferinţele şi necazurile de care au parte oamenii de pe întregul pămînt. Odată cu apariţia cărţii „Viaţă veşnică în libertatea fiilor lui Dumnezeu“ şi cu explicaţiile privitoare la faptul cît de potrivit părea ca guvernarea de 1 000 de ani a lui Cristos să corespundă cu cel de al şaptelea mileniu de existenţă a omului, au fost trezite mari speranţe legate de anul 1975. Atunci şi după aceea s-au făcut declaraţii subliniind că aceasta constituia doar o posibilitate. Din păcate însă, împreună cu aceste informaţii de avertizare, au mai fost publicate şi altele care implicau ideea că această împlinire a speranţelor în acel an constituia mai degrabă o probabilitate decît o simplă posibilitate. E regretabil că aceste ultime afirmaţii au eclipsat, evident, pe cele care avertizau şi au condus la o întărire a speranţei deja trezită.

 6. A căutat ştirea publicată în Turnul de veghere din 15 iulie 1976 să arunce răspunderea pentru această speranţă numai, sau în primul rînd, pe umerii cititorilor săi? Explicaţi.

⁶ În numărul său din 15 iulie 1976 Turnul de veghere afirma în comentariul său privitor la inoportunitatea îndreptării gîndurilor noastre către o dată fixă: „Dacă nişte persoane au fost dezamăgite pentru că nu au urmat această linie, ele ar trebui acum să se străduiască să–şi schimbe optica şi să înţeleagă că nu Cuvîntul lui Dumnezeu a fost acela care le-a înşelat şi le-a dezamăgit, ci propria lor înţelegere care s-a bazat pe concepţii greşite.“ Specificînd „nişte persoane“ Turnul de veghere se referea la toţi martorii lui Iehova care fuseseră dezamăgiţi ceea ce includea şi persoanele care erau implicate în publicarea ştirilor care au contribuit la făurirea speranţelor legate de acea dată.

 7. (a) Ce efect trebuie să aibă aceste greşeli omeneşti asupra credinţei noastre în promisiunile lui Dumnezeu? (b) De fapt, care este factorul important pe care Cuvîntul lui Dumnezeu îl scoate în relief?

⁷ Totuşi nu există nici un motiv care să clatine credinţa noastră în promisiunile lui Dumnezeu. Ca atare noi sîntem mai degrabă îndemnaţi să cercetăm Scripturile cu mai multă atenţie cu privire la ziua de judecată. Dacă vom proceda astfel, vom vedea că nu data are importanţă, ci faptul ca noi să nu pierdem nicicînd din vedere că această zi există într-adevăr, că se apropie şi că va cere socoteală fiecăruia dintre noi. Petru spunea că creştinii ar trebui pe bună dreptate să „aştepte şi să nu scape din vedere prezenţa zilei lui Iehova“ (2 Petr. 3:12). Ea nu este o anume dată în viitor; ea este pentru creştin o trăire de zi cu zi şi acesta este lucrul cel mai important. El nu trebuie să trăiască nici măcar i singură zi fără a avea în vedere că el se află sub grija şi îndrumarea iubitoare a lui Iehova şi că trebuie să se supună ei, neomiţînd nici faptul că va trebui să dea socoteală de faptele sale.

 8. (a) Cum întăresc cuvintele lui Isus şi ale lui Pavel justeţea acestui punct de vedere? (b) Trebuie să răbdăm pînă la sfîrşit; dar cînd este acel „sfîrşit“ şi ce se ştie despre timpul sosirii sale?

⁸ Isus a arătat motivul pentru care noi trebuie să ne menţinem, acest punct de vedere, zicînd: „Căci Fiul omului este destinat să sosească în slava Tatălui său, cu îngerii săi şi atunci el va răsplăti pe fiecare în parte potrivit conduitei sale“ (Mat. 16:27). De asemenea apostolul Pavel a accentuat: „Cu toţii vom sta înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu . . . Astfel, deci, fiecare din noi va da socoteală de el însuşi lui Dumnezeu“ (Rom. 14:10–12). Şi „noi toţi vom fi dezvăluiţi înaintea tribunalului lui Cristos, pentru ca fiecare dintre noi să–şi primească premiul pentru lucrurile făcute în corp, potrivit lucrurilor pe care le-a practicat, fie că sînt bune sau rele“ (2 Cor. 5:10). Cît mai avem pînă să dăm socoteală? Isus a spus: „Cel care rabdă pînă la sfîrşit, acela va fi salvat“ (Mat. 24:13). Cînd este „sfîrşitul“? Sfîrşitul poate veni sau la sfîrşitul acestui sistem de lucruri sau odată cu moartea noastră înaintea sfîrşitului acestui sistem de lucruri. Atunci cît mai are fiecare din noi? Nimeni nu poate calcula ziua cînd va muri. De asemenea Isus a spus apostolilor săi următoarele cu privire la timpul de stabilire a regatului lui Dumnezeu: „Nu este de competenţa voastră să ştiţi datele sau timpurile pe care Tatăl le-a pus sub autoritatea sa“ (Fapt. 1:7). Este cu neputinţă să calculăm cu anticipaţie sfîrşitul lumii.

Împlinirea speranţei noastre

 9. Care sînt cuvintele lui Petru care ne insuflă încrederea pentru a rămîne loiali alegerii pe care am făcut-o?

⁹ Dacă cineva se teme că, datorită încercărilor care pot apărea nu va putea ţine cu fermitate la alegerea făcută de a servi lui Dumnezeu şi lui Cristos, să ia aminte la cuvintele apostolului Petru. Acest apostol ne asigură că speranţa noastră este o certitudine dacă ţinem strîns la ea prin credinţa în Dumnezeu şi în promisiunile sale sigure. El spune: „(Voi) sînteţi ocrotiţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţa într-o salvare care este pregătită pentru a fi arătată în ultima perioadă de timp“ (1 Petr. 1:3–5). Ce putem învăţa din aceste cuvinte?

10, 11. (a) Cui ar trebui să–i atribuim meritul pentru că am primit „vestea bună“ şi de ce? (b) Cum înlesneşte Dumnezeu diferitelor persoane să recunoască lumina adevărului? (c) Ce arată 1 Cor. 2:9 cu privire la capacitatea oamenilor de a înţelege singuri adevărurile divine?

¹⁰ Ei bine, atunci cînd am luat pentru întîia oară aminte şi am ascultat cu credinţă „vestea bună“ care ne-a fost adusă la cunoştinţă, ne puteam oare atribui nouă înşine meritul de a fi avut acea judecată sănătoasă prin care am putut vedea şi înţelege numaidecît valoarea ei? Nu! Căci „pe cînd eram încă slabi,“ neputîndu-ne salva noi înşine, „pe cînd eram încă păcătoşi,“ ba chiar pe cînd eram încă duşmani, am fost „împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său“ (Rom. 5:6–10). Deci, cui trebuie să–i mulţumim pentru situaţia favorabilă în care ne aflăm? Isus a spus apostolilor: „Nimeni nu poate veni la mine, decît dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis“ (Ioan 6:44). Niciodată n-am fi putut ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu din proprie iniţiativă. Firea noastră omenească imperfectă şi păcătoasă nu ne-ar fi permis niciodată s-o facem.

¹¹ Cu toate acestea, noi îl putem căuta pe Dumnezeu, căci „el nu este departe de niciunul dintre noi“ (Fapt. 17:27). Dacă voim măcar să-l căutăm sau să bîjbîim după el, faptul îl bucură pe Dumnezeu. Atunci el se apropie de noi (Iac. 4:8). Dumnezeu cunoaşte dorinţa interioară a celui care-l caută şi trimite pe cineva la el cu „vestea bună“; apoi, cercetînd Cuvîntul lui Dumnezeu, cu ajutorul spiritului sfînt, pe care i-l dă Dumnezeu celui care îl caută, acesta se trezeşte cu privire la propria sa stare. Apoi, dacă exercită credinţă în ce spune Dumnezeu, el va fi capabil să iasă din întuneric. Cu privire la capacitatea umană Biblia spune: „Ochiul nu a văzut şi urechea n-a auzit, nici n-au fost concepute în inima omului lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-l iubesc“ (1 Cor. 2:9). Pe baza gîndirii noastre şi a dorinţelor omeneşti, n-am fi putut nicioadată să înţelegem adevărul dacă Dumnezeu nu s-ar fi îndurat de noi şi nu ne-ar fi ajutat personal.

12. (a) Ce trebuie să avem permanent în vedere, pentru a ţine ferm la alegerea noastră? (b) Cum poate Dumnezeu să ne apere de pericolele care ne pîndesc datorită incapacităţii noastre de a sesiza lucrurile?

¹² Ştiind, deci, că Dumnezeu vede necazul în care ne aflăm şi că ne ajută chiar de la început ne putem da seama cum este cu putinţă să ţinem cu fermitate în scurgerea anilor la alegerea pe care am făcut-o. De fapt Dumnezeu poate să stimuleze creşterea noastră din punct de vedere spiritual. După cum spune Petru, noi sîntem ocrotiţi prin puterea lui Dumnezeu. Noi după ce am devenit creştini, trebuie să recunoaştem că nu putem rezista victorioşi bazîndu-ne propria noastră înţelepciune sau capacitate de alegere. Nu, niciodată n-am putea-o face singuri! De pildă, deseori nu putem sesiza ceva. De nenumărate ori, fără să ne dăm cîtuşi de puţin seama de aceasta, sîntem surprinşi în nişte situaţii sau împrejurări care prezintă un mare pericol pentru integritatea noastră creştină (Galateni 6:1). Ne-am putea afla în situaţia în care o hotărîre luată de noi ne-ar duce la pieire. Dar Dumnezeu, privind la noi, ne iubeşte şi i se face milă de noi şi păstrându–şi promisiunile faţă de noi, ne poate apăra la momentul potrivit de pericol. Regele David din Israelul antic după ce a trăit aievea o astfel de „protecţie“ oferită de Dumnezeu prin grija sa permanenţă, a spus: „Mi-ai slavat sufletul de la moarte — nu mi-ai ferit picioarele ca să nu mă poticnesc? — pentru a putea păşi înaintea lui Dumnezeu, în lumina celor vii.“ — Ps. 56:13.

Ocrotiţi pentru a nu ne face vinovaţi de sînge

13, 14. (a) Cum a ajuns David atît de aproape de pericolul de a vărsa sînge nevinovat? (b) Cum a fost folosită Abigail pentru a-l abate pe David de la calea greşită?

¹³ Un exemplu de felul în care Dumnezeu l-a protejat şi salvat pe David de efectul raţionamentului său imperfect şi al impulsurilor sale este cel relatat la 1 Samuel cap. 25. Cînd trăia ca proscris, fiind hărţuit de regele Saul care voia să-l omoare, David şi oamenii lui ajutau, protejau şi-i apărau pe israeliţi oriunde li se ivea prilejul. Printre cei ajutaţi de ei a fost şi un bărbat israelit bogat, pe nume Nabal. Odată, pe cînd David şi oamenii lui îşi aşezaseră tabăra în apropierea turmelor şi păstorilor lui Nabal, oamenii lui David au acţionat ca un zid protector în calea jefuitorilor, dar ei n-au cerut nici n-au luat ceva pentru serviciul adus lui Nabal. Mai tîrziu, cînd oamenii lui David au avut nevoie de alimente, David l-a rugat politicos pe Nabal, ca frate israelit, să–l ajute cu daruri de mîncare. În loc să dea dovadă de recunoştinţă şi altruism, însuşiri pretinse de legea mozaică, Nabal a revărsat insulte peste oamenii lui David.

¹⁴ Această faptă plină de răutate şi nerecunoştinţă l-a înfuriat pe David care a pornit împreună cu 400 de oameni ca să se răzbune pe Nabal şi casa lui. Dar soţia lui Nabal, Abigail, auzind de comportarea urîtă a soţului ei, s-a grăbit să-l întîmpine pe David cu daruri bogate de mîncare. Ea l-a implorat pe David, în virtutea relaţiei acestuia cu Iehova, ca să renunţe la răzbunarea pe care o plănuise zicînd: „Fie ca aceasta să nu devină un motiv de şovăială sau o piatră de poticnire pentru inima stăpînului meu, nici prin nemotivată vărsare de sînge şi nici prin salvarea stăpînului meu [obţinută] prin propria sa mînă.“ David, venindu–şi în fire i-a răspuns: „Binecuvîntat să fie Iehova, Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis astăzi să mă întîmpini. Şi binecuvîntată să fie judecata ta şi binecuvîntată să fii tu, care m-ai reţinut astăzi de a mă face vinovat de sînge şi de a lăsa ca să mă salveze propria mea mînă.“ — 1 Sam. 25:31–33.

15, 16. (a) Dacă David ar fi continuat să meargă pe calea sa, care ar fi fost cele două greşeli de care s-ar fi făcut vinovat şi ce l-a salvat de la a le comite? (b) Ce învăţătură tragem din aceasta şi ce efect trebuie să aibă ea asupra noastră?

¹⁵ Din punct de vedere lumesc, David s-a simţit îndreptăţit cînd a pornit să–i plătească lui Nabal pentru răutatea lui. Dar dacă ar fi dus acţiunea pînă la capăt, ar fi însemnat că el s-a bazat pe sine însuşi cu privire la răzbunare şi pedepsire a făptaşului şi s-ar fi făcut vinovat de sînge prin uciderea membrilor casei lui Nabal. Ce l-a salvat pe el? Iehova Dumnezeu care veghea l-a ocrotit de a comite acest păcat.

¹⁶ Din acest exemplu înţelegem că nu ne putem sprijini pe noi înşine ca să mergem mai departe pe calea care duce la salvare, ci trebuie întotdeauna să apelăm la Dumnezeu care veghează asupra noastră şi ne protejează pînă la capăt. Aceasta trebuie să ne dea încredere şi să ne smerească.

17. (a) Să credem oare că Dumnezeu ar face mai puţin pentru servii săi umili din zilele noastre? (b) În ce fel poate Dumnezeu să ne ferească de a comite greşeli grave?

¹⁷ S-ar putea totuşi, ca cineva să spună: „Acela era regele uns al lui Iehova, David, cu care Dumnezeu a făcut un legămînt pentru regat. Poate că nouă nu ne va da prea multă atenţie.“ Putem noi oare spune că Dumnezeu, care ne-a cumpărat cu sîngele preţios al Fiului său, nu protejează cu aceeaşi grijă deosebită vieţile noastre? Cu siguranţă că el o face. Întocmai după cum Dumnezeu l-a ocrotit pe David ferindu-l de un act nesăbuit şi aducător de nenorocire, folosind-o pe Abigail, el ne va feri fără îndoială şi pe noi. Aşa cum a impulsionat-o pe Abigail să-l salveze pe David el poate folosi Cuvîntul său Biblia sau îngerii sau un membru al adunării creştine sau poate aranja împrejurările în mod providenţial pentru a ne feri de a acţiona nechibzuit, dar numai dacă avem credinţă şi continuăm să adoptăm o cale a umilinţei şi a insistenţei în rugăciune, sprijinindu-ne pe el.

18, 19. Cum poate această cunoştinţă să ne încurajeze în răbdarea noastră plină de credinţă urmînd calea pe care ne-am ales-o şi la ce întrebare urmează să se răspundă?

¹⁸ Cîtă mîngîiere şi încurajare ne oferă o astfel de înţelegere a lucrurilor! Dumnezeu nu spune: ‘Ei bine, acum ştii ce ai de făcut, deci acţionează cum crezi de cuviinţă.’ Mai degrabă el se arată interesat şi plin de dragoste şi ne protejează atît timp cît ne păstrăm credinţa în el şi în răscumpărarea oferită prin Fiul său. El „ştie bine cum sîntem alcătuiţi şi că sîntem ţărînă,“ ştiind că dacă am fi singuri am da greş în eforturile noastre de a merge pe calea dreptăţii pînă la sfîrşit. — Ps. 103:10–14, 17, 18; comparaţi şi Ps. 38:4, 22; 40:12, 13; 130:3, 4.

¹⁹ Înseamnă oare aceasta că noi nu avem aproape nici un rol în privinţa unei vieţi trăite în credinţă şi că totul depinde numai de Dumnezeu? Cu siguranţă că nu, aşa după cum se va clarifica în discuţia scripturală care urmează mai jos.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 21]

Întocmai după cum Iehova l-a ocrotit pe David, ferindu-l de un act nesăbuit şi aducător de nenorocire, folosind-o pe Abigail, ne va feri, fără îndoială şi pe noi.