Predica de pe munte — „Cînd vă rugaţi ...“

CONTINUÎNDU–ŞI comentariul cu privire la evitarea ipocriziei atunci cînd se fac daruri de îndurare celor săraci, Isus a spus: „Tot la fel, atunci cînd vă rugaţi, să nu fiţi ca ipocriţii.“ — Mat. 6:5a.

Expresia „cînd vă rugaţi“ arată că pentru discipolii lui Isus rugăciunea trebuia să fie o latură permanentă a închinării adevărate. Ei însă nu trebuia să–i imite pe „ipocriţii“ sau pe fariseii drepţi în ochii lor proprii şi a căror manifestare de devoţiune religioasă în public nu era decît prefăcătorie. — Mat. 23:13–32.

Privitor la acei ipocriţi, Isus a declarat: „Le place să se roage stînd în picioare în sinagogi şi la colţurile străzilor principale ca să fie văzuţi de oameni.“ — Mat. 6:5b.

În primul secol al erei noastre devenise o obişnuinţă ca evreii să se roage ca adunare în tîmp ce se aduceau arderile de tot dimineaţa şi seara la templul din Ierusalim, aproximativ pe la ora 9 dimineaţa şi pe la 3 după amiază. Numeroşi locuitori ai acelui oraş făceau acelaşi lucru împreună cu o mulţime de coasociaţi în închinare, în incinta templului. În afara Ierusalimului evreii credincioşi preferau adeseori să se roage „în sinagogi.“ Poziţia obişnuită în timpul rugăciunii era „în picioare.“ — Vezi şi Luca 18:11, 13.

Întrucît majoritatea populaţiei nu era aproape de templu sau de sinagogă în timpul rugăciunii de dimineaţă şi de seara, predomina obiceiul rostirii rugăciunii ori unde se găsea cineva în acel moment. Anumitor indivizi „le plăcea“ ca timpul de rugăciune să–i prindă la colţurile străzilor principale. Ei se desfătau la gîndul de a fi „văzuţi de oamenii“ care treceau în toate cele patru direcţii. Etalînd o falsă sfinţenie, ei făceau „de formă rugăciuni lungi,“ astfel încît să crească în admiraţia privitorilor.a — Luca 20:47.

Referitor la acei ipocriţi Isus a declarat: „Adevărat vă spun: Ei şi-au luat răsplata deplină“ Mat. 6:5c). Ei obţineau ceea ce doreau cu ardoare — recunoaşterea şi lauda semenilor lor, a oamenilor; şi aceasta era toată răsplata lor. Rugăciunilor lor ipocrite Dumnezeu nu le da nici un răspuns.

„Tu însă“ a continuat Isus — „cînd te rogi întră în odaia ta şi, după ce ai încuiat uşa, roagă–te Tatălui tău care este în ascuns; şi atunci Tatăl tău care vede în ascuns te va răsplăti.“ — Mat. 6:6.

Aceste cuvinte ale lui Isus nu interziceau rugăciunea împreună cu adunarea. Îndemnul la rugăciune ‘în odaia ta, după ce ai încuiat uşa’ avea sensul de a dezaproba rugăciunea publica făcută cu scopul ca cineva să atragă atenţia publicului asupra sa şi să cîştige remarcile măgulitoare ale admiratorilor. Lucrul acesta este asemănător sfatului despre actele filantropice pentru sprijinirea celor sărmani. „Să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta (Mat. 6:3). Isus a oferit un exemplu perfect în privinţa rugăciunii, fără să atragă atenţia asupra sa. De exemplu, atunci cînd şi-a petrecut o noapte întreagă în rugăciune, înainte de a-i alege pe cei doisprezece apostoli ai săi, el nu şi-a adresat cererile către Dumnezeu în faţa privitorilor, ci „s-a suit pe un munte ca să se roage.“ — Luca 6:12.

Îndreptînd atenţia spre un alt mod în care ipocriţii abuzau de privilegiul rugăciunii, Isus a spus: „Cînd vă rugaţi, nu spuneţi mereu aceleaşi lucruri, de nenumărate ori, cum fac oamenii dintre naţiuni, închipuindu–şi că vor căpăta ascultare datorită folosirii de multe cuvinte.“ — Mat. 6:7.

Isus n-a spus prin asta că discipolii săi trebuie să evite repetarea implorărilor sincere şi a expresiilor de recunoştinţă în rugăciune. Evanghelia lui Matei relatează că în grădina Ghetsimani Isus s-a rugat noaptea tîrziu, folosind în mod repetat „aceleaşi cuvinte.“ — Mat. 26:36–45.

Ar fi însă greşit să imităm rugăciunile spuse pe de rost ale „oamenilor dintre naţiuni.“ Obeceiul lor era să bolborosească de nenumărate ori“ fraze memorate care includeau multe cuvinte inutile. Biblia conţine exemplul închinătorilor lui Baal din antichitate, care „chemau încontinuu numele lui Baal, de dimineaţa pînă la prînz, spunînd: „O, Baale, răspunde-ne!“ (1 Regi 18:26). Iar privitor la împotrivitorii păgîni din Efes, care se opuneau creştinismului, citim: „Au strigat toţi într-un glas, timp de aproape două ceasuri: ‘Mare este Diana efesenilor!’“ (Fapt. 19:34). Într-o lucrare a poetului roman Terenţius (din secolul al doilea al e.n.) citim următoarea expresie de nemulţumire: „Te rog, nevastă, încetează să–i mai asurzeşti pe zei cu mulţumirile tale, căci copilul acesta e în siguranţă; afară dacă îi judeci după tine şi anume că ei nu pot înţelege un lucru dacă nu li se spune de o sută de ori.“

Pînă în ziua de astăzi mulţi „oameni dintre naţiuni“ adresează dumnezeilor lor rugăciuni învăţate pe de rost. De exemplu, unii budişti utilizează un rozar cu pînă la 108 boabe pentru repetarea cuvintelor namu amida butsu („să mi se odihnească sufletul în pace“). Tot astfel, în multe biserici ale creştinătăţii există oameni care rostesc de nenumărate ori aceleaşi fraze de rugăciune repetate mecanic la nesfîrşit, cu gîndul că „vor căpăta ascultare“ datorită unei asemenea constante repetări. Dar această „folosire de multe cuvinte“ nu are nici o valoare în ochii lui Dumnezeu.

„Astfel, nu faceţi ca ei“ — a continuat Isus — „căci Dumnezeu, Tatăl vostru, ştie de ce aveţi nevoie chiar înainte de a-i cere voi ceva.“ — Mat. 6:8.

Evident, mulţi dintre conducătorii religioşi evrei ‘făceau ca’ păgînii printr-o vorbărie excesivă în rugăciuni. Exemplificativă pentru această tendinţă este următoarea relatare din Talmudul Babilonean: „Un anumit (cititor) s-a lăsat jos în prezenţa lui R[abbi] Hanina şi a spus: O, Dumnezeule mare, puternic, teribil, maiestuos, tare, înspăimîntător, plin de forţă, fără teamă, sigur şi onorat.“ Rabinul a osîndit o asemenea inutilă îngrămădire de cuvinte ca fiind „o insultă“ la adresa lui Dumnezeu.

Rugăciunile regulate şi sincere care includ laude, exprimări de recunoştinţă şi cereri adresate lui Dumnezeu sînt o parte importantă a închinării adevărate (Filip. 4:6). Dar ar fi greşit să spunem de nenumărate ori aceleaşi lucruri crezînd că o asemenea repetare continuă ar fi necesară pentru a-l informa pe Dumnezeu cu privire la nevoile noastre ca şi cum Dumnezeu ar fi ignorant, neatent şi distrat. Cel ce se roagă trebuie să facă lucrul acesta recunoscînd pe deplin că el comunică cu Acela care „ştie de ce aveţi nevoie chiar înainte de a-i cere voi ceva.“

[Notă de subsol]