De ce să-ţi iubeşti aproapele?

VIAŢA veşnică depinde de iubirea noastră de Dumnezeu şi de aproapele. Această remarcă a fost făcută în timpul unei conversaţii care a avut loc cu aproape 2 000 de ani în urmă.

Un evreu versat în Legea mozaică l-a întrebat pe Isus Cristos: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?“ Isus i-a răspuns: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?“ Citând Legea, omul a spus: „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. „Bine ai răspuns“, a zis Isus. „Fă aşa şi vei trăi.“ — Luca 10:25–28.

Atunci, interlocutorul lui Isus a întrebat: „Cine este aproapele meu?“ În loc să-i răspundă direct, Isus i-a relatat o ilustrare despre un evreu care fusese jefuit, bătut şi lăsat pe jumătate mort. Au venit doi evrei — întâi un preot, apoi un levit. Amândoi au văzut starea în care era aproapele lor evreu, dar nu au făcut nimic pentru a-l ajuta. Apoi a venit un samaritean. Pătruns de milă, el a pansat rănile evreului vătămat, l-a dus la un han şi i-a asigurat îngrijirea ulterioară.

Isus l-a întrebat pe interlocutorul său: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui ce căzuse între tîlhari?“ Evident, acesta a fost samariteanul îndurător. Astfel, Isus a arătat că adevărata iubire de aproapele depăşeşte barierele etnice. — Luca 10:29–37.

Lipsa iubirii de aproapele

Azi, ostilitatea dintre membrii diferitelor grupuri etnice este în continuă creştere. Un exemplu recent: neonaziştii din Germania au doborât un om şi au tropăit pe el cu bocancii lor grei, rupându-i aproape toate coastele. Apoi l-au udat cu o băutură alcoolică tare şi i-au dat foc. Omul pe care l-au lăsat să moară a fost atacat deoarece se credea că este evreu. Într-un alt incident, o casă de lângă Hamburg a fost distrusă de o bombă incendiară, trei persoane de origine turcă, dintre care o fetiţă de zece ani, fiind ucise de incendiu.

În Balcani şi în Orientul Apropiat războaiele interetnice au secerat mii de vieţi. Alţii au murit în Bangladesh, India şi Pakistan, în timpul unor ciocniri între indivizi aparţinând unor medii socio-culturale diferite, iar în Africa, conflictele de natură tribală şi rasială au costat alte vieţi.

Majoritatea oamenilor sunt îngroziţi de astfel de manifestări violente şi nu ar face absolut nici un rău pentru a-şi vătăma semenii. De fapt, demonstraţiile ample din Germania au condamnat violenţa de natură etnică de acolo. Totuşi, iată ce se spune în The New Encyclopædia Britannica: „Oameni din aproape toate culturile lumii consideră propriul lor mod de viaţă ca fiind superior chiar şi celui care aparţine semenilor lor care le sunt rude apropiate“. Asemenea concepţii împiedică manifestarea iubirii de aproapele. Se poate face ceva în această privinţă, cu atât mai mult cu cât Isus a zis că viaţa depinde de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele?

Iubirea de aproapele este posibilă

ILUSTRAREA lui Isus Cristos cu privire la samaritean a arătat ce înseamnă de fapt adevărata iubire de aproapele (Luca 10:25–37). Isus a mai explicat următoarele: „«Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gîndirea ta.» Aceasta este cea mai mare şi cea dintîi poruncă. Iar a doua, asemenea ei: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!»“ — Matei 22:37–39.

Vă vine şi dumneavostră greu, asemenea multor oameni, să-l iubiţi pe aproapele dumneavoastră dintr-un alt grup etnic? Aceasta se datoreşte, probabil, faptului că aţi învăţat despre discriminare şi nedreptate sau aţi fost personal victima acestora. Poate că dumneavoastră sau fiinţele dragi dumneavoastră au suferit chiar maltratări din partea unui alt grup etnic.

Întrucât Isus a arătat că una dintre poruncile lui Dumnezeu este să ne iubim aproapele, trebuie să existe posibilitatea de a depăşi aceste antipatii puternice. Cheia succesului în această privinţă este să-i considerăm pe oameni aşa cum o fac Dumnezeu şi Cristos. Să analizăm în acest sens exemplul lui Isus şi al primilor creştini.

Exemplul desăvârşit al lui Isus

Evreii din secolul întâi aveau antipatii puternice faţă de samariteni, un popor care trăia într-o zonă aflată între Iudeea şi Galileea. Cu o anumită ocazie, împotrivitorii evrei l-au întrebat cu dispreţ pe Isus: „Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai un demon?“ (Ioan 8:48). Atât de puternic era resentimentul faţă de samariteni încât unii evrei chiar îi blestemau pe samariteni în mod public în sinagogile lor şi se rugau zilnic ca samaritenilor să nu le fie acordată viaţa veşnică.

Cunoaşterea acestei uri adânc înrădăcinate l-a îndemnat, fără îndoială, pe Isus să prezinte ilustrarea despre samaritean, care s-a dovedit a fi un adevărat semen prin faptul că s-a îngrijit de evreul bătut de tâlhari. Cum ar fi putut răspunde Isus când evreul versat în Legea mozaică l-a întrebat: „Cine este aproapele meu?“ (Luca 10:29)? Ei bine, Isus ar fi putut răspunde direct, spunând: ‘Aproapele tău se referă nu numai la semenul tău evreu, ci şi la alţi oameni, ba chiar la un samaritean’. Evreilor le-ar fi venit totuşi greu să accepte acest lucru. Atunci el a relatat ilustrarea despre un evreu care a beneficiat de îndurarea unui samaritean. Astfel, Isus i-a îndemnat pe evreii care îl ascultau să tragă concluzia că adevărata iubire de aproapele îi includea şi pe neevrei.

Isus nu avea resentimente faţă de samariteni. Cu ocazia unei călătorii prin Samaria, el s-a odihnit lângă o fântână în timp ce discipolii săi s-au dus într-un oraş apropiat ca să procure hrană. Când o samariteancă a venit să scoată apă, el a spus: „Dă-Mi să beau“. Întrucât evreii nu întreţineau legături cu samaritenii, ea l-a întrebat: „Cum, Tu, fiind iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?“ Atunci Isus i-a depus mărturie, ba chiar i-a declarat deschis că el era Mesia. Reacţia ei a fost că s-a dus în oraş, chemându-i pe alţii să vină şi să-l asculte. Care a fost rezultatul? „Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în El.“ Acest rezultat excelent s-a datorat faptului că Isus nu era sclavul atitudinii dominante manifestate de contemporanii săi evrei. — Ioan 4:4–42.

Dumnezeu nu este părtinitor

Scopul lui Dumnezeu a fost ca Isus să predice îndeosebi evreilor, ‘oilor pierdute ale casei lui Israel’ (Matei 15:24). De aceea continuatorii săi din secolul întâi erau de origine evreiască. Dar la numai trei ani de la turnarea spiritului sfânt, care s-a petrecut la Penticosta anului 33 e.n., Iehova a precizat că el voia ca credincioşii evrei să extindă la oamenii naţiunilor — păgânii — lucrarea care consta în a face discipoli.

Pentru mentalitatea evreilor, faptul de a iubi un samaritean ca pe ei înşişi era destul de dificil. Dar era şi mai greu pentru evrei să manifeste iubire faţă de păgânii necircumcişi, respectiv faţă de nişte oameni care aveau şi mai puţine lucruri în comun cu evreii decât aveau samaritenii. Iată ce se spune în The International Standard Bible Encyclopaedia despre atitudinea evreilor faţă de păgâni: „Găsim în perioada N[oului] T[estament] cea mai mare aversiune, dispreţuire şi ură. Ei [păgânii] erau consideraţi persoane necurate, iar întreţinerea unor legături prieteneşti cu ei era considerată o ilegalitate. Ei erau duşmanii lui Dumnezeu şi ai poporului Său, duşmani cărora le era refuzată cunoaşterea lui Dumnezeu, exceptând cazul în care deveneau prozeliţi. Dar nici chiar atunci nu puteau, la fel ca în timpurile antice, să fie membri cu drepturi depline ai comunităţii. Evreilor le era interzis să le dea sfaturi păgânilor, iar dacă aceştia din urmă îi întrebau ceva despre Dumnezeu, erau blestemaţi“.

În timp ce mulţi împărtăşeau aceste concepţii, Iehova i-a dat apostolului Petru o viziune în care i se spunea să ‘înceteze a numi întinate lucrurile pe care le-a curăţat Dumnezeu’. Apoi Dumnezeu l-a îndrumat spre locuinţa păgânului Corneliu. Petru le-a depus mărturie despre Cristos lui Corneliu, familiei sale şi altor păgâni. „În adevăr, a spus Petru, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor ci că, în orice popor, cine se teme de El şi practică dreptatea este primit de El.“ În timp ce Petru predica încă, spiritul sfânt a venit peste noii credincioşi, care au fost apoi botezaţi şi au devenit primii continuatori păgâni ai lui Cristos. — Faptele, capitolul 10.

Continuatorii evrei au acceptat această situaţie, dându-şi seama că porunca lui Isus de ‘a face ucenici din toate popoarele’ nu se limita la evreii din toate ţările, ci includea şi păgâni (Matei 28:19, 20; Faptele 11:18). Reprimându-şi orice resentimente pe care le-ar fi avut faţă de păgâni, ei au organizat cu zel o campanie de predicare pentru a face discipoli dintre oamenii naţiunilor. După nici 30 de ani, s-a putut spune că vestea bună fusese predicată ‘întregii creaţii de sub cer’. — Coloseni 1:23.

Cel care a condus această lucrare de predicare a fost apostolul Pavel, el însuşi un creştin de origine evreiască. Înainte de a deveni continuator al lui Cristos, el fusese un membru zelos al sectei religioase a fariseilor. Aceştia îi priveau de sus nu numai pe păgâni, ci chiar şi pe orice om de rând al naţiunii lor (Luca 18:11, 12). Dar Pavel nu a permis acestor concepţii să-l împiedice să le arate altora iubirea de aproapele, ci a devenit „apostol al neamurilor [păgânilor]“, punându-şi viaţa în slujba lucrării care consta în a face discipoli în toate ţările mediteraneene. — Romani 11:13.

Pe parcursul ministerului său, Pavel a fost lapidat, bătut şi întemniţat (Faptele 14:19; 16:22, 23). Dar l-au amărât aceste experienţe aspre şi l-au făcut să tragă concluzia că îşi pierdea timpul când se afla la anumite naţiuni sau grupuri etnice? Câtuşi de puţin. El ştia că în mijlocul multor grupuri etnice din timpul său existau oameni sinceri.

Pe măsură ce găsea păgâni dispuşi să li se predea căile lui Dumnezeu, Pavel a ajuns să-i iubească. De exemplu, iată ce le-a scris el tesalonicenilor: „Ne-am arătat blînzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii. Astfel, în dragostea noastră pentru voi, ne-am fi găsit plăcerea să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi viaţa noastră, atît de scumpi ne ajunseserăţi“ (1 Tesaloniceni 2:7, 8). Aceste cuvinte spuse din inimă arată că Pavel îi iubea cu adevărat pe tesalonicenii păgâni şi nu a lăsat ca vreun lucru să-i strice bucuria de a fi în relaţii bune cu ei.

Iubirea de aproapele este activă

Azi, la fel ca în secolul întâi, cei care aderă la congregaţia creştină cultivă iubirea de aproapele faţă de membrii tuturor grupurilor etnice. Cultivând concepţia divină faţă de alţii şi împărtăşindu-le vestea bună a Regatului, adevăraţii creştini au o înţelegere mai amplă despre oameni, pe care altminteri nu ar fi ajuns să-i cunoască niciodată. Ei chiar manifestă faţă de ei iubire frăţească (Ioan 13:34, 35). Şi dumneavoastră puteţi avea parte de această experienţă.

O asemenea iubire există în rândul Martorilor lui Iehova, cu toate că ei se află răspândiţi în 229 de ţări şi reprezintă ‘orice neam, orice seminţie, orice popor şi orice limbă’ (Apocalipsa 7:9). Ca fraternitate mondială, ei sunt uniţi în închinarea la Iehova, în refuzul de a participa la conflictele şi rivalităţile etnice şi în respingerea prejudecăţilor care-i privează pe oameni de relaţii călduroase cu semenii lor.

Asociaţi-vă cu Martorii şi veţi observa cum oameni de toate orginile etnice înfăptuiesc voinţa lui Dumnezeu. Veţi vedea iubirea de aproapele activă în timp ce ei proclamă vestea bună a Regatului lui Dumnezeu, iar în congregaţiile lor veţi întâlni oameni amabili şi sinceri care arată prin viaţa lor că au învăţat, într-adevăr, să-şi iubească aproapele.