subliniau sfaturile din 1 Corinteni 5:11–13 şi 2 Ioan 9–11. „A fost ca şi cum s–ar fi aprins o lumină în mine,“ ne scrie ea. ‘Am ştiut că va trebui să fac anumite schimbări. Înţeleg mai bine acum sensul textului din Matei 10:34–36. Hotărîrea mea nu a fost prea uşor acceptată de familia mea, fiindcă fiul meu, care are cinci ani, este singurul băiat din familie, iar ei îl iubesc foarte mult.’ Este de sperat că pierderea acestei asocieri va mişca inima părinţilor tot aşa cum a mişcat–o pe a Margaretei. Însă disciplinarea respectivă a ajutat–o pe Laurie: ‘Am reînceput serviciul de teren. Căsnicia şi familia mea sînt mai puternice datorită schimbării mele, şi la fel sînt şi eu.’

25. Ce părere are o persoană reprimită cu privire la disciplinarea care vine de la Dumnezeu?

²⁵ Sau gîndeşte–te la sentimentele lui Sandi, care a fost exclus iar mai tîrziu a fost reprimit. Iată ce ne–a scris el: ‘Aş vrea să vă mulţumesc pentru articolele foarte utile şi instructive [menţionate mai sus] cu privire la mustrare şi excludere. Sînt bucuros că Iehova îşi iubeşte atît de mult poporul încît se îngrijeşte ca organizaţia sa să fie păstrată curată. Ceea ce poate părea o procedură aspră pentru cei din afară este un lucru atît necesar cît şi plin de iubire. Îi sînt recunoscător Tatălui nostru ceresc pentru că este un Dumnezeu plin de iubire şi iertător.’

26. Ce rod drept poate rezulta din acceptarea disciplinării? (Psalm 94:10, 12).

²⁶ Aşadar, Dumnezeul nostru care cere ca un răufăcător ce nu se căieşte să fie exclus din congregaţie manifestă, de asemenea, iubire, arătînd că un păcătos poate fi reintegrat în congregaţie, dacă se căieşte şi vine înapoi. (O persoană care s–a retras poate, de asemenea, să ceară să fie reprimită în congregaţie.) După aceea cel reprimit poate fi mîngîiat de creştini, care vor să–şi dovedească dragostea faţă de el (2 Corinteni 2:5–11; 7:8–13). Într–adevăr, este aşa cum a scris apostolul Pavel: „Pentru moment, este adevărat, nici o disciplinare nu pare a fi un motiv de bucurie, ci de întristare; după aceea însă ea le aduce acelora pe care i–a format un rod paşnic, adică dreptatea.“ — Evrei 12:11.

Întrebări de la cititori

◼ De ce atît de puţini Martori ai lui Iehova se împărtăşesc din pîine şi vin la celebrarea anuală a Cinei Domnului?

Deoarece, contrar bisericilor creştinătăţii, Martorii lui Iehova acceptă învăţătura biblică potrivit căreia doar un număr mic de oameni vor moşteni viaţa cerească, pe cînd ceilalţi slujitori fideli ai lui Dumnezeu vor fi răsplătiţi cu viaţă eternă pe pămînt.

Bisericile îi învaţă de mult timp pe credincioşi că oamenii care sînt plăcuţi lui Dumnezeu vor primi drept răsplată cerul, ceilalţi fiind destinaţi să se ducă în focul iadului. Biblia însă nu spune aşa ceva. Scripturile arată cu claritate că numai unii oameni, aşa cum au fost de pildă apostolii, vor domni împreună cu Cristos în cer. Isus a zis că aceştia formează o „turmă mică“. Biblia arată că ei sînt 144 000 (Luca 12:32; Apocalips 14:3, 4). Mulţi oameni care i–au slujit cu fidelitate lui Iehova şi au cîştigat aprobarea sa au murit înainte ca Isus să fi deschis calea vieţii cereşti (Matei 11:11; Evrei 10:19–21). Iar după alegerea „turmei mici“, milioane de alte persoane au devenit creştini adevăraţi. Tuturor acestor oameni fideli, care nu aparţin „turmei mici“, Biblia le oferă perspectiva unei vieţi fără sfîrşit pe un pămînt transformat în paradis (Psalm 37:20, 29; Apocalips 21:4, 5). Dar de ce aceştia nu iau din pîine şi din vin cu prilejul Cinei Domnului? Deoarece, aşa cum a explicat Isus, acest privilegiu le este rezervat celor ce sînt chemaţi la viaţă cerească, celor care au fost introduşi în noul legămînt.

Bineînţeles că pentru a beneficia de iertarea lui Dumnezeu şi pentru a moşteni viaţa eternă, fie în cer, fie pe pămîntul paradiziac, este indispensabil să se exercite credinţă în jertfa lui Isus. Cristos a arătat acest lucru în Ioan 6:51–54: „Eu sînt pîinea vie care a coborît din cer; dacă cineva mănîncă din pîinea aceasta, va trăi pentru totdeauna; (...) Pîinea pe care o voi da eu este carnea mea în favoarea vieţii lumii [omenirea răscumpărabilă] (...) Cel care se nutreşte cu carnea mea şi bea sîngele meu are viaţă veşnică.“

Este demn însă de notat faptul că Isus nu le–a adresat aceste cuvinte numai discipolilor săi. În ziua următoare zilei în care Isus a hrănit în mod miraculos mii de oameni, mulţimea s–a adunat la Isus în regiunea Capernaumului şi s–a angajat o discuţie în cursul căreia Isus a rostit cuvintele consemnate în Ioan 6:51–54. Prin urmare, Isus nu li s–a adresat în primul rînd discipolilor săi atunci cînd a declarat că el era, în mod simbolic, „pîinea care a coborît din cer“, care putea aduce o speranţă de viaţă mai durabilă decît mana mîncată de către evrei în deşert. — Ioan 6:24–34.

Reflectînd la acele întîmplări din antichitate, petrecute în deşert, să ne aducem aminte cine erau aceia care se aflau în deşert după ieşirea din Egipt. Erau ‘fiii lui Israel în număr de şase sute de mii de bărbaţi pedeştri, valizi, în afară de micuţi, şi un vast amestec de însoţitori’ (Exod 12:37, 38; 16:13–18). Acest „amestec de însoţitori“ consta din egipteni aliaţi prin căsătorie cu irsraeliţii, precum şi alte categorii de egipteni care şi–au legat soarta de cea a israeliţilor. Nici israeliţii şi nici acest „amestec de însoţitori“ nu puteau să se lipsească de mană dacă voiau să rămînă în viaţă. Dar avea acest „amestec de însoţitori“ datorită acestui fapt, aceleaşi perspective ca şi israeliţii? Nu, căci deşi ei se puteau închina lui Iehova împreună cu israeliţii şi puteau nutri speranţa de–a intra în Ţara Promisă, aceşti oameni nu puteau fi însă niciodată regi sau preoţi sub legămîntul legii. Astfel faptul că puteau mînca mana în deşert nu le ofera tuturor aceleaşi perspective sau speranţe.

Să ne aducem aminte de această deosebire atunci cînd reflectăm la ceea ce le–a zis Isus discipolilor săi la circa un an după ce a rostit cuvintele din Ioan 6:51–54. Cu acest din urmă prilej, Isus a vorbit în sens propriu despre pîine şi vin care aveau să simbolizeze carnea şi sîngele său. În timp ce instituia celebrarea Cinei Domnului, Isus le–a zis discipolilor săi apropiaţi: „Această cupă reprezintă noul legămînt în virtutea sîngelui meu care trebuie vărsat în folosul vostru.“ În faţa aceluiaşi mic grup al apostolilor săi el a adăugat: „Voi sînteţi aceia care aţi rezistat cu mine în încercările mele; şi eu închei un legămînt cu voi, la fel cum Tatăl meu a încheiat un legămînt cu mine pentru un regat, ca să mîncaţi şi să beţi la masa mea în regatul meu şi să şedeţi pe tronuri ca să judecaţi pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel.“ — Luca 22:20, 28–30.

Aceste ultime cuvinte arată că aceia care trebuiau să mănînce pîine reală şi să bea vin real, lucruri care simbolizează corpul şi sîngele lui Isus, erau discipolii admişi în „noul legămînt“. Aceştia trebuiau să între şi într–un alt legămînt pe care Isus avea să–l încheie cu ei, pentru ca ei să poată guverna ‘în regatul său’. Este clar că Isus vorbea aici despre aceia care aveau să constituie ‘un regat şi preoţi pentru Dumnezeu, pentru a stăpîni ca regi peste pămînt’ (Apocalips 5:10). În primul secol Dumnezeu a început să–i aleagă pe cei 144 000 care urmau să facă parte din Regatul ceresc. Creştinii din Corint făceau parte din acest grup, căci Pavel a spus că ei fuseseră „sfinţiţi în unitate cu Cristos Isus, chemaţi să fie sfinţi.“ (1 Corinteni 1:2; compară Romani 1:7; 8:15–17.) Asemenea „sfinţi“ sînt cei care trebuiau să participe la Cina Domnului, împărtăşindu–se în cunoştinţă de cauză cu privire la ce semnifica pîinea simbolică, precum şi vinul care reprezenta „noul legămînt în virtutea sîngelui [său]“. — 1 Corinteni 11:23–26.

Astăzi nu a mai rămas pe pămînt decît o mică rămăşiţă a celor aleşi de Dumnezeu pentru viaţă cerească. Fiind în „noul legămînt“, numai aceşti creştini sînt autorizaţi să se împărtăşească, adică să ia din pîinea şi vinul cu valoare de simboluri, prezente la celebrarea Comemorării anuale.

Bineînţeles, toţi creştinii adevăraţi care au speranţa de a trăi etern pe pămîntul de sub stăpînirea Regatului ştiu că pentru a se bucura de o asemenea perspectivă trebuie să exercite credinţă în jertfa lui Isus. După cum i–a spus Isus mulţimii, el este „pîinea vie care a coborît din cer“ (Ioan 6:51). Totuşi aceasta nu înseamnă că aceia care au speranţă pămîntească trebuie să ia din simbolurile care sînt pîinea şi vinul, prezente la Comemorare, deoarece ei nu sînt cuprinşi în „noul legămînt“ şi nu sînt incluşi nici în legămîntul încheiat cu Isus de „a şedea pe tronuri în regatul său“.

În consecinţă, acest mare grup al creştinilor care au speranţă de viaţă pe pămînt nu se împărtăşesc din simboluri, adică nu iau din pîine şi vin. Dar faptul acesta nu reflectă cîtuşi de puţin o lipsă de credinţă sau de apreciere faţă de corpul şi sîngele lui Cristos. Dimpotrivă, tocmai datorită profundei lor recunoştinţe pentru jertfa sa şi datorită minunatei lor speranţe pămînteşti sînt ei hotărîţi să asiste în fiecare an, ca observatori plini de respect, la celebrarea Cinei Domnului. În modul acesta ei îşi manifestă credinţa şi arată fericiţi că rămăşiţa „turmei mici“ şi numeroasele „alte oi“ se bucură de o călduroasă unitate. — Ioan 10:16.